Un jurnal al solitudinii. Sau ce facem cu proiectele necastigatoare

Deși îmi spuneam că nu îmi fac iluzii, că oricare ar fi rezultatul e bine că am participat, totuși am așteptat cu sufletul la gură afișarea proiectelor câștigătoare. În ziua anunțului, am dat refresh la pagina organizatorilor de nu știu câte ori, am încercat să-mi văd de lucru, dar tot mai aruncam un ochi, până când, într-un final, seara târziu, a fost afișată lista câștigătorilor. Nu eram pe listă.

Știu, a fost concurență mare în perioada aceasta pentru fondurile care susțin artiștii. Au fost nume cunoscute și proiecte bune, cu siguranță. Cu toate aceste, mă durea inima de la acest loz necâștigător. M-a surprins și pe mine. Nu era prima dată când pățeam asta. De atâția ani, eram obișnuită cu refuzurile, fie din partea clienților, fie din partea concursurilor. Totuși, se pare că nu m-am imunizat la trăirile care vin cu aceste refuzuri. E bine așa, înseamnă că încă sunt vie 🙂

Sincer, mie îmi plac tristețile, sunt un dar, atâta timp cât nu devin permanente. Acum simțeam tristețea ca pe un timp care nu a purtat rod (Oare am citit asta undeva? Pare prea deștept ca s-o fi gândit eu). Întrebarea mea este ce facem cu tristețea, cu frustrarea, cu singurătatea care însoțesc un eșec, un necaz? Mai ales acum, în perioada izolării, când nu putem merge niciunde, nu putem călători sau cumpăra ceva ca să ne alinăm, când nu putem să ne bine-dispunem ieșind în oraș sau socializând, când suntem forțați să stăm cu noi înșine, fie că vrem, fie că nu. (poate că despre asta a fost și proiectul meu, dar despre asta puțin mai târziu)

Despre îndoială și alți demoni

Mi-am dat timp o zi-două să-mi ling rănile (și orgoliul, un pic). Am făcut ce am știut mai bine. Am scris, m-am reîntors la cărțile sau exemplele care mă remontează și mă inspiră. Nu mi-am spus că nu contează, că „Asta e!” Nu am încercat să minimalizez efortul meu sau să bag sub preș ce simțeam. Nu mi-am spus că a fost o nedreptate și că au fost favorizați alții. Nu am făcut pe artistul neînțeles, cu aere de superioritate. Nu am vrut să-i micșorez pe alții sau să dau vina pe „sistem”, vinovatul de serviciu, pentru a mă simți eu mai bine. Nu!

Dar după fiecare eșec rămâne îndoiala, ca un miros de ars, pe un câmp pustiit de foc, după ce incendiul a fost stins. Rămân întrebările sâcâitoare. Dacă nu sunt bună la asta? Dacă drumul pe care l-am ales e greșit, totuși? Dacă pur și simplu proiectele mele sunt proaste? Dacă nu voi fotografia sau scrie niciodată ceva cu adevărat bun?

Poate că răspunsul la întrebările acestea e da. Însă nu pot merge pe alt drum.

Poate că meritul cel mai mare al eșecurilor este că sunt un test: Chiar vrei să mergi pe drumul pe care l-ai ales?

Aș vrea să spun că am tot timpul tăria să spun un da hotărât. Dar nu e așa. În ultimii opt ani de când m-am apucat mai serios de fotografie, și mai mult, în ultimii aproape patru ani, de când lucrez pe cont propriu, a fost foarte greu de multe ori. Mai ales financiar, asta mă termina. Era inconstanța activității, nesiguranța traiului, refuzurile, clienții care veneau în mod imprevizibil. Dar până la urmă partea aceasta a ajuns să conteze cel mai puțin. A devenit mai degrabă o luptă interioară cu propria mea îndoială.

Un drum, un preț, o mie de alegeri

De câteva ori în perioada aceasta am primit oferte de lucru foarte bune, care-mi erau adresate personal. Erau domenii faine, oameni cu care rezonez, cauze pe care mi-ar plăcea să le susțin, ca să nu mai zic de salariu și stabilitate. Am încercat din răsputeri să spun da, am încercat să mă conving în sinea mea că trebuie să accept, mi-am spus că sunt o fraieră dacă las ofertele astea să îmi scape, am făcut liste cu aspecte pozitive și negative și lista pozitivă era de departe mult mai lungă, de fapt pe lista cu minusuri nu era nimic. În mod rațional ar fi trebuit să spun da. Și totuși… inima mea mi-a spus altceva, că altul e drumul meu.

Nu vreau să idealizez, să arăt ce puternică sau curajoasă am fost eu în situațiile acelea. Nu vreau să scriu texte motivaționale. Poate că până la urmă am fost o fraieră. Dar, cum ziceam mai sus, nu pot merge pe alt drum. Nu știu dacă se va schimba asta, dar deocamdată acesta e răspunsul meu.

Și nu! Nu stau pe un sac de bani și vorbesc din siguranța aceea. Și da! Îmi fac griji pentru pensie și pentru asigurarea medicală. Îmi fac griji cum ne vom descurca dacă vom avea copii. Sau dacă nu vom avea. Alegerile pe care le presupune drumul acesta nu sunt ușoare. Întotdeauna e un preț pe care-l plătesc. Altfel nu se poate. Mi se pare că este un drum care se îngustează pe măsură ce trec anii. Dar vreau să cred că se îngustează nu datorită inerției, comodității sau fricii, ci datorită unor alegeri conștiente și asumate, cu tot ce presupun ele.

Fotografii bune sau proaste?

Și până la urmă, cine-mi poate spune dacă un proiect foto e bun? Cine-mi poate spune că un proiect e prost dacă e necâștigător? Nimeni, până la urmă. Bineînțeles, nu exclud feedback-ul, chiar îl apreciez foarte mult. Cum am mai zis, nu vreau să trăiesc într-o bulă, să mă cred un artist neînțeles și să continui să fac proiecte proaste.

Apoi, am tot repetat, cred că singurele fotografii și proiecte care au potențial de a fi bune sunt cele de care-mi pasă, care au izvorât dintr-un imbold lăuntric, care mă pasionează pe mine în primul rând. Nu cele pe care le fac ca să impresionez „publicul”.

Trebuie să spun că aceste fotografii era cât pe-aci să nu existe, să rămână printre multele idei nerealizate din mintea mea. De ce? Atunci când am aplicat la concurs, trebuia să fie descris doar conceptul, iar fotografiile să fie realizate în caz că aș fi câștigat. Cum nu am câștigat, aș fi putut să o las baltă. Dar fotografiile au izvorât dintr-un imbold interior, nu le-am gândit doar așa, ca să particip la un concurs. Așa că am vrut să duc proiectul la capăt.

Ce a vrut să spună autorul?

Mai trebuie să mărturisesc că, deși nu mi-au dat pace până nu am văzut terminate fotografiile, totuși am fost dezamăgită. Nu de fotografiile în sine. Ci de genul de fotografie. Cumva, eu aș vrea să fac alt fel de fotografii. Mi-ar plăcea să fac portrete, documentar, dar… se pare că încă mai am de lucru cu acest gen simbolic. De ce? Să aibă de-a face cu cartea neterminată ale cărei fotografii sunt în acest gen? Ahh, nu mai deschid acest subiect. Să aibă de-a face cu felul cum sunt eu? Până la urmă nu pot fotografia decât ceea ce sunt. Încă mi se pare greu să am răbdare cu semințele pe care le simt în mine, dar încă nu e timpul lor, atât în fotografie, cât și în viață.

Mulți fotografi spun că au încheiat un proiect, au terminat cu un gen fotografic când pur și simplu au simțit că nu mai puteau face fotografii pe acea temă/gen. S-a încheiat. Până la urmă, dacă e să fim sinceri, nu avem control asupra procesului creativ, nu-l putem manipula cum vrem noi, iar asta mi se pare uimitor.

Un lucru mi se pare interesant în ceea ce privește aceste fotografii simbolice. Nu pot spune exact, în cuvinte, ce am vrut să reprezint prin ele. Dar în acelați timp, nu le văd ca pe ceva abstract, doar de mine înțeles (cel puțin așa sper). Mi-ar plăcea să știu cum le percep privitorii.

Un jurnal al solitudinii

În sfârșit, despre proiectul necâștigător, dacă a mai ajuns cineva să citească până aici 🙂

Ideea a venit de la cele două fotografii pe care le-am făcut pentru a însoți scrisorile publicate anterior. „Un jurnal al solitudinii” se cheamă proiectul. A fost inspirat și creat în perioada actuală, dar cred că este valabil oricând. Pentru că oricând ne putem confrunta cu solitudinea. Uneori forțat, alteori ca alegere conștientă. Nu e în totdeauna plăcută, dar de multe ori e necesară. Eu cel puțin, am nevoie de ea. În solitudine mă întâlnesc cu mine și descopăr ce este în mine când lucrurile din exterior se îndepărtează.

Dar nu vreau să explic fotografiile. Iată-le!

Inițial proiectul trebuia să aibă zece fotografii. Voi posta doar cinci aici, pentru că aș vrea să fac o mini-expoziție când va fi posibil și așa să rămână o mică surpriză 🙂 Cred că nu se compară a vedea fotografiile pe net cu a le privi imprimate și de asemena, de a interacționa cu privitorii, oricât de puțini sau mulți ar fi la o expoziție. De asemnea, aș vrea să încerc ceva ce de mult voiam, să fac și un „obiect”, nu neapărat album foto, ci ceva mai artizanal, care să se potrivească unui proiect de mici dimensiuni. Dar mai întâi o să aștept să mai treacă ceva timp peste proiectul acesta să văd dacă trece testul timpului și dacă merită să fac toate acestea.

PS: Știți întrebarea aceea care uneori ne enervează pentru că ne silește să vedem partea bună în ce ni se întâmplă, când tot ce am vrea este să (ne) plângem un pic? Mă întreb și eu: care e partea bună din acest eșec? Ei bine, fără a gândi pozitiv în mod forțat, spun sincer: e textul acesta. Și cel care va urma. Curând 🙂