Tag Archives: proiecte

Poporul de piatră al Timişoarei

De când umblu mai mult prin oraş pentru a face fotografii cu obiective turistice pentru lucru, pot zice că am redescoperit Timişoara. De fapt, multe lucruri le văd cu adevărat acum pentru prima dată. Am început să mă uit cu atenţie la oraş, la detaliile sale, la istoria sa şi (îmi asum riscul de a părea siropoasă) cred că m-am îndrăgostit de Timişoara. Nu ştiu cum de am trecut până acum aproape oarbă pe lângă toate astea. Dar poate că aşa e, ceea ce avem în imediata apropiere nu pare destul de interesant pentru a-i acorda atenţie. Cred că tot învăţ asta, şi în raport cu fotografia, că atunci când fac exerciţiul acesta al atenţiei (concentrate), mai ales pentru lucrurile din imediata mea apropiere, care de cele mai multe ori par banale, uzate, urâte sau pur şi simplu indiferente, încep să le văd frumuseţea. Înţeleg, din nou, că totul depinde de cum privesc lumea din jurul meu. Ce aleg să văd. Cum spunea şi Nae Ionescu “Vezi ce eşti, nu vezi ce este”.

Şi tot umblând prin oraş cu atenţia îndreptată spre detalii, încet încet s-a născut o serie de fotografii cu decoraţiile de piatră, sculpturi, basoreliefuri, care împodobesc clădirile. Sunt un adevărat popor de piatră care locuieşte în Timişoara alături de noi: femei şi bărbaţi, ţarani şi doamne elegante, muze şi îngeri, monştri şi personaje alegorice, copaci şi flori, animale şi păsări.

Asta îmi aminteşte de un fragment din “Orbitor” al lui Cărtărescu, în care într-o noapte de iarnă în Bucureşti toate statuile se desprind de pe socluri şi fac o mare adunare în care se plâng că au fost ciuntite ca busturi, că sunt puse în poziţii incomode, că sunt pline de rahat de porumbei şi nu sunt luate în seamă de oameni. Oare ce ne-ar spune statuile din Timişoara dacă ar prinde viaţă, ce istorii ne-ar povesti? Mi-ar plăcea să aflu. Dar cu siguranţă ne-ar spune că sunt neglijate şi neluate în seamă.

Poate că asta am încercat şi prin acest proiect, să îi iau în seamă pe aceşti locuitori de piatră ai Timişoarei, să îi cunosc mai bine, să las pietrele să vorbească.

Vă invit şi pe voi să îi cunoaşteţi.

Toate imaginile din această serie le puteţi vedea aici

IMG_2880 copy

IMG_3168 copy

IMG_3670 copy

IMG_3311 copy

IMG_3198 copy

IMG_3327 copy

IMG_3331 copy

Timisoara Gospel Project

Timisoara Gospel Project web

TGP:   – Ai vrea să fii fotograful nostru?

Eu:      – Da!!!

Aşa că weekendul trecut am fotografiat la concertele Timişoara Gospel Project: două concerte cu circuit închis, în locaţii mai puţin obişnuite, la satul de copii Rudolf Walter şi la Spitalul Judeţean iar în închiere un concert public la Colegiul Naţional de Artă Ion Vidu din Timişoara.

Fie că au cântat în faţa copiilor neastâmpăraţi de la satul de copii, în faţa celor câţiva bolnavi ce au coborât în sala festivă de la spital din saloane, unii chiar în scunul cu rotile, cu bandaje şi cu ochii în lacrimi, sau în faţa unei săli festive arhipline duminică seara la sala cu cea mai bună acustică din oraş, corul a cântat cu acelaşi entuziasm molipsitor. Chiar şi eu de pe margine m-am trezit bătând ritmul cântecelor din picior sau lăsând aparatul de o parte pentru a savura îmbinarea şi înălţarea de voci care pur şi simplu nu putea să te lase rece.

M-am bucurat că TGP m-au contactat să le fac fotografii (din păcate nu ştiu să cânt :) şi astfel am putut să contribui şi eu măcar puţin la acest proiect foarte fain, care mi-a arătat încă o dată că fiecare din noi poate alege să dăruiască puţin din timpul sau energia sau banii lor (deşi aceştia din urmă sunt cel mai uşor de dat) pentru a aduce măcar puţină bucurie sau alinare în vieţile altor oameni. Căci asta am văzut acolo, oameni de toate vârstele care au petrecut sâmbăta şi duminica învăţând, repetând şi cântând (să nu credeţi că e uşor) pentru a aduce un concert de muzică gospel, adică de frumos, de bucurie, de lumină, de pasiune, de entuziasm, de voie bună, de zâmbet, de dansat şi bătut din palme în vieţile unor oameni care se află în situaţii de izolare sau dificultate şi nu pot participa în mod normal la concerte. Am înţeles că în urmă cu un an unul ditnre concerte s-a desfăşurat la Penitenciarul Timişoara. După cum spun şi TGP: “Gospel Fără Bariere este o întâlnire muzicală dincolo de limite fiindcă duce muzica dincolo de spaţiile convenţionale de spectacol, trecând în acelaşi timp dincolo de barierele unor prejudecăţi.”

A fost impresionant, să aduni 122 de oameni sâmbătă dimineaţa – pentru unii era prima dată când făceau aşa ceva (înscrierile a fost libere)  – şi după o zi de repetiţii să faci trei concerte de excepţie.  Am fost doar puţin sâmbătă dimineaţa la repetiţii şi părerea mea este că succesul s-a datorat şi celui care i-a pregătit pe corişti – dirijorul Dominic Samuel Fritz, de origine germană, care vorbeşte însă perfect româneşte. El a ajuns în Timişoara ca voluntar la o casă de copii a Federatiei Caritas, iar apoi la Fundatia Pentru Voi care se îngrijeşte de copii cu dizabilităţi de dezvoltare. El viziteaza Timisoara de mai multe ori pe an pentru a se ingriji de cresterea “copiilor sai” si a proiectului sau de suflet, “The Timisoara Gospel Project”.

Proiectul are şi un scop umanitar, strangerea de fonduri pentru pacientii ingrijiti de surorile franciscane la hospice-ul „Casa Milostivirii Divine”, care oferă îngrijire medicala si asistenta psihologica si spirituala unor bolnavi în faza terminala si este singurul de acest gen în vestul României.

Mai multe informaţii despre proiectul Timişoara gospel project aici: www.timisoaragospelproject.ro

Şi vă las cu o galerie de fotografii de la concerte

no images were found

Psst: Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

Mozart, joi dimineata

Da, aşa a început ziua mea de joi, ascultând şi fotografiind un grup de copiii acompaniaţi la pian, cântând Mozart la Muzeul de Artă Timişoara. Mie cel putin mi-au luminat ziua, cu mutriţele lor concentrate sau serioase, zîmbetele lor ştirbe, ghiduşiile şi vocile lor subţirele. În plus, a fost o încântare să şi las aparatul de o parte şi pentru un sfert de oră să ascult sunetul pianului în sala mare a muzeului.

Este vorba de proiectul Eu, Mo’zArtino, iniţiat de dna. M.A. Christi, care îndrumă şi instruieşte grupuri de copii pentru a cânta cu voce şi în cuvinte teme mozartiene foarte cunoscute, la vremea lor interpretate cu texte de asemenea larg cunoscute. Este un proiect educativ şi creativ pentru copii, şi nu numai, pe care m-am bucurat să îl susţin şi eu prin fotografie. Puteţi citi mai multe despre proiect aici.

Şi câteva fotografii de la întâlnirea mozartiană de joia aceasta, unde invitată a fost pianista Andreea Dumitrescu.

mozartino copy

O propozitie pe zi

Motto: What you do every day matters more than what you do once in a while (Gretchen Rubin*)

 

– Vreau să fac un proiect de 365 de zile, în care să fac o poză şi să scriu ceva, măcar un rând, în fiecare zi. Am câteva idei de proiecte de genul ăsta care cred că ar ieşi foarte fain…

– Dar nu o să reuşeşti să te ţii de asta. Chiar în fiecare zi! poate aşa, din când în când…

– De ce nu? Dacă chiar îmi propun ceva o să mă ţin de treabă. Am mai făcut-o.

– Da…posibil. Dar totuşi, ştii că de multe ori nu ai chef de ieşit la fotografiat sau de socializat…Poate acum ţi se par ideile faine, dar să faci ceva zi de zi devine o corvoadă, o obligaţie de care deabia aştepţi să scapi. În plus, ştii cum e, că după un timp îţi pierzi motivaţia şi te întrebi la ce foloseşte şi de ce naiba fac asta?!

– Da, aşa e…

 

Am purtat conversaţiile acestea în mintea mea de câteva zeci de ori, sunt sigură că şi voi. Şi da, mi-aş dori să fac cel puţin un proiect foto de 365 de zile, dar… este încă în aşteptare. Cred că asta este cel mai greu, să facem ceva în mod regulat, fie că este să învăţăm ceva, să mergem la alergat, să ne ţinem de o cură de slăbire sau de rezoluţii de viaţă sănătoasă, să renunţăm la fumat sau la prea mult stat la calculator, să avem grijă de cineva, sau poate şi mai greu, să ne schimbăm un obicei, modul de a gândi, de a ne comporta etc. Dar cred că aţi observat şi voi că doar cu mici acţiuni zilnice putem construi ceva în timp, decât cu eforturi mari făcute rar.

Nici eu nu reuşesc întotdeauna să mă ţin de ideile şi planurile mele, dar…iată încă o încercare :) Am început să scriu o propoziţie pe zi şi vreau să continui timp de 365 de zile. Aş fi vrut să fac asta şi cu fotografiile, însă deocamdată nu. (fotografiile care însoţesc textul sunt făcute mai demult). M-am apucat chiar în ziua în care mi-a venit ideea (3 septembrie, că doar nu trebuie să aştept 1 ianuarie pentru a începe ceva, nu?). Aşa că scriu în fiecare zi un gând concentrat ce mi-a rămas din ziua respectivă. Acum când le recitesc, îmi sună cam pretenţios de parca vezi bine as fi scos eu niste maxime (si chiar nu e cazul :) sau prea serios sau uneori prea banal. Hmmm…poate ar trebui să le ţin doar pentru mine… dar ca de obicei aici pe blog, m-am gândit să împărtăşesc câte ceva din gândurile sau experienţele mele (oricum ar părea sau ar suna) cred că sunt lucruri la care v-aţi gândit şi voi.

3 Septembrie: De câte ori te simţi atacat, rănit sau vulnerabil, fereşte-te de reacţiile tipice de apărare, adică nu îţi pune un scut, nu reacţiona agresiv înapoi sau nu te agăţa de ceva sau cineva, căci nu te va ajuta cu nimic, poate doar îţi va da iluzia că te simţi mai bine pe moment.

 "conversatie"

4 Septembrie: Spune lucurilor pe nume, sincer, calm, fără acuzaţii sau victimizare

5 Spetembrie: Scrie. Chiar si dacă e doar pentru tine. O sa vezi lucrurile mai clar.

6 Septembrie: Începe un proiect personal

7 Septembrie: Aşează-te pe o bancă în parc la soare, închide ochii, nu te gândi la nimic, simte căldura soarelui pe piele

8 Septembrie: Pune intreaga energie si concentrare in munca ta, oricare ar fi ea
sau
Joaca-te

9 Septembrie: E ok să plângi sau să fii trist uneori, nu trebuie să fugi de asta cu orice preţ (dar în momentele acelea ai rabdare cu tine, nu acţiona sub impulsul lor)

10 Septembrie: Devin-o conştient de modurile tale negative de gândire şi renunţă la ele, căci ele sunt cele care determină cât de bună sau de rea îţi va fi viaţa.

 

11 Septembrie: Fă yoga sau meditaţie sau rugăciune

12 Septembrie: Ia-ţi o zi liberă în mijlocul săptămânii şi fă doar lucruri care îţi plac sau nu fă absolut nimic, în nici un caz nu bifa chestii administrative de pe o listă (PS: şi nu trebuie nici măcar să postezi asta ca status pe facebook, dacă nici nu deschizi calculatorul o să fie şi mai bine)

13 Septembrie: Totul depinde de perspectiva din care privim lucrurile din viaţa noastră, şi oricât de imposibil ar părea, perspectiva aceasta o alegem noi, deci o putem şi schimba.

 

14 Septembrie: Oamenii nu sunt mijloace pentru atingerea fericirii noastre personale.

(sau altfel spus: Oamenii nu sunt făcuţi ca să ne îdeplinească dorinţele şi să se comporte conform aşteptărilor noastre, iar dacă nu o fac, suntem răniţi sau nervoşi sau neînţeleşi. Sau: Atunci când îmi concentrez întreaga atenţie pe persoana din faţa mea, ci nu pe ce este în mintea mea, pe dorinţele, aşteptările mele sau a mă simţi eu bine, atunci văd cu adevărat persoana aceasta, o ascult cu adevărat, există o conexiune reală.)

 

15 Septembrie: Nu fă lucruri din politeţe sau pentru că alţii se aşteaptă să le faci.

16 Septembrie: Fericirea nu durează pentru totdeauna, dar nici tristeţea, totul este în perpetuă schimbare şi transformare şi trebuie să le acceptăm pe toate, fara sa ne agatam de ele sau sa ne impietrim

 

17 Septembrie: Spune adevărul şi cere adevărul, oricât de greu şi necomfortabil ar părea

18 Septembrie: Poartă-te cu bunătate, acceptare şi compasiune fată de tine însuţi, mai ales în momentele când nu „arăţi” aşa de bine în ochii tăi (aşa vei sti să te porţi cu bunătate şi compasiune şi faţă de ceilalţi)

19 Septembrie: Uită-te cu atenţie şi sinceritate la tine pentru a căuta ce poţi învăţa din situaţiile din viaţa ta când ai fost rănit sau nefericit; cel mai adesea spun ceva despre tine şi nu cât de naşpa e viaţa sau ceilalţi oameni.

(sau: Întâlnim oameni şi ni se întâmplă lucruri care ne rănesc şi ne dau peste cap, dar în momentele acelea, dacă reuşim să privim dincolo de durere, înţelegem că asta se întâmplă pentru că trebuie să fim zguduiţi pentru a vedea şi a învăţa ceva despre noi şi despre acele lucruri din noi care ne blochează şi ne fac să repetăm mereu acelaşi model, şi astfel să ne determine să ne schimbăm)

20 Septembrie: Frica (de eşec, de a fi rănit, de a încerca, de a renunţa, de oameni) este cel mai mare duşman al nostru; ea este adevărata piedică în calea împlinirii noastre

21 Septembrie: Fă muncă de voluntariat

22 Septembrie: Uneori avem nevoie de ajutor şi e ok să-l cerem şi să-l primim, deşi pentru unii dintre noi pare mai greu să primim decât să dăruim

 

23 Septembrie: Mergi într-o plimbare/excursie în natură (chiar şi pentru câteva ore), departe de oraş, umblă pe dealuri, priveşte norii, mănâncă fragi, miroase menta salbatica, culege macese, ascultă vântul foşnind printre frunze sau leneveşte în iarbă

24 Septembrie: Învaţă să te accepţi, cu părţile bune şi rele, în zilele tale mai bune sau mai rele şi ai încredere că şi ceilalţi oameni (care sunt importanţi pentru tine) te vor accepta aşa cum eşti (şi ei la rândul lor au defectele, ciudăţeniile şi părţile lor minunate)

 

25 Septembrie: Întotdeauna vor fi oameni care apreciază şi care nu apreciază ce faci şi ce eşti, dar nu trebuie sa-ti iei motivatia din asta

26 Septembrie: Vorbeşte cu oameni necunoscuţi (şi mai mult ascultă decât să vorbeşti)

27 Septembrie: Când te ierţi pentru lucrurile pe care le-ai făcut greşit (sau crezi că le-ai făcut greşit) în trecut, atunci există speranţa de a face lucrurile diferit în prezent şi viitor

 

28 Septembrie:  Pentru tine, care citeşti: dacă doreşti, scrie un gând-rând , orice ar fi, care ţi-a rămas din ziua de astăzi în secţiunea de comentarii de mai jos

 

 * Gretchen Rubin are o carte în care a scris o propoziţie pe zi timp de cinci (!!!) ani

[green]Aboneaza-te la Newsletter[/green]                 [blue] Viziteaza pagina mea de facebook[/blue]

35 ways of seeing myself

Motto: Not all those who wander are lost

De multe ori mă întreabă lumea cât de personal vreau să fie blogul meu. Cât din experienţele, gândurile, sentimentele  şi viaţa mea împărtăşesc aici?

Şi eu m-am tot întrebat asta. M-am mai întrebat şi de ce fac asta, până la urmă, să scriu despre mine, ce interes poate avea pentru ceilalţi? Mai ales că nu îmi place să fiu o persoană publică, am trac să vorbesc în public, nu sunt super-sociabilă, îmi place singurătatea şi liniştea, nu am o viaţă extraordinară, nu simt nevoia să fiu văzută sau ascultată sau să conving pe cineva de părerile mele. Şi atunci de ce acest blog? În urmă cu câţiva ani ideea de a avea un blog era cum nu se poate mai străină de mine. Însă nimic nu este întâmplător. Toate deciziile şi acţiunile noastre, dar şi întâmplările care nu le putem controla şi vin peste noi, nimic nu este întâmplător. Toate ne poartă, uneori pe un drum ocolit şi plin de obstacole şi încercări, spre noi înşine, spre miezul nostru adevărat. Despre drumul acesta scriu şi fotografiez. Şi da, este personal. Drumul acesta presărat de iluzii, deturnări, imitaţii, nesiguranţă, falsuri, cosmetizări, măşti, revelaţii, influenţe, oameni şi întâmplări care ne scot din matca noastră şi ne schimbă cursul şi sistemul de referinţă, goluri, pierderi şi regăsiri.

Poate că această căutare de sine a devenit un lait motiv al timpurilor noastre, şi nu întâmplător. Acum, mai mult decât oricând, din toate părţile te asaltează modele, imagini, idei, produse, informaţii, posibilităţi şi distracţii fără sfârşit, încât de multe ori nici nu mai avem timpul şi starea de a ne opri să ne întrebăm cine suntem, ce vrem cu adevarat, dacă ce vrem ne aduce cu adevărat mulţumirea/fericirea, dacă alergăm după iluzii şi modele care se insinuează peste tot în jurul nostru sau ne urmăm propria cale şi ce înseamnă asta.

Uncertainty…Transformation…Change…Openness

Proiectul fotografic pe care vreau să vi-l prezint azi – 35 ways of seeing myself – este foarte personal. Nu urmăresc să fac fotografii în care să arăt frumos/interesant/artistic; probabil că în multe fotografii nici nu voi apărea (deci nu e o serie de autoportrete). Aş vrea să exprim vizual diverse ipostaze care mă reprezintă. Sau aş putea spune că este un jurnal in imagini al unei calatorii interioare (dacă nu sună prea pompos).

Şi sper ca prin aceasta să inspir şi pe alţii să se privească (în interior şi în exterior), să se asume, să se schimbe, eliberându-se de imagini false şi de moduri de a se privi adânc înrădăcinate şi perpetuate în timp, să se accepte. Dar nu vreau să sune totul aşa sfătos şi plin de importanţă, ca şi cum aş şti eu nu ştiu ce reţetă de fericire, până la urmă fiecare ia ce vrea şi ce rezonează cu el/ea din acest proiect, la fel ca şi din tot ce ne vine din exterior.

De ce 35? Pentru că am început proiectul la 35 de ani, când am trecut prin mari transformări interioare, de fapt a fost un proces care a început în urmă cu câţiva ani şi s-a cristalizat în anii următori. Fotografia şi scrisul au fost întodeauna pentru mine un instrument de explorare şi exprimare, de conexiune (cu interiorul meu şi cu ceilalţi), aşa că am încercat să folosesc acest instrument şi acum pentru a înţelege acest proces mai bine şi a împărtăşi descoperirile mele.

Revenind la întrebarea ce interes poate avea ce fac eu (sau ce face oricine) pentru ceilalţi, eu cred că atunci când exprimăm sincer experienţele noastre şi pe noi înşine, chiar şi atunci când nu sunt prea „prezentabile”, fără a ţine cont de cum ni se tot arată că ar trebui să fim (adică puternici, in control, pozitivi, de succes, etc.), de ce vor zice alţii, de faptul că s-ar putea să fim răniţi sau ridiculizaţi, atunci îi inspirăm şi pe alţii să fie autentici. Pe mine, cel puţin, asta mă inspiră. Apropo de asta, îmi place foarte mult un citat din cartea lui Brene Brown “Gifts of imperfection”: You have to be brave with your life so other people can be brave with theirs.

Aştept părerile şi comentariile voastre despre tema cum vă vedeţi pe voi înşivă. Sunt curioasa :)  Si apropo, v-ar plăcea să faceţi/luati parte la un astfel de proiect? Puteti lasa un comentariu mai jos. Multumesc.

Daca e marti e… Alzheimer

Săptămâna aceasta am avut ocazia să fac fotografii (ca voluntară) la un eveniment foarte fain din cadrul unui proiect despre care aş vrea să vă povestesc şi vouă.

Dl. Ion Iovescu (66 de ani), bolnav de Parkinson, aici ghid in cadrul Muzeului de Arta Timisoara, spunând poveşti despre picturile lui Corneliu Baba unui public special: beneficiarilor Centrului de Zi Alzheimer din Str. Vasile Alecsandri


Este vorba despre un proiect iniţiat şi coordonat de Marius Cornea – muzeograf şi educator muzeal la Muzeul de Artă Timişoara. Nu face parte din jobul lui, a fost ideea şi acţiunea lui şi mă impresionează de fiecare dată când văd că un om doreşte să facă ceva pentru a-i ajuta ape alţii. Proiectul a debutat în urmă cu aproximativ trei ani. Iniţial, Marius a pregătit elevi de liceu (din cadrul liceului Shakespeare, unde elevii se pot înscrie într-un club de activităţi extraşcolare) pentru a fi ghizi de muzeu la rândul lor pentru alţi liceeni. De fapt, poate ghizi este poate un cuvânt prea formal.  Ei erau pregătiţi ca prin poveşti şi joc să prezinte într-un mod informal tablouri din cadrul Muzeului de Artă Timişoara, îmbinând faptele istorice şi artistice cu experienţele personale. Mi s-a părut fantastică ideea lui Marius Cornea, ca oamenii să creeze poveşti în jurul unei opere de artă, aducând astfel arta mai aproape de tineri, şi nu numai.

Marius Cornea – muzeograf şi educator muzeal la Muzeul de Artă Timişoara – coordonator al proiectului Seniorii-ghizi la Muzeul de Arta Timisoara. Aici povestind si provocandu-i la un joc interactiv pe batranii din cadrul proiectului

De ce zic “nu numai”? Pentru că, după cum zicea Marius, proiectul a luat o turnură şi o anvergură pe care nu o prevăzuse la început. Ceea ce îmi dovedeşte încă o dată că atunci când faci ceva în care crezi, ţi se deschid atâtea oportunităţi la care nici nu visai la început. Liceenii-ghizi au avut ca public persoane în vârstă, care au împărtăşit poveşti despre tablouri, şi astfel proiectul s-a extins. Marius mi-a apovestit cum în urma mai multor prezentări la centre de zi pentru bătrâni şi azile, a început să lucreze cu bătrâni bolnavi de Parkinson şi Alzheimer, pe de o parte oferindu-le un program în cadrul muzeului, pe de altă parte pregătindu-i să devină ghizi muzeali pentru alţi bătrâni din aceste centre. Astfel, în fiecare marţi seniorii Alzheimer au program în Muzeul de Artă Timişoara, iar luni sau joi, seniorii cu Parkinson se pregătesc pentru rolul de ghizi.

Dna Edith Alexa (89 de ani), bolnava cu Parkinson, ghid in cadrul muzeului

Astfel, marţea aceasta (24 iulie), în urma mai multor luni de pregătiri, domnul Ion Iovescu (66 de ani) şi Edith Alexa (89 de ani), amândoi bolnavi cu Parkinson, au debutat ca ghizi în cadrul muzeului, spunând poveşti despre picturile lui Corneliu Baba unui public special: beneficiarilor Centrului de Zi Alzheimer din Str. Vasile Alecsandri 6. Ambii erau foarte emoţionaţi, poate şi din cauza numeroaşilor reporteri prezenţi, dar foarte bine pregătiţi, completând poveştile despre isotria tablourilor cu experienţa lor de viaţă. Ascultătorii, cei zece bătrâni bolnavi de Parkinson, au fost implicaţi la această prezentare prin jocuri, întrebări, mişcare. Am văzut în ochii lor surpriză, bucurie, interes, licăriri jucăuşe şi zâmbete.

Batrani bolnavi de Alzheimer, povestind despre tablourile lui Corneliu Baba

De multe ori mă gândesc, simt, când o văd şi pe bunica mea, sau alţi bătrâni, că cel mai greu de suportat când eşti în vârstă (asta dacă ai norocul să fii sănătos, ceea ce nu apreciezi decat atunci) este singurătatea, lipsa sensului, sentimentul inutilităţii, sentimentul că sunt o povară, pierderea familiei şi prietenilor (care au plecat mai repede dintre noi), şi de multe ori o aşteptare a sfârşitului. Poate că este foarte nedrept ca viaţa să fie aşa şi cred că atunci când suntem tineri nici nu ne gândim la asta. Nu-i prea fain. Dar poate că fiecare putem face ceva pentru bunicii noştri, care-i mai avem. Sau pentru părinţi. Iar acest proiect tocmai asta face, la scară mai largă. La modul concret a oferit unor bătrâni cunoştinţe de istoria artei, de ghidaj, de a interacţiona cu publicul, dar şi lucruri necuantificabile, bucurie, sens. Eu am fost impresionată de ce am văzut acolo şi am vrut să vă arăt şi să vă povestesc şi vouă.

Următoarea activitate în cadrul proiectului este o piesă de teatru inedită. Doamna Elena M. (82 ani) din Centrul de Zi Alzheimer pregăteşte acum o piesă de teatru în două acte (Partea I: TRECUTUL, partea a doua: PREZENTUL) inspirată din vizitele făcute în ultimele luni în Muzeul de Artă Timişoara de beneficiarii Centrului de Zi Alzheimer. Premiera piesei de teatru va avea loc în data de 21 septembrie, Ziua Internaţională Alzheimer, şi va fi jucată în Sala Barocă a Muzeului de Artă Timişoara, cu seniorii Alzheimer în diverse roluri. Deabia aştep să o văd :)

Dl Ion Iovescu povestind despre tablourile lui Corneliu Baba
in cadrul proiectului “Seniorii-ghizi la Muzeul de Artă Timişoara”

Eu am facut fotografii pentru acest eveniment ca voluntara. Daca doriti sa va implicati şi voi, oricat de putin sau de mult, o puteti face in Clubul Voluntarilor Muzeului. În acest sens îl puteţi contacta pe Marius Cornea: corneamarius@hotmail.com

De asemenea, puteţi contribui ca acest proiect să fie cunoscut de cât mai multă lume. Astfel, puteţi spune prietenilor, cunoscuţilor sau cel mai simplu este să postaţi pe facebook aceste informaţii sau fotografii. Mulţumesc :)

 Mai multe fotografii de la eveniment aici

 

Acasa in Insulele Eoliene

Cand eram copil pe vremea comunismului nu mi se parea ciudat ca vedeam aceleasi cateva modele de mobile de sufragerie, covoare, lustre si zugraveala in casele tuturor prietenilor mei. Ca toti locuiam in blocuri care aratau identic, cu variatiuni in numarul etajelor, in nuanta de gri si in fieraria balcoanelor. Si de imbracat ne imbracam cam cu aceleasi putine modele de haine care se gaseau prin magazinele pustii. De atunci lucrurile s-au mai schimbat, a venit economia de piata si avem alegeri nenumarate, mobila la comanda, designeri interiori si case din reviste.

Insa oricata diversitate ar exista intr-un oras in materie de locuinte, nu cred ca se poate compara cu Insulele Eoliene, un loc incredibil, nu numai datorita vulcanilor, marii si naturii, dar si a faptului ca fiecare casa este unica, are ceva diferit de celelalte. Acum ceva timp va povesteam despre vacanta mea de una singura in Insulele Eoliene (vezi articol) si va promiteam atunci ca o sa revin cu micul meu proiect foto despre tablitele cu numerele sau numele caselor din insule. Insa inainte de a va arata galeria cu fotografii, as vrea sa va atrag atentia asupra acestui text scris pe poarta ueni case din Panarea (una dintre cele cinci insule Eoliene):

“Am umblat prin toata lumea si nu mi-am gasit casa. Am venit in Panarea si am gasit lumea intreaga si casa mea. Tano”

no images were found

 

Voi ce ati desena pe tablita casei/apartamentului vostru?

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]                     [blue] Viziteaza pagina mea de facebook[/blue]

Proiectul Cititorii. Povestea din spatele fotografiei

Doamna Gloria Gravina citind “Cuore di pietra” de Sebastiano Vassali

Sincer sa va spun, cand am inceput proiectul Cititorii cel mai greu lucru asta mi s-a parut, sa abordez pe cineva necunoscut in oras, sa-i vorbesc despre proiectul meu si sa il/o rog sa o fotografiez. Nici nu stiu de fapt de ce imi era asa frica. Ca cel mai rau lucru care se putea intampla era sa refuze sa fie fotografiata. Sau sa rada de mine. Sau sa scoata toporul :) Dar nu asta ne impiedica sa vorbim cu necunoscuti. De cele mai multe ori, barierele sunt in mintea noastra. E senzatia de nesiguranta de a iesi din anturajul cunsocut. Oare vom avea despre ce sa vorbim? ce voi zice? ce va zice? Se va instala o tacere penibila? Voi reusi sa fiu funny/degajata cum am vazut ca sunt alti oameni/fotografi? (desi daca ar fi sa cunoastem statisticile pe aceasta tema, ma itnreb oare cati oameni sunt cu adevarat asa?) Voi reusi sa trec de timiditate? Nu stiu cum e pentru voi, dar pentru mine nu e usor sa fac asta. Insa am vazut ca de cate ori am reusit sa trec peste aceste bariere, lucruri bune, la care nu ma asteptam sau nu le-am planificat se pot intampla.

Aceasta este prima persoana necunoscuta pe care am abordat-o pentru proiectul meu pentru ca am vazut-o citind in Piata Unirii. Spre surpriza mea, am descoperit ca ea este atasat cultural la Consulatul Italiei din Timisoara si o sustinatoare si admiratoare a mediului cultural din Timisoara. Am avut o conversatie interesanta si calda, si a fost o ocazie sa-mi mai exersez italiana ruginita :) Totodata, mi-a vorbit atat de frumos despre Timisoara, cum putini timisoreni/romani o fac. Si aceasta m-a facut sa ma gandesc la un alt proiect foto-documentar pe care-l am in minte de ceva timp, acela de a intervieva si fotografia straini care locuiesc in Timisoara, pentru a descoperi o perspectiva “din afara” asupra orasului, mediului in care traim. Sper ca il voi porni cat de curand!

Iata textul pe care mi l-a scris:

“Adoro questa citta perche ti da la possibilita di essere sempre in mezzo alla gente, nelle piazze bellissime, nei parchi rigogliosi, e allo stesso tempo di godere di uno spazio tutto tuo per poter stare in piacevole solitudine, magari in compagnia di un buon libro o di buona musica”

si traducerea:

“Ador acest oras pentru ca iti da posibilitatea de a fi tot timpul in mijlocul oamenilor, in pietele superbe, in parcurile pline de verdeata, si in acelasi timp de a avea un spatiu numai al tau, pentru a te bucura de o solitudine placuta, poate in compania unei carti bune sau a muzicii.”

 

Galeria cu portrete de cititori realizate pana acum aici

For the English version of this article go here

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]          [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

Proiectul “Cititorii”. Noutati

La inceputul anului va povesteam despre  unul dintre proiectele pe care as vrea sa le realizez anul acesta: “Cititorii” (pentru detalii vezi sectiunea Proiecte). Mi-e foarte drag de proiectul acesta, pentru ca si mie imi place foarte mult sa citesc si sa vorbesc cu alti oameni despre carti.

Acum am un nou portret in cadrul proiectului.

Bogdan Munteanu este scriitor si are mult entuziasm si idei faine, puteti afla mai multe despre el aici si aici. Si mi-a facut surpriza frumoasa de a scrie o povestire care sa insoteasca fotografia (si asa am devenit si eu personaj :) :

“- Salut, pot să-ţi fac o poză?
O voce feminină. Îmi ridic privirea, puţin surprins, recunosc. Suntem în parc. Eu pe o bancă, fata pe alee, în faţa mea, cu aparatul în mână. Poate să-mi facă o poză, de ce nu?
– Poţi să-mi faci o poză, de ce nu? îi spun cuprins dintr-odată de voie bună. Dintre toţi oamenii din parc, pe mine m-a ales. Sunt fotogenic, este? Sunt plin de mine. Dau pe dinafară. Pun cartea lână mine, pe bancă – am uitat să vă zic, citeam o carte.
– Nu, nu, te rog, ţine cartea în mână, citeşte, ca şi cum n-aş fi aici. Asta e şi ideea… Şi fata începe să-mi povestească despre proiectul ei.
Ca şi cum n-ar fi aici? Asta e şi ideea? Aşadar, m-a ales pentru că citeam o carte. Nu pentru că… Iau cartea în mână. Totuşi, din mulţimea de cititori din parc, pe mine m-a ales. Mă simt bine. Nu aşa de bine ca la-nceput, dar totuşi, mi-e bine. Citesc, aşadar, doar aşa-mi ceruse, în timp ce-o văd cu coada ochiului cum îmi dă târcoale, cu aparatul în mână. Citesc din “Voyeurul” lui Moravia…

Acum se ridică şi trece în faţa mea zicând: “Chiar trebuie să plecăm”.
Îi cer: “Fă-mi o ultimă plăcere.”
“Care?”
“Din moment ce am făcut dragoste cu ochii, acum închide-mi-i.”
“Dar în ce fel?”
“Trece-ţi mâna peste ei.”
“Dar aşa se face cu morţii.”
“Într-adevăr.”
Întinde mâna, mă mângâie repede pe ochi cu palma. Cobor pleoapele.

– Hei, ce faci? De ce ţi-ai închis ochii? Ideea e să te surprind cum citeşti, nu cum dormi! o aud şi mă sperii. Mă sperii şi mă supun, clic, clic, fata mă surprinde cum citesc, nu cum dorm, apoi ne luăm la revedere, “Succes cu proiectul!” “Mulţumesc, hei, să-mi trimiţi două, trei vorbe despre cărţi, despre citit, ce vrei tu, ok? La treabă acum, uită-te şi tu câţi oameni citesc în parcul ăsta…”
Am terminat “Voyeurul”, şi cu toate astea, nu ştiu să vă spun dacă povestea asta din parc chiar s-a-ntâmplat sau am citit-o pe undeva.”
text de Bogdan Munteanu
Daca v-a placut spuneti si la prieteni :)

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]           [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

Resurse si inspiratie #2. Be yourself… whatever that is

Motto:     “In order to have self-expression, we must first have a self to express” (Julia Cameron)

                     “If you want to work on your art, work on your life” (Chekhov)

In order to find yourself, you must first lose yourself. Lose some old petals to bloom again.

Dupa cum va spuneam luna trecuta (vezi articol) doresc sa realizez o serie de articole lunare, in care sa va vorbesc despre sursele mele de inspiratie, motivatie, invatare, dezvoltare, nu neaparat legate de fotografie, dar care au impact asupra mea, deci implicit asupra fotografiei, scrisului si acestui blog. Si sper sa gasiti printre acestea ceva ce va va inspira si pe voi.

Pe scurt, luna trecuta temele au fost “Ce ai face daca nu ti-ar fi frica?” (o intrebare cam incomoda, dupa parearea mea) – e titlul unei vederi pe care am primit-o si o tin lipita la mine pe dulap pentru a ma gandi la asta des) – precum si experientele mai multor fotografi sau scriitori referitoare la ce este necesar pentru a reusi ca artist (raspuns pe scurt: multa munca)

Luna aceasta tema generala este reflectarea propriei persoane, a personalitatii, a experientelor in ceea ce cream.

Ai incercat vreodata sa faci un colaj pentru a te descrie?

Acum vreo trei ani cand am inceput primul meu blog de fotografie, era ceva foarte simplist, postam numai fotografii (cu care mi-e cam rusine acum) si nu scriam deloc. Mi se parea ca oricum nu as avea nimic important de spus (si inca ma mai gandesc la asta). Oricum, si asa ma simteam vulnerabila in fata “marelui” public (cei  cativa vizitatori pe luna, care majoritatea imi erau prieteni probabil). Cred ca a expune public a ceva ce tu ai creat, in care ai pus suflet (si cand zic “creatie” sau “arta” o zic in modul cel mai umil si lipsit de pretentii cu putinta) este ca si cum ai da drumul la o parte din tine in lume si nu stii pe cine va intalni, cum va fi intampinata, daca va fi apreciata, batjocorita sau ignorata. Si bineinteles ca exista mari sanse de a fi ranit. Si cine vrea asta? Pe langa toate indoielile personale. Cand e vorba de lucruri dragi noua, cred ca e foarte greu sa rationalizam si sa ne spunem, da, fiecare e indreptatit sa aiba o parere, chiar daca nu e de acrod cu mine iar eu voi continua cu creatiile mele indiferent de ce crede lumea etc etc. Iar apoi, pe langa problema (ne)aprecierii, mai e si problema banilor, de ce sa nu recunoastem? Eu cel putin ma surprind deseori gandindu-ma (a se citi stresandu-ma) ok, si daca nimeni nu vrea sa ma plateasca pentru ce fac, atunci ce valoare are? Chiar daca sunt constienta ca este un gand care ne-a fost indus de societate si care este confirmat zi de zi de tot ce vedem in jurul nostru – si ca multe alte “adevaruri” din astea, nu este neaprat adevarat – e greu sa il combat.

These petty little things that make our life...

Poate de aceea vad ca sunt multi fotografi care fac fotografii superbe, insa au alta meserie din care isi castiga traiul, ceea ce le da libertatea de a se dedica neconstransi de grijile materiale fotografiei.

Insa revenind la blog, sincer, nici acum nu stiu cum de am pornit un blog sau cum am inceput sa scriu, cred ca era ultimul lucru la care m-as fi gandit in urma cu cativa ani. Priveam bloggingul ca pe un hobby oarecum dubios, ca un act de exhibitionism, sau de a te crede asa intelept incat sa impartasesti cugetarile si cu altii, sau un mod de a te plange in public, de a capata simaptie/atentie. Oricum, m-am gandit foarte mult cand am inceput sa scriu pe blog sau alte povestioare sau articole, ce vreau sa scriu si in ce fel? La fel m-am intrebat si in ceea ce priveste fotografia, ce vreau de fapt sa exprim? (referitor la fotografie, am incercat sa dau un raspuns in sectiunea Despre mine)

Don't appologize

La inceput am inceput prin a spune ce NU vreau sa fac cu blogul, dar si cu scrisul si fotografia. Nu voiam nici sa fie un mod de a-mi descarca problemele personale, nici de a-mi descrie in detaliu viata, nici de a crea o imagine cool/funny (si pe deasupra de fotografa si scriitoare, ce sa-ti spun!) – cumva mi se pare ca asta e sindromul facebook, nici de a posta numai lucruri optimiste si pozitive (asta e, si suferinta si problemele fac parte din viata si sunt necesare. Chestia cu ganditul pozitiv si zambetul non stop mi se pare nu numai nerealist, dar si nesanatos), nici de a face orice doar de dragul de a avea succes la public.

Always look at the bright side of life?

Si atunci ce? CE, Claudia??? Pai as vrea as fiu eu insumi, asa cum sunt si sa exprim asta in tot ce fac. Pentru mine asta are valoare. Autenticitatea. Asta apreciez si la altii. Nu vreau zorzoane, chestii care dau bine, care sunt in trend, care vor sa placa. Dar pana la urma asta nu tine de blog, de scris sau de fotografie. Tine de cine sunt eu, de cum ma raportez la lume. Si cu cat voi sti mai mult despre asta, cu atat voi putea face fotografii mai bune, mai adevarate si voi putea scrie mai bine. Cel putin asa cred eu.

 

 

 

Va las cu aceste ganduri si cu cateva articole care vorbesc despre a fi tu insuti, in viata, pe internet (blog) si in arta.

 

I am pretty, oh so pretty

Elisabeth HalfordThe introvert photographer. Ce m-am bucurat sa vad si altii se simt asa si ca nu trebuie neaparat sa fii o persoana super-sociabila casa devii fotograf :)

Sherry Otts: Wonderings on a bus. Urmaresc blogul lui Sherry de mai mult timp, imi place stilul ei. E foarte curajoasa, neconventionala si foarte sincera, nu-i este frica sa scrie despre ea, asa cum este.

– De pe blogul Married with luggage, un articol care ne arata cat de autentic poti fi online si de ce.

Gwen Bell: Digital Warriorship. Cred ca Gwen m-a influentat mult in ceea ce priveste blogging-ul, cu ideea ei de a-ti alinia prezenta online si offline, ideea de Digital Sabbatical, precum si ideea de vorbi doar din propria experienta (cam ce spunea Hemingway, ca atunci cand nu ii vine inspiratia, scrie o propozitie adevarata, cea mai adevarata pe care o stie). Un mic citat din prezentarea cartii ei: In the summer of 2010, I found myself on a bus absentmindedly flipping through applications on my iPhone. I wanted to kill time before my stop. Wait. Kill time? As if life is long enough to spend some of it in an act of killing. No, I decided in that moment, it’s not.

In an effort to get clarity around my online behaviors I took a month-long Digital Sabbatical. I powered down for a month to consider my relationship with technology. The Digital Sabbatical gave me new perspective on my habits. (And not just those of the tech variety.) I realized all the ways I was caving to socializing online when what I really wanted was to turn inward. I saw for myself how my desire to constantly check in with others moved me further away from my own heart and practice.

 – Susannah Conway: Unravelling 2012. E un fel de chestionar care te ajuta sa reflectezi  anului care a trecut si celor care vor veni si sa vezi mai clar ce iti doresti pentru viitor si ce ai lasat in urma.

Chris Guilbeau, care a creat site-ul Arta non-conformismului (cred ca titlul deja spune totul). Aici The Tower si un mic citat pentru a va deschide apetitul  “The world insists that you build this tower and you must inisist on doing it your own way”

 

Cum ti s-au parut articolele?

Daca vrei sa impartasesti ceva ce te-a inspirat, lasa un comentariu mai jos.  Multumesc :)

Small victories :)

Acest articol este doar pentru a ma lauda.  Cei care ma cunoasteti, desigur stiti ca glumesc. Cei care nu ma cunoasteti, acum ati aflat ca glumesc :)

Poate tocmai de aceea am dorit sa adun aici intr-o scurta nota micile “victorii” dar si eforturi din ultima vreme, pe care se pare ca uit sa le sarbatoresc sau sa ma bucur cu adevarat de ele;  sau na, macar sa-mi zic un “hai ma, asta chiar a fost ok”.  Mi  se intampla des – poate si voua – ca lucrurile nefacute sa atarne tot timpul in balanta mea interioara mai greu decat cele facute. O data ce am realizat ceva, pare usor, si fara sa ma opresc un moment, imi indrept din nou toata atentia si energia asupra “celor nefacute”: planuri, proiecte, vise, incercari, lucruri de facut si de invatat, cursuri, fotografii, calatorii, carti, concursuri, scrieri etc.

Asa ca acum si aici as vrea sa mentionez aceste “small victories” din ultima vreme.

In plus, am aflat si eu ca da bine la CV, nu? :-)

Deci:

– am castigat locul doi (cu fotografia alaturata) la concursul foto cu tema “Fotografie umoristica” organizat de Foto Show, singura emisiune pe tema fotografica din Romania, realizata de TVR Timisoara. Si am fost invitata la emisiune (foto)

– un articol de-al meu a fost publicat la liternet

– momentan particip la mai multe concursuri la care astept rezultatele:

  • concursul de bloguri RoBlogFest, la categoria Profesional – blog de fotografie
  • concursul national de fotografie Fotogeografica
  • concursul de fotografie “Fotografii de colectie” in cadrul expozitiei de la Muzeul de Arta din Timisoara (despre care am mai scris aici)
  • concursul de fotografii realizate la Ora Pamantului, organzat de Dan Dinu si WWF Romania.

 

Va multumesc pentru atentie si suport.

Ne vedem la articolul de vineri, care promit, va fi insorit :)

 

Si ca de obicei, inchei cu speranta ca articolul acesta nu a folosit doar la listarea unor concursuri bla bla, ci v-a inspirat sa va opriti un moment si sa va bucurati de aceste mici victorii personale, dar si sa apreciati eforturile si incercarile pe care le faceti, chiar si cele care nu se concretizeaza cu un premiu.

 

Proiecte pe 2012. Proiect #1 “Cititorii”

Intotdeauna mi-au placut rezolutiile de anul nou (de fapt, rezolutiile in general). Dar de cate ori am abandonat incet incet aceste proiecte bine intentionate sau nici macar nu le-am inceput? Mai ales cand sunt proiecte care nu tin de supravietuire, ci de a face ceva pentru noi insine, a ajuta pe altii sau a face ceva creativ. Ele insa nu mor definitiv, ci raman in memoria noastra pe acel raft prafuit cu dorinte neimplinite si produse ale imaginatiei, tot mai incarcat pe masura ce anii trec, in asteptarea asa zisului “moment potrivit”, adica pentru atunci cand nu o sa mai fim asa obositi sau asa ocupati, pentru cand o sa vina primavara (sau vara), pentru cand o sa fim mai energetici sau o sa mai slabim, pentru cand ne vom invinge timiditatea, apatia sau depresia sezonala, pentru cand o sa avem destui bani ca sa cumparam acel aparat foto profi, pentru cand o sa avem un partener, pentru cand o sa lasam serviciul si uite asa trec anii.

Unul dintre proiectele fotografice pe care vreau sa le realizez anul acesta, si de aceea va si spun de el, imi sunteti martori :-) este

Cititorii

Ce, cum, de ce?

Proiectul va consta in portrete si povesti ale cititorilor, adica oameni care citesc, fie ca imi sunt prieteni sau necunoscuti, scriitori, oameni din mediul literar/artistic, ca sunt copii sau bunici, ca citesc in cafenele sau la ei acasa, ca citesc romane sau carti de povesti, benzi desenate sau sf-uri. Ideea este de a explora universul celorlalti cititori. Cititul este prin definitie o actiune solitara, insa cartile, ce simtim cand citim o carte buna, sentimentul pe care-l avem cand o carte ne prinde in universul ei, ne leaga pe noi, cititorii.

Insa acesta este doar un nivel al proiectului. Este si un mic experiment social. Incercand sa fotografiez necunoscuti, incerc sa traversez barierele pe care le simtim  in a ne conecta cu ceilalti. Aceste bariere sunt politetea, frica de ridicol, frica de respingere (sau pur si simplu frica), individualismul, indiferenta sau izolarea in care am fost obisnuiti sa traim. Totodata, cred ca sunt atatea povesti chiar in mediul nostru apropiat si asa-zis cunoscut, care merita sa fie fotografiate si spuse. Nu cred ca trebuie sa mergem la capatul pamantului sau in comunitati exotice sau marginalizate pentru a gasi subiecte de fotografiat.

Si nu in ultimul rand, mie întodeauna mi-a plăcut nu numai să citesc, dar şi să vorbesc despre cărţi, să primesc recomandări de cărţi bune, deşi unele cărţi vin la noi doar la momentul potrivit, parcă ne “cad” in mână, pur şi simplu, pentru a ne scutura sau a ne produce acele revelaţii în urma cărora o carte ne rămâne pentru totdeauna aproape de suflet, ca o persoană importantă din viaţă, cu care ne-am intersectat “întâmplător”. Aşa că scopul acestui proiect este şi de a afla despre carti bune şi a le împărtăşi cu ceilalţi. Şi de ce nu, acum când cititul pe internet aproape că a înlocuit cărţile, aş dori să vorbesc prin intermediul fotografiilor cu cititori despre experienţa şi ritualul de a deschide o carte, de a te cufunda în universul ei pagină cu pagină, de a o simţi fizic, palpabil în mână, de a o regăsi pe noptieră, în geantă sau în bibliotecă.

Sper ca pânăla sfârşitul acestui an să prezint o serie de portrete de cititori, însoţite de gânduri-rânduri din partea cititorilor. Primul portret din serie este Cami şi cartea “Mr Vertigo” de Paul Auster. Textul pe care l-a scris pentru a însoţi fotorgafia face referire la prima frază din roman, care te prinde şi nu te mai lasă: “Aveam 32 de ani când am mers prima oară pe apă alături de Walt the Wonderboy

Sunt asa de curioasa sa vad ce oameni si carti voi intalni. Cine stie, poate te voi intalni si pe tine, care citesti aceste randuri!

PS: Si legat de acest subiect, aici este un alt proiect de-al meu legat de carti: blogul ‘Din dragoste de carte‘ cu citate din cartile care m-au inspirat si un articol pe care l-am scris la liternet ca o retrospectiva a nului 2011 privit prin prisma cartilor pe care le-am citit: 2011, cartile si revelatiile.