35 ways of seeing myself

Motto: Not all those who wander are lost

De multe ori mă întreabă lumea cât de personal vreau să fie blogul meu. Cât din experienţele, gândurile, sentimentele  şi viaţa mea împărtăşesc aici?

Şi eu m-am tot întrebat asta. M-am mai întrebat şi de ce fac asta, până la urmă, să scriu despre mine, ce interes poate avea pentru ceilalţi? Mai ales că nu îmi place să fiu o persoană publică, am trac să vorbesc în public, nu sunt super-sociabilă, îmi place singurătatea şi liniştea, nu am o viaţă extraordinară, nu simt nevoia să fiu văzută sau ascultată sau să conving pe cineva de părerile mele. Şi atunci de ce acest blog? În urmă cu câţiva ani ideea de a avea un blog era cum nu se poate mai străină de mine. Însă nimic nu este întâmplător. Toate deciziile şi acţiunile noastre, dar şi întâmplările care nu le putem controla şi vin peste noi, nimic nu este întâmplător. Toate ne poartă, uneori pe un drum ocolit şi plin de obstacole şi încercări, spre noi înşine, spre miezul nostru adevărat. Despre drumul acesta scriu şi fotografiez. Şi da, este personal. Drumul acesta presărat de iluzii, deturnări, imitaţii, nesiguranţă, falsuri, cosmetizări, măşti, revelaţii, influenţe, oameni şi întâmplări care ne scot din matca noastră şi ne schimbă cursul şi sistemul de referinţă, goluri, pierderi şi regăsiri.

Poate că această căutare de sine a devenit un lait motiv al timpurilor noastre, şi nu întâmplător. Acum, mai mult decât oricând, din toate părţile te asaltează modele, imagini, idei, produse, informaţii, posibilităţi şi distracţii fără sfârşit, încât de multe ori nici nu mai avem timpul şi starea de a ne opri să ne întrebăm cine suntem, ce vrem cu adevarat, dacă ce vrem ne aduce cu adevărat mulţumirea/fericirea, dacă alergăm după iluzii şi modele care se insinuează peste tot în jurul nostru sau ne urmăm propria cale şi ce înseamnă asta.

Proiectul fotografic pe care vreau să vi-l prezint azi – 35 ways of seeing myself – este foarte personal. Nu urmăresc să fac fotografii în care să arăt frumos/interesant/artistic; probabil că în multe fotografii nici nu voi apărea (deci nu e o serie de autoportrete în sens strict). Aş vrea să exprim vizual diverse ipostaze care mă reprezintă. Sau aş putea spune că este un jurnal in imagini al unei calatorii interioare (dacă nu sună prea pompos).

De ce 35? Pentru că am început proiectul la 35 de ani, o perioadă de mari schimbări și furtuni interioare. Fotografia şi scrisul au fost întodeauna pentru mine un instrument de explorare şi exprimare, de conexiune (cu interiorul meu şi cu ceilalţi), aşa că am încercat să folosesc acest instrument şi acum pentru a înţelege acest proces mai bine şi a împărtăşi descoperirile mele. Sunt curioasă încotro mă va purta în continuare.

Revenind la întrebarea ce interes poate avea ce fac eu (sau ce face oricine) pentru ceilalţi, eu cred că atunci când exprimăm sincer experienţele noastre şi pe noi înşine, chiar şi atunci când nu sunt prea „prezentabile”, fără a ţine cont de cum ni se tot arată că ar trebui să fim (adică puternici, in control, pozitivi, de succes, etc.), de ce vor zice alţii, de faptul că s-ar putea să fim răniţi sau ridiculizaţi, atunci îi inspirăm şi pe alţii să fie autentici. Pe mine, cel puţin, asta mă inspiră.