Haideti sa recunoastem, stereotipurile exista. Si, ca sa parafrazez una din comediile mele preferate, ele traiesc bine mersi in apartamentul meu. Dar acum as vrea sa va vorbesc despre stereotipurile nationale, care fac poanta tututor bancurilor rasiste sau xenofobe, cum le zic americanii “politically incorrect”, dar la care radem tot timpul. Sunt acele stereotipuri care imi permit sa glumesc cu colega mea “Ah, ordinea asta din biroul tau ma demoralizeaza! Esti cumva nemtoaica?” si ea rade si intelege ca vorbesc despre biroul ei perfect ordonat, cu dosare aranjate pe rafturi in ordine alfabetica si o lista cu probleme de rezolvat si termene respectate cu strictete, ca cele zece porunci.
Dar de exemplu cand vorbim de Elvetia, cu ce o asociem? Ceasuri de inalta precizie, stilouri groaznic de scumpe, bogatie, curatenie, munti cu varfuri inzapezite reflectate in lacuri ca o oglinda, vaci pascand fericite pe pasuni vesnic verzi, neutralitate politica, Sunetul Muzicii etc. Tot ce as avea de spus despre scurta mea vizita la Geneva ar confirma aceste stereotipuri. Cerul era perfect de albastru, Lacul Leman din mijlocul orasului era perfect de limpede, orasul era perfect de curat, iar magazinele erau perfect de…scumpe. Insa mai sunt acele mici detalii si experiente personale care scapa din tiparul stereotipurilor, si acelea dau farmecul unei calatorii. Ca de exemplu, felul atat de relaxat in care genevezii isi petrec serile la pontonul de lemn de la Bain de Paques, stand la o conversatie cu prietenii, impartind un vin in pahare de plastic, facand o baie in lac, hranind lebedele cu frimituri de la cina improvizata sau pur si simplu, privind cu un zambet fascinat, ca si mine, cum soarele care apune imbraca in lumina aurie cladirile in stil art nouveau de pe partea cealalta a lacului, si muntele Mont Blanc in fundal, in timp ce aceasta frumusete calma te umple de liniste. Cred ca m-as putea inchipui traind o viata fara stres aici. Insa – daca tot vorbeam de stereotipuri – poate ca natura mea balcanica haotica s-ar plictisi intr-un final.
Si apoi a mai fost urcusul pe muntele Saleve, care de fapt era in Franta si se ajunge in doar zece minute cu autobuzul. Si legat de asta, e o intamplare de care si acum rad, o intamplare pe care o notez pentru cartea pe care mi-am promis ca o voi scrie intr-o zi: “Cartea coincidentelor” (cea mai tare coincidenta este ca aceasta carte a fost deja scrisa, am vazut-o ca din intamplare – eh, intamplare – in timp ce eram intr-un supermarchet.). Deci, ceea ce s-a intamplat a fost ca eu si prietena cu care urcam pe munte ne-am ratacit. Si in timp ce ne intrebam incotro sa o luam, vedem doua femei venind spre noi, care ne-au ajutat sa ajungem din nou la poteca marcata. Si ghici de unde erau ele? Din Romania! Si nu numai asta, dar chiar din acelasi oras cu mine (Timisoara). Probabil ca daca am fi avut mai mult timp sa stam de povesti, am fi descoperit cunostinte comune, care ar fi confirmat teoria celor 6 grade de separatie, sau un alt fel de a spune ca lumea este foarte mica. Lasand teoria la o parte, noi ne-am continuat urcusul pe muntele Saleve si am ajuns dupa cateva ore la un punct de belvedere superb, de unde se putea vedea toata Geneva, intinsa in jurul fostul lac glaciar.
Si apoi…am zburat! Da, chiar asa. A fost prima data pentru mine cand am zburat cu parapanta, e drept, la dublu, cu un instructor. A fost un zbor de vreo 40 de minute, timp in care am coborat de la cei 1300 m altitudine al muntelui Saleve pana la poale, langa oras. Trebuie sa recunosc ca mi-a fost atat de frica cand instructorul cu care trebuia sa zbor in tandem mi-a spus sa alerg cat pot de repede, iar eu vedeam in fata mea doar doi metri de stanca si apoi golul, iar deasupra noastra era doar o bucata de panza umflata de vant, care nu-mi prea inspira incredere, iar instructorul radea de frica mea cu rasul lui puternic, cu o licarire de ceva frumos si nebunesc in ochii lui, care arata clar ca el nu si-a petrecut ultimii 30 de ani lucrand intr-un birou, ci cautand “vanturile bune” (oare doar pe mine ma atrage asta? 🙂 . Si atunci pur si simplu mi-am inchis mintea si ochii si am inceput sa alerg si trei secunde mai tarziu curentii puternici de aer ne-au ridicat in sus cu viteza si…zburam! Atunci am deschis ochii si am vazut Geneva jos, in miniatura, si in spate crestele inzapezite ale Alpilor, iar vantul imi batea puternic in fata si ma simteam asa usoara…Wooohooo!
Si apoi e sfarsitul, sau ce am ales eu sa fie sfarsitul povestii, adica dupa-amiaza petrecuta in Carouge, cartierul boem al Genevei, intr-o piata in aer liber, unde am mancat chestii delicioase si nesanatoase, carnati fripti si cartofi prajiti, vata de zahar la desert, si mai tarziu o bere la pahar de plastic. M-am asezat pe o banca de lemn la soare si zambeam gandindu-ma la experientele din ultimele zile si in acelasi timp aveam sentimentul acela de moleseala placuta, pe care ti-l da un stomac plin si o bere. In piata o orchestra de vreo douazeci de persoane canta cover-uri doar cu instrumente de suflat. Melodia suna atat de cunoscut, insa nu imi dadeam seama care era originalul, pana cand cineva din public a acompaniat cantand incet “Flames to dust, lovers to friends, why do all good things come to an end?”. Arderile noastre se sting si ramane doar cenusa si amintiri, iubirile mor in prietenii, nimic nu dureaza. Si atunci m-a izbit frumusetea acelui moment trecator, fericirea aceea venita din senin, si in acelasi timp melancolia tuturor lucrurilor care trec fara sa se mai intoarca, adaugand ceva greu de definit, insa valoros, la bagajul acela de lucruri imateriale pe care-l port cu mine peste tot pe acest pamant. Pana la sfarsit.
“Why do all good things come to an end?” poate cineva sa raspunda la intrebarea asta?