La inceputul anului va povesteam despre unul dintre proiectele pe care as vrea sa le realizez anul acesta: “Cititorii”. Mi-e foarte drag de proiectul acesta, pentru ca si mie imi place foarte mult sa citesc si sa vorbesc cu alti oameni despre carti.
Acum am un nou portret in cadrul proiectului.
Bogdan Munteanu este scriitor si are mult entuziasm si idei faine. Si mi-a facut surpriza frumoasa de a scrie o povestire care sa insoteasca fotografia (si asa am devenit si eu personaj 🙂 :
“- Salut, pot să-ţi fac o poză?
O voce feminină. Îmi ridic privirea, puţin surprins, recunosc. Suntem în parc. Eu pe o bancă, fata pe alee, în faţa mea, cu aparatul în mână. Poate să-mi facă o poză, de ce nu?
– Poţi să-mi faci o poză, de ce nu? îi spun cuprins dintr-odată de voie bună. Dintre toţi oamenii din parc, pe mine m-a ales. Sunt fotogenic, este? Sunt plin de mine. Dau pe dinafară. Pun cartea lână mine, pe bancă – am uitat să vă zic, citeam o carte.
– Nu, nu, te rog, ţine cartea în mână, citeşte, ca şi cum n-aş fi aici. Asta e şi ideea… Şi fata începe să-mi povestească despre proiectul ei.
Ca şi cum n-ar fi aici? Asta e şi ideea? Aşadar, m-a ales pentru că citeam o carte. Nu pentru că… Iau cartea în mână. Totuşi, din mulţimea de cititori din parc, pe mine m-a ales. Mă simt bine. Nu aşa de bine ca la-nceput, dar totuşi, mi-e bine. Citesc, aşadar, doar aşa-mi ceruse, în timp ce-o văd cu coada ochiului cum îmi dă târcoale, cu aparatul în mână. Citesc din “Voyeurul” lui Moravia…
Acum se ridică şi trece în faţa mea zicând: “Chiar trebuie să plecăm”.
Îi cer: “Fă-mi o ultimă plăcere.”
“Care?”
“Din moment ce am făcut dragoste cu ochii, acum închide-mi-i.”
“Dar în ce fel?”
“Trece-ţi mâna peste ei.”
“Dar aşa se face cu morţii.”
“Într-adevăr.”
Întinde mâna, mă mângâie repede pe ochi cu palma. Cobor pleoapele.
– Hei, ce faci? De ce ţi-ai închis ochii? Ideea e să te surprind cum citeşti, nu cum dormi! o aud şi mă sperii. Mă sperii şi mă supun, clic, clic, fata mă surprinde cum citesc, nu cum dorm, apoi ne luăm la revedere, “Succes cu proiectul!” “Mulţumesc, hei, să-mi trimiţi două, trei vorbe despre cărţi, despre citit, ce vrei tu, ok? La treabă acum, uită-te şi tu câţi oameni citesc în parcul ăsta…”
Am terminat “Voyeurul”, şi cu toate astea, nu ştiu să vă spun dacă povestea asta din parc chiar s-a-ntâmplat sau am citit-o pe undeva.”
text de Bogdan Munteanu
foarte faina povestea…: ) super si proiectul …sa stii !
as fi abordat un unghi mai indraznet…sa zicem de jos in sus…: )
Multumesc, Florica 🙂
Si eu m-am mai gandit la alte ‘unghiuri’, ramane pt portretele viitoare 🙂 Si oricum, as vrea sa am si niste portrete mai clasice
Salut …Bogdan
Si era un soare , sau o umbrela… sau un soare cu umbrela …si un om , sau o banca …sau un om cu o banca.
Si un copacel , sau o frunza cu un copacel …
Si era o ratacire , care nu se gasise …pe aceleasi alei cunoscute de toti , dar toti la un loc erau ca o gasire , pe aceeasi alee …
Si ea , era desprinsa de tot , nu detot , si era gata . Dar mai era .
Insa copacelul avea o privire , care te speria si care te privea din frunzis , cu o singura frunza si cu un singur ochi ,
ca o roata de cerc , sau ca un surub desprins de la o roata . Era Bogdan .