Fotografie Creativitate Inspiratie
Header

A vedea

March 29th, 2013 | Posted by Claudia Tanasescu in Oameni | Proiecte - (0 Comments)

IMG_9098 copy

De obicei nu-mi place să explic o fotografie. Dar pentru că acum acesta este cel mai bun mod de a intra direct în mijlocul subiectului, fără ocolul unei introduceri (sau poate nu am inspiratie să o scriu), iată la ce m-am gândit când am făcut poza asta: la cum privim lumea prin proprii noştri “ochelari”, adică printr-o perspectivă atât de influenţată de gândurile, experienţele, dorinţele, condiţionările noastre; la cât de greu este să te vezi cu adevărat pe tine însuţi (un fel ciudat de orbire este a fi atât de absorbit de această căutare de sine sau a fericrii proprii încât practic să pierzi perspectiva, să nu te mai poţi detaşa, ca şi a nu vedea pădurea de copaci); la relaţia dintre a te vedea cu adevărat pe tine însuţi şi prin asta a-i vedea (înţelege) cu adevărat pe ceilalţi; la faptul că de atâtea ori ne vedem (suntem concentraţi) doar pe  noi înşine şi asta produce o orbire la ceilalţi; că pentru a vedea cu adevărat trebuie să dăm acel “Eu” la o parte.

Complicat, nu?

De fapt cred că începusem să scriu acest text pentru că la asta m-am gândit foarte mult zilele astea, la cum îi vedem pe ceilalţi. Sau cum nu îi vedem. Pentru că de multe ori nu vedem în ei decât că nu s-au conformat aşteptărilor noastre, deci nu îi mai vedem cu adevărat. Dacă încerc să mă opresc şi să nu mai reacţionez automat (exact ca reacţia rotulei când este lovită), văd că motivele enervărilor, supărărilor şi nemulţumirilor mele de acolo rezultă, că cineva nu s-a comportat cum aş fi vrut eu, sau nu m-a înţeles cum aş fi vrut eu sau nu m-a iubit cum aş fi vrut eu. Şi că atunci când îmi concentrez întreaga atenţie pe persoana din faţa mea, ci nu pe ce este în mintea mea, pe dorinţele, aşteptările mele sau a mă simţi eu bine, atunci văd cu adevărat persoana aceasta, o ascult cu adevărat, există o conexiune reală.

Mă mai gândesc, apropo de cum îi privim pe ceilalţi, cum în textele mele de atâtea ori folosesc cuvinte ca înţelegere, iubire, compasiune, renunţare la sine, adevăr (şi mi-e frică să nu sune a predică, sau ca aceasta să nu fie acel rău “care vine din dreapta” de care zicea părintele Cleopa, citat de Steinhardt, din intenţii bune şi moralizare care se cred autosuficiente), care sună frumos şi îţi vine să zici liniştit, eu, da, bineînţeles, le am, dar sunt atât de greu de pus în practică zi de zi, în cele mai mici gesturi şi întâmplări cotidiene. Şi sunt cu atât mai greu de pus în practică cu persoanele cele mai apropiate. Pentru că de multe ori, poate aţi obsevat, este mai uşor să avem compasiune şi înţelegere (chiar şi sub forma politeţii) pentru străini sau prieteni sau oameni cu care nu trăim zi de zi, cu care nu împărţim momentele noastre de oboseală, plictiseală, iritare, dispoziţiile contradictorii, frecuşul rutinei şi “treburilor”.

Apropo de a vedea, într-un text superb Nicolae Steinhardt (“Doamne, să văd” din cartea “Dăruind vei dobândi”) vorbeşte despre parabola de a trece de la orbire la vedere. El arată că de prea multe ori ne folosim vederea pentru a obseva răul din ceilalţi (în virtutea a ce spunea Sartre, că iadul sunt ceilalţi): defectele, căderile, greşelile, păcatele, chiar şi cele mai mici abateri, manii sau ticuri, aşa zisele paie şi bârne din ochii vecinului, şi prin aceasta a vedea “se mărgineşte la depistarea întru denunţare a a erorilor sau slăbiciunilor altora”. Poate că de multe ori vedem doar răul şi urâtul în lume, hidoşeniile (“efective, presupuse ori transmutate din lăuntrul nostru la ceilalţi”). El arată că a vedea cu adevărat (a nu mai fi orb) înseamnă a putea vedea binele şi frumosul din lume. Înseamnă a ne vedea cu adevărat pe noi înşine, dincolo de răutate dar şi de milă, care în prima fază, înainte de a fi eliberat, este un spectacol cutremurător.

Dar acest “a vedea”, chiar dacă scoate la iveală urâţenii, nu trebuie să ne ducă la deznădejde, dispreţ sau ură de sine, negare sau nerecunoaştere şi a luminii din noi (într-o perspectivă cioraniană sau existenţialistă), ci trebuie însoţită de înţelegere (îmi place atât de mult citatul acesta din Steinhardt: “dupa cum se cuvine a nu ne mânia pentru că ne-am mâniat, la fel nu trebuie sa permanentizăm răul din lipsă de milă faţă de eul nostru”), speranţă, compasiune şi în final  iubire faţă de propria persoană. Căci este atât de adevărat că nu putem iubi pe ceilalţi decât în măsura în care ne iubim pe noi înşine. La fel cum doar când ştim să primim cu inima deschisă, atunci putem şi dărui (şi cred că a şti să primeşti te apropie mai mult de celălalt decât a dărui).

Opresc aici şirul gândurilor, nu pentru că s-ar fi terminat, dar cum n-am avut introducere la text, nu am nici final.

Ne “vedem” curând :)

Şi ca de obicei, mă bucur dacă vreţi să-mi scrieţi gândurile voastre despre a vedea sau orice vă trece prin cap.

 

PS: Fotografia face parte din proiectul 35 ways of seeing myself, pentru care văd că am tot făcut poze în ultima vreme (poate nu întâmplător) şi am adunat 10 ipostaze până acum (vezi galeria foto)

 

Psst: Dacă vrei sa primeşti un email de la mine de câte ori apar nouăţi pe site aboneaza-te la Newsletter Mulţumesc frumos că mă primeşti la tine în Inbox :)

Incotro?

March 22nd, 2013 | Posted by Claudia Tanasescu in Uncategorized - (2 Comments)

“Learn to get in touch with the silence within yourself and know that everything in this life has a purpose”

“Nu trebuie să ne fie frică să lăsăm ceva în urmă pentru că ceea ce este cu adevărat important rămâne întotdeauna cu noi. Chiar şi atunci când nu vrem”

IMG_9082 copy

IMG_9085 copy

E prima dată de cand am începutul blogul acesta când nu am postat articolul de vineri, şi încă două săptămâni la rând. Mi s-a întâmplat de două sau trei ori sa întârzii puţin cu el, poate pentru că eram plecată, dar niciodată să îl sar total. Lipsă de inspiraţie, să zicem. Dar nu, nu e asta. De multe ori nu ştiam până în ultima clipă vineri după-amiază ce o să scriu, dar ideea venea şi scrierea se lega. Ştiu că nu se prabuşeşte pământul din cauza asta, nu mă pedepseşte şeful că am ratat un deadline, poate că nici nu a observat nimeni, dar totuşi nu am vrut sa mă fac că plouă. Chiar dacă e doar faţă de mine şi promisiunea pe care am făcut-o când am început blogul acesta. Dar mai ales pentru acei câţiva oameni care ştiu că au citit ce am scris in anul ce a trecut şi fie că mi-au răspuns sau nu cu gandurile lor, dar mi-au fost alături şi m-au făcut să simt că ceea ce fac are importanţă nu numai pentru mine. Ca orice lucru pe care-l facem sau simţim, când este spus sau împărtăşit, devine mai real, mai însemnat (Îmi vin în minte legat de asta “Happiness real only when shared” şi “A fi înseamnă a fi perceput”)

În orice caz, mi se pare cel puţin interesant, că exact acum când site-ul a împlinit un an, simt că şi altceva s-a “împlinit”. E drept că deja la începutul acestui an, după cateva articole foarte personale, în care am pus mult din mine, am simţit că parcă am secătuit, că sentimentul acela că asta trebuie să fac, care mă împingea înainte, a amuţit, s-a estompat. Poate că ceva a juns la un final, sau poate doar se schimba, se transformă, la fel cum facem şi noi, ca oameni (cum mai vorbeam de legea impermanentei ) şi e bine să observăm cu atenţie ce (ni) se întâmplă şi să ne reevaluam drumul, să nu mergem înainte din inerţie, din frică de schimbare sau poate şi mai mult frică de golul care se cască când ne sunt luate aşa zisele noastre certitudini, sau pentru ca ne agăţăm de ceea ce credem că ne defineşte, că e viaţa noastră (tot acele certitudini). Poate că acum atentia şi energia îmi e concentrată pe alte lucruri (şi aceste “alte lucruri” nu sunt nici Făt Frumos şi nici un copil, cum s-ar putea bănui din exprimarea mea misterioasă :) şi cândva mă voi intoarce spre fotografie si scris, nu ştiu. Şi cred că e ok sa nu ştiu. Poate că de prea multe ori ni se impune (sau ne impunem singuri, după modelele din societate) presiunea aceasta de a stabili obiective şi a le atinge, a ne “realiza”. Blah. Poate că unii ar zice că sunt losera. Sau delăsătoare. Sau visătoare. Sau că am luxul de a tot căuta şi a mă răzgândi. Sau că chestia aia cu follow your dream uite că nu prea iese. Sau sau sau… Dar după cum ştim, mintea noastră (dacă o lăsăm de capul ei) poate diseca la nesfarsit lucrurile şi în final nu prea ne ajută, doar ne complică existenţa, umplându-ne de îndoiala si nesiguranţă, care sunt marii noştri duşmani.

Dar după cum mai ziceam si in alt articol, una din lectiile cele mai importante pe care le-am invatat anul trecut a fost sa am încredere, răbdare şi speranţă. Încredere ca drumul pe care merg, chiar dacă uneori pare lipsit de sens sau marcat de evenimente pe care nu le înţeleg pe moment sau care mă rănesc sau mă debusolează, mă duce încotro trebuie. Să accept ce mi se întâmplă. Să-mi asum viaţa aşa cum este în momentul acesta. Şi să privesc toate acestea cu răbdare şi speranţă. Pentru că mi s-a intamplat de atatea ori să înţeleg deabia mai târziu rostul (şi lecţiile) unor întâmplări faţă de care, la momentul când s-au întamplat, mi-a venit sa fug, să mă panichez, să mă revolt sau să disper. Când mă uit in urma la anul trecut, care numai linistit nu a fost, si imi aduc aminte de toate momentele de cumpănă şi schimbare, când habar nu aveam ce o sa urmeze şi au venit cu tot felul de stări care însoţesc marile transformări (când ne curăţăm, ne eliberăm şi ne vedem cu adevarat), acum văd că totul are un sens, că traseul devine clar doar când privim în urmă.

Dar să nu creadă cineva că eu – dacă scriu acum aşa – sunt aşa luminată şi înţeleaptă şi detaşată, că iau toate lucrurile astea aşa uşor. Nah. Nu-mi iese întotdeauna. Căci dacă ar ieşi, nu s-ar mai povesti. Şi eu mă întreb. Mă întreb atâtea lucruri. Mă întreb dacă a lăsa fotografia de o parte înseamnă că-mi irosesc darurile, că-mi “îngrop talanţii” sau de fapt care sunt “talanţii” (darurile) mele? Mă gândesc la ce spunea Coelho, că “În cuptorul deschis nu se coace pâinea”, referindu-se la faptul că atunci când vrem să avem libertatea de a ne răzgândi, când credem că putem face orice, când suntem deschişi la orice se întâmplă şi urmăm orice drum pare că se deschide în calea noastră, de fapt nu mergem pe nici un drum, nu construim nimic, nu coacem “pâinea”. Mă gândesc la ce spunea Descartes “Toate greutăţile provin din faptul că-ţi lipseşte curajul”. Mă gândesc la ce spunea Sogyal Rinpoche, un călugăr budist, despre îndoială “this distructive form of doubt that leaves us nothing to believe in, nothing to hope for and nothing to live by. Our minds are riddled and confused with doubt. I sometimes think that doubt is an even greater block to human evolution than desire and attachment”. Indoiala pare să fi devenit trăsătura dominantă a societăţii noastre, în care a fi inteligent înseamnă a pune totul sub semnul îndoielii, a nu mai crede în nimic, mai ales în spiritualitate (care oferă cel mai stabil reper). Şi de aici atâta confuzie, anxietate, suferinţă şi lipsă de sens. Mă întreb oare ce rămâne din noi când aproape totul ne este luat (mă uit spre exemplu la oameni din jurul meu care sunt spre finalul vieţii), cum mai reuşim să ne găsim sensul, să mai găsim bucurie, şi mai ales să mai oferim ceva? Şi aici mă gândesc la ce spunea Steinhardt despre ce ne rămâne: “înţeleg că oricine putând oricând ajunge, de unul singur, intr-o celulă de închisoare ori măcar pe un pat de spital ori să se pomenească fără somn la două noaptea (ora teribilă a lucidităţii), nimic nu e mai amarnic şi mai aproape de iad – folosind un vocabular strict egoist – decât amintirea faptelor urate, rele, meschine, decât golul talanţilor nefolosiţi şi darurilor irosite; ca aşadar se cuvine a face binele cât mai e timp, înainte de a se ajunge la starea în care nu mai rămâne decât a fi (modalităţi ale lui a fi: după moarte, în închisoare, pe patul de spital, în deznădăjduită – ori iremediabilă – singuratate, în însingurată batraneţe sau, în registre minore: plimbându-ne pe stradă, aşteptând la stop, puşi la refec în faţa unui ghişeu); că, adunând amitiri frumoase (dar nu regretul unor clipe de placere trecătoare, căci şi acela este chin) ne construim la drept vorbind noi inşine paradisul, care nu-i decât o suma de fapte bune, de acţiuni nobile ori eroice, de purtări mărinimoase a căror aducere aminte e o sobă veşnic dulce si caldă, un prilej de îndreptăţită şi calmă binefăcătoare mulţumire pentru a fi fost feriţi de schime şi josnicii; că siguranţă şi logică absolută nu avem, dar ştim întotdeauna ce trebuie să facem, modest, ştim!” (tot citatul aici).

Dar chiar dacă am mai multe întrebări decât răspunsuri, cred totuşi că trebuie să trecem prin toate, orice ar fi. Chiar şi dacă e doar pentru a înţelege că aceasta este baza reală a compasiunii (despre care eu cred cu tărie că este “motorul” binelui din lume, deoarece viaţa noastră nu are sens decât în relaţie cu ceilalţi oameni, dincolo de individualism şi căutarea fericirii proprii, în măsura în care putem dărui, dar şi primi). Nu ştiu unde citisem că inima trebuie să ne fie frântă, făcută bucăţi (deci nu împietrită), pentru că doar atunci intră “lumina”. Doar atunci ni se deschide inima şi mintea şi vedem (şi mai ales simţim) că suferinţa, confuzia, nesiguranţa, apăsarea, dorinţa, frustrarea, furia, dar şi bucuria, iubirea, speranţa celorlalţi sunt aceleaşi cu ale noastre. Şi poate de aceea scriu despre asta.

Sunt sigură ca toti trecem prin astfel de schimbări, asa că dacă vreti puteti sa-mi scrieţi (fie aici pe blog, mai jos, în secţiunea de comentarii sau pe mail ) şi să-mi împărtăşiţi  experienţele voastre. Mulţumesc.

Timisoara Gospel Project

February 26th, 2013 | Posted by Claudia Tanasescu in Oameni | Proiecte - (1 Comments)

Timisoara Gospel Project web

TGP:   – Ai vrea să fii fotograful nostru?

Eu:      – Da!!!

Aşa că weekendul trecut am fotografiat la concertele Timişoara Gospel Project: două concerte cu circuit închis, în locaţii mai puţin obişnuite, la satul de copii Rudolf Walter şi la Spitalul Judeţean iar în închiere un concert public la Colegiul Naţional de Artă Ion Vidu din Timişoara.

Fie că au cântat în faţa copiilor neastâmpăraţi de la satul de copii, în faţa celor câţiva bolnavi ce au coborât în sala festivă de la spital din saloane, unii chiar în scunul cu rotile, cu bandaje şi cu ochii în lacrimi, sau în faţa unei săli festive arhipline duminică seara la sala cu cea mai bună acustică din oraş, corul a cântat cu acelaşi entuziasm molipsitor. Chiar şi eu de pe margine m-am trezit bătând ritmul cântecelor din picior sau lăsând aparatul de o parte pentru a savura îmbinarea şi înălţarea de voci care pur şi simplu nu putea să te lase rece.

M-am bucurat că TGP m-au contactat să le fac fotografii (din păcate nu ştiu să cânt :) şi astfel am putut să contribui şi eu măcar puţin la acest proiect foarte fain, care mi-a arătat încă o dată că fiecare din noi poate alege să dăruiască puţin din timpul sau energia sau banii lor (deşi aceştia din urmă sunt cel mai uşor de dat) pentru a aduce măcar puţină bucurie sau alinare în vieţile altor oameni. Căci asta am văzut acolo, oameni de toate vârstele care au petrecut sâmbăta şi duminica învăţând, repetând şi cântând (să nu credeţi că e uşor) pentru a aduce un concert de muzică gospel, adică de frumos, de bucurie, de lumină, de pasiune, de entuziasm, de voie bună, de zâmbet, de dansat şi bătut din palme în vieţile unor oameni care se află în situaţii de izolare sau dificultate şi nu pot participa în mod normal la concerte. Am înţeles că în urmă cu un an unul ditnre concerte s-a desfăşurat la Penitenciarul Timişoara. După cum spun şi TGP: “Gospel Fără Bariere este o întâlnire muzicală dincolo de limite fiindcă duce muzica dincolo de spaţiile convenţionale de spectacol, trecând în acelaşi timp dincolo de barierele unor prejudecăţi.”

A fost impresionant, să aduni 122 de oameni sâmbătă dimineaţa – pentru unii era prima dată când făceau aşa ceva (înscrierile a fost libere)  – şi după o zi de repetiţii să faci trei concerte de excepţie.  Am fost doar puţin sâmbătă dimineaţa la repetiţii şi părerea mea este că succesul s-a datorat şi celui care i-a pregătit pe corişti – dirijorul Dominic Samuel Fritz, de origine germană, care vorbeşte însă perfect româneşte. El a ajuns în Timişoara ca voluntar la o casă de copii a Federatiei Caritas, iar apoi la Fundatia Pentru Voi care se îngrijeşte de copii cu dizabilităţi de dezvoltare. El viziteaza Timisoara de mai multe ori pe an pentru a se ingriji de cresterea “copiilor sai” si a proiectului sau de suflet, “The Timisoara Gospel Project”.

Proiectul are şi un scop umanitar, strangerea de fonduri pentru pacientii ingrijiti de surorile franciscane la hospice-ul „Casa Milostivirii Divine”, care oferă îngrijire medicala si asistenta psihologica si spirituala unor bolnavi în faza terminala si este singurul de acest gen în vestul României.

Mai multe informaţii despre proiectul Timişoara gospel project aici: www.timisoaragospelproject.ro

Şi vă las cu o galerie de fotografii de la concerte

no images were found

Psst: Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site aboneaza-te la Newsletter

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

Mozart, joi dimineata

February 15th, 2013 | Posted by Claudia Tanasescu in Oameni | Proiecte - (0 Comments)

Da, aşa a început ziua mea de joi, ascultând şi fotografiind un grup de copiii acompaniaţi la pian, cântând Mozart la Muzeul de Artă Timişoara. Mie cel putin mi-au luminat ziua, cu mutriţele lor concentrate sau serioase, zîmbetele lor ştirbe, ghiduşiile şi vocile lor subţirele. În plus, a fost o încântare să şi las aparatul de o parte şi pentru un sfert de oră să ascult sunetul pianului în sala mare a muzeului.

Este vorba de proiectul Eu, Mo’zArtino, iniţiat de dna. M.A. Christi, care îndrumă şi instruieşte grupuri de copii pentru a cânta cu voce şi în cuvinte teme mozartiene foarte cunoscute, la vremea lor interpretate cu texte de asemenea larg cunoscute. Este un proiect educativ şi creativ pentru copii, şi nu numai, pe care m-am bucurat să îl susţin şi eu prin fotografie. Puteţi citi mai multe despre proiect aici.

Şi câteva fotografii de la întâlnirea mozartiană de joia aceasta, unde invitată a fost pianista Andreea Dumitrescu.

mozartino copy

Sunt zile…

February 8th, 2013 | Posted by Claudia Tanasescu in Abstract | Alb-negru - (0 Comments)

zbor

 

Sunt zile (şi unele nopţi) în care totul devine transparent, strălucitor
Ca şi cum pentru o clipă din orb aş fi devenit văzător.

Sunt zile în care pleava dorinţelor se risipeşte
Şi rămân în mine doar boabe de lumină.

Sunt zile în care fac minuni,
Despic în două oceanul dezlănţuit al gândurilor
Şi trec de partea cealaltă.

Sunt zile în care trecutul inundă prezentul
Ca un val ce se ridică după un cutremur în adâncuri

Sunt zile în care sunt captivă în mine
Ca într-o pânză de păianjen ţesută de minte.

Sunt zile în care atingerile trec dincolo de carne
Şi fac inima să înflorească
Sau să se chircească.

Sunt zile în care apropierea doare
La fel de mult ca depărtarea.

Sunt zile în care mă simt ca o picătură de apă
Într-un şuvoi.

Sunt zile în care suferinţa mă înfrumuseţează
Ca o sârmă ghimpată din care cresc trandafiri.

Sunt zile în care liniştea din mine sună
Ca o rugăciune fără cuvinte.

Şi apoi sunt toate celelalte zile…

La munca

February 1st, 2013 | Posted by Claudia Tanasescu in Uncategorized - (6 Comments)

inima

“Numai cu inima poţi vedea lucrurile corect, ceea ce este esenţial este invizibil pentru ochi”

(Antoine de Saint Exupery -Micul Prinţ)

Acum vreo săptămână am fost la o conferinţă, de fapt mi se pare sec să-i spun aşa, ci mai degrabă o întâlnire, o conversaţie  de suflet, la care m-am gândit mult timp după aceea, cum sunt toate acele întâlniri importante care sădesc în noi seminţele schimbării, în sensul că ne ridică ştacheta la nivel spiritual şi în acelaşi timp ne arată unde suntem pe acest drum şi că este loc de mai sus. Conferinţa se chema “Bucuria vieţii” şi vorbeau doi călugări de la Mănăstirea Oaşa – Părintele Pantelimon şi părintele Iustin. Printre altele, vorbeau despre bucuria care provine din munca pe care o facem. Mi-a plăcut mult ce spunea, ca atunci când lucrăm, de fapt ne lucrăm pe noi, ne lucrăm viaţa, ne lucrăm corectitudinea, credinţa, disciplina, răbdarea, înţelegerea şi compasiunea în relaţiile cu ceilalţi (citez din memorie). Şi când înţelegem asta, când ne pătrundem de sensul mai adânc a ceea ce facem, din înţelegerea asta izvorăşte bucuria. Orice fel de muncă poate deveni obositoare, depersonalizatoare, lipsită de sens, dacă nu ne raportăm corect la ea, dacă o facem în  silă, superficial, doar pentru câştiga banii care ne permit să vieţuim şi să avem timp liber, să ne distrăm.

Mai vorbeau şi de faptul că bucuria adevărată presupune muncă, o muncă interioară, dar şi o muncă exterioară. Mi-am adus aminte si ce spunea Parintele Cleopa:  “Nu exista rugaciune fara munca”. Nu putem doar cere sa ni se dea fara sa “muncim”, orice ar insemna asta. Oamenii în general încearcă să fugă de probleme, cred că atunci vor fi fericiţi. Dar bucuria nu vine aşa din senin şi nu înseamnă lipsa problemelor sau o viaţă uşoară. Dimpotrivă, cu cât omul încearcă să-şi facă viaţa mai uşoară, cu atât devine mai searbădă. Asumarea vieţii noastre, inclusiv a suferinţelor din ea,  este primul pas spre bucurie.

În sens mai larg, cred că găsirea bucuriei este legată de găsirea sensului (al nostru, a ceea ce facem, a ceea ce suntem). Iar sensul nu există în lipsa unor repere solide, stabile…care nu sunt în exterior.

Conferinţa a atins multe subiecte sensibile, actuale, mie cel puţin mi-a plăcut foarte mult. Dacă doriţi să ascultaţi şi voi, există o filmare aici.

Însă m-am oprit la subiectul muncii pentru că…asta m-a preocupat în ultima vreme. Cred că este şi nevoia de munci, dar şi întrebări legate de sensul a ceea ce fac şi, legat de asta, faptul că temporar mi-am pierdut interesul în fotografie şi scris.

Tot ce am auzit la conferinţa mi-a sunat simplu şi adevărat, dar cum facem când trebuie să aplicăm asta în propriile noastre vieţi, la modul cel mai practic? De fapt, nici nu se pune problema “aplicării”, căci acestea nu sunt nişte reţete (spirituale, e drept) pe care le iei şi gata, te simţi bine, eşti luminat. Trebuie descoperite doar prin propria experienţă, dar mai ales prin propria noastră…muncă (lucrare). Nu doar prin gândire, studiu etc etc. Înţeleg şi eu încet încet, cu uimire, că de multe ori mintea este neputincioasă. De aceea am dat acel citat din Micul Prinţ. Şi nu cred că vrea să spună să privim lucrurile prin prisma sentimentelor noastre (care sunt asociate cu inima), ci că există o înţelegere, o “vedere”, dincolo de ce gândim, de ce vedem, adică de aparenţe, de raţiune, pe care pur şi simplu o simţim, poat enici nu o putem pune în cuvinte, dar ştim că e adevărată, şi doar aceea are valoare. Dar poate şi faptul că lucrurile esenţiale nu sunt materiale, vizibile.

La fel ca şi când citesc despre budism şi impermanenţa a tot din vieţile noastre, lucruri, activităţi, oameni, stări, sănătatea, sentimente, gânduri, interese, locuri, şi chiar a noastră înşişi, şi că de aceea nu trebuie să ne agăţăm de nimic ci să “let go”, să lăsăm toate să vină şi să plece, să mai lăsăm lucrurile să se întâmple, ci nu să ne încăpăţânăm să fie cum vrem noi şi să ne bucurăm, să fim recunoscători, de vieţile noastre în prezent, aşa cum sunt, sună bine, adevărat, le cred cu tărie (deh, cu tăria minţii, apropo de ce ziceam mai sus) dar când mă confrunt cu un fapt ca acesta că nu-mi mai place să fotografiez, adică că ceva ce credeam ieri că îmi place, poate chiar mă defineşte, azi nu mai e valabil, în primul moment imi vine să mă panichez şi să zic la naiba cu impermanenţa :) Sunt sigură că la toţi ni se întâmplă: azi îţi place ceva, mâine nu-ţi mai place, azi eşti într-o relaţie, mâine nu mai eşti, azi ai un om drag trăieşte, mâine nu mai e, azi ai un job, mâine nu-l mai ai, azi un om ţi-e prieten, mâine ţi-e străin, azi te simţi bine, mâine te simţi nashpa şi tot aşa, totul se shimbă, nimic nu durează. Şi atunci ce facem, reacţia normală, vrem ca lucrurile să fie “ca înainte”, ne supărăm, ne deprimăm, vrem siguranţă, vrem să dureze, vrem…vrem… Aşa că atunci îmi recapăt perspectiva şi…da, mai lucrez… la mine.

 

Dacă vrei, scrie-mi ce gânduri ţi-a trezit conferinţa sau articolul acesta, fie despre muncă, despre bucurie, despre impermanenţă, despre Micul Prinţ, despre..orice :)

Iarna in alb-negru

January 25th, 2013 | Posted by Claudia Tanasescu in Alb-negru | Fine Art | Natura | Peisaj | Rural - (0 Comments)

Zilele acestea mi s-a facut dor de iarna, de munte, de zapada, si in asteptarea unei noi iesiri la munte cu noi fotografii, am redescoperit fotografiile de anul trecut de la Magura, un loc superb, cu sate rasfirate pe dealuri domoale incadrate de muntii Bucegi si Piatra Craiului:

Cum ar fi daca…

January 18th, 2013 | Posted by Claudia Tanasescu in Oameni | Poveste - (1 Comments)

Text publicat la liternet

masti

Zilele astea mi-am adus aminte de o poveste din copilarie, care mă umplea de mirare dar şi de frică. Era o carte cu legende asiatice, o carte groasa, pe care deabia o ţineam in braţe, cam dezmembrată şi fără coperţi, cu desene ciudate, alungite, în tonuri de sepia şi portocaliu, sau cel putin asa mi-o amintesc eu. Povestea era despre o fată săracă şi orfană care-şi căuta rostul în lume şi rătăcind prin pădure întâlneşte un lup rănit pe care-l salvează (da, se pare că şi lupii au nevoie să fie salvaţi). Drept răsplată, căci vezi bine, era un lup fermecat, îi dăruieşte căteva din genele sale, spunându-i că dacă va privi orice om prin aceste gene îi va vedea faţa adevărată. Fata ajunge la oraş şi de câte ori vorbeşte cu oamenii, fie pentru a-şi căuta de lucru sau de mâncare sau adăpost îi priveşte prin aceste gene şi spre mirarea şi frica ei, priviţi prin genele lupului, oamenii îşi arătau faţa adevărată, defilând cu capete de…vulpe, porc, câine, şarpe, iepure, gâscă, curcan, păun, cârtiţă şi câte şi mai câte. Bineînţeles că povestea are un final fericit, ca pentru copii (şi pentru copiii mai mari). Fata învaţă să trăiască printre oamenii-animale şi învaţă multe de la ei, învaţă să-i vadă cu adevărat şi fără genele lupului, învaţă să-şi facă un rost printre ei, dar nu reuşeşte să se…integreze (ha!) cu adevărat în această societate. Dar într-o bună zi vede pe stradă un tânăr foarte sărac, negru de funingine, care căra cărbuni sau vreascuri, muncind toată ziua pentru a-şi întreţine părinţii bolnavi. Privit prin genele de lup, oricât le-ar fi întors pe toate părţile, tânărul îşi păstrează faţa umană…şi nu numai atât, în ciuda sărăciei, simplităţii lui şi vieţii grele, avea ochii şi inima luminoasă, era fericit. Şi…ştiţi voi ce urmează, şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Ideea că oamenii nu sunt ceea ce par mă umplea de teamă, ca de multe ori când luam (şi iau :) prea în serios poveştile. Aşa că atunci umblam pe stradă şi mă uitam insistent, dar cu coada ochiului la oameni, aşteptând să văd…cine ştie ce. Bineînţeles, povestea are şi alte straturi şi înţelesuri, la care nu mă gândisem când eram copil, ca de exemplu că iubirea adevărată nu poate înflori decât atunci când îl vedem cu adevărat (şi acceptăm) pe celalalt (şi pe noi înşine). Că de multe ori imaginea, comportamentul, acţiunile noastre nu reflectă ceea ce este în interior. Sau că atunci când uiţi de sine (adică când nu trăieşti doar pentru tine) atunci te găseşti pe tine şi în asta stă bucuria. Deh, aşa este când nu mai eşti copil, tot diseci lucrurile. Dar ce mă întreb acum este ce ar fi văzut fata aceea dacă s-ar fi privit pe sine prin genele lupului?

Cum ar fi dacă ne-am vedea adevărata noastră faţă? Dacă am putea vedea în noi nuanţele subtile de bine şi rău, nu acel Bine şi Rău evident şi uşor de văzut şi spus. De exemplu binele pe care facem pur şi simplu fiind autentici în faţa altor oameni, binele pe care-l facem ascultând, fiind calmi când celălat ne acuză, îmbrăţişând sau doar zâmbind cuiva fără să aşteptăm nimic înapoi, având grijă de alţii fără a declara asta, fără a face din asta un motiv de mândrie, binele pe care-l facem când ne luptăm cu noi înşine pentru a face ceea ce este bine şi drept, când greşim şi repetăm greşeli, dar apoi avem curajul de a le vedea şi a ne schimba, binele pe care-l facem când nu ne punem pe noi pe primul loc, când lăsăm de la noi, călcând pe mândire şi ego, acel bine subtil şi nemărturisit, care trece neobservat, sau pe care uneori nu-l mai facem, crezând că nu e important, iar în momentele noastre mai negre uităm să mai credem în el. Şi acel rău subtil, atunci când ne risipim zilele şi energia în nemulţumire, delăsare sau deznădejde, când suntem ajutaţi şi înţeleşi şi nu răspundem la fel în alte situaţii, când iubirea noastră e egoistă sau disperată şi (ne) face rău dar nu vrem, putem să ne oprim, când irosim darurile cu care am fost înzestraţi, când nu spunem te iubesc sau iartă-mă de frică sau pentru a ne proteja, când nu putem ierta sau a ne ierta cu adevărat, când dăm vina pe cei apropiaţi pentru neîmplinirea noastră, când alegem să fim nemulţumiţi în loc să fim recunoscători.

Şi dacă am vedea toate acestea în noi am găsi puterea de a ne accepta, a ne schimba şi a ne iubi în acelaşi timp?

Şi dacă am vedea toate aceastea în ceilalţi, i-am putea accepta şi iubi?

Aştept răspunsuri, păreri, idei de la voi. Aşa că dacă vrei, lasă un comentariu mai jos sau scrie-mi la adresa claudia.tanasescu@gmail.com. Multumesc

PS: Şi bineînţeles că în timp ce scriam articolul acesta, mă întrebam ce legătură are cu fotografia, mă gândeam că în curând se face un an de când am început acest site şi că nu prea mai cred, cum credeam la început, că scopul lui este fotografia si că poate ar fi cazul să mai fac nişte schimbări pe aici. Acel de ce mă urmăreşte. Şi totuşi, când m-am gândit cu ce fotografii aş putea să ilustrez articolul acesta, m-a dus gândul la proiectul pe care l-am început anul trecut 35 ways of seeing myself , al cărui scop este chiar a mă vedea cu adevărat pe mine (şi pe care aş vrea să îl termin anul acesta, cât am 35 de ani :), din care fac parte şi fotografiile acestea. Şi totuşi, uite că ce am scris se leagă şi de fotografie, nu? :)

Psst: Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site aboneaza-te la Newsletter

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

Inceput de 2013

January 4th, 2013 | Posted by Claudia Tanasescu in Natura - (0 Comments)

Începutul lui 2013 a fost însorit, liniştit, meditativ, cu o senzaţie ciudată de început şi sfârşit, cu plimbări lungi pe jos, prin parcuri şi pe câmp, unde mai mult am privit, dar am şi fotografiat şi poate am găsit câteva fragmente de lume cu care am rezonat şi mi-au spus ceva dicolo de cuvinte şi m-a cuprins din nou acea emoţie care-mi inundă pieptul când văd câtă frumuseţe este în jurul nostru, într-un mugur de copac, într-o picătură de apă, într-o pasăre în zbor, în culoarea luminii, într-o buruiană chiar. Nu am simţit că am ceva de spus sau de scris în mod deosebit, poate şi pentru că ultimele articole au fost mai introspective şi am săpat mai adânc, iar acum se reumple “fântâna” cu…asta:

 

IMG_7879

 

“Toate obstacolele ne par ca ziduri. Problema este să le tratăm drept oglinzi sau ferestre: Să ne răsfrângem, analitic, în ele, sau să vedem prin ele zarea care le transcede. Dar nu numai obstacolele sunt ziduri. Totul poate deveni un zid, dacă funcţionează ca blocaj: Şansa cea bună, reuşitele, fericirea însăşi. Binele şi răul sunt, nediferenţiat, ziduri latente. Trebuie să le şlefuieşti până la reflex şi transparenţă.”  (Andrei Pleşu – Jurnalul de la Tescani)

 

IMG_7901

 

 “Înăuntrul fiecăruia dintre noi există un înger şi un diavol, iar glasurile lor sunt foarte asemănătoare. Confruntat cu o dificultate, diavolul alimentează această conversaţie solitară, încercând să ne arate cât de vulnerabili suntem. Îngerul ne face să reflectăm asupra atitudinilor noastre şi uneori are nevoie de gura altcuiva pentru a se manifesta.” (Paulo Coelho)

apus

Care este cel mai mare păcat? Să fii permanent nemulţumitor şi să nu te bucuri de viaţa pe care ţi-a dăruit-o Dumnezeu” (părintele Paisie)

apus

Pe pielea mea şi în sufletul meu mi-a fost dat să aflu că am avut mare nevoie de păcat, am avut o mare nevoie de plăceri, de alergătura după averi, de deşertăciune şi am avut nevoie de disperarea cea mai ruşinoasă pentru ca să renunţ la împotrivire, pentru a învăţa cum să iubesc lumea, cum să nu o mai compar cu nici un fel de lume a dorinţelor şi imaginaţiei mele, cu nici un fel de desăvârşire a închipuirii mele, ci să o las aşa cum este ea şi să o iubesc şi să mă simt parte integrantă a ei. (…)Dragostea mi se pare a fi lucrul cel mai important dintre toate. Să înţeleagă lumea, să o explice, să o dispreţuiască – iată care est epoate treaba marilor gânditori. Ceea ce mă interesează pe mine este însă doar putinţa mea de a iubi lumea şi nu de a o dispreţui sau de ao urî sau de a mă urî pe mine însumi, putinţa de a o privi şi de a mă privi pe mine însumi, de a privi toate fiinţele cu dragoste şi admiraţie. (Hermann Hesse – Siddharta)

Goodbye 2012

December 29th, 2012 | Posted by Claudia Tanasescu in Uncategorized - (1 Comments)

Those events and people in our lives who trigger our unresolved issues could be regarded as good news. They are like messengers that show us with terrifying clarity exactly where we are stuck (Pema Chodron)

In decembrie 2011 liternet lansa o invitatie catre cititori si scriitori de a povesti de spre cartile, muzicile, piesele de teatru, oamenii, întâmplările care ne-au bucurat, zguduit, schimbat în 2011. Până atunci nu mai scrisesem ceva aşa, la modul mai serios, care ar putea fi citit de alţii, aşa că am trimis cu inima cam strânsă şi textul meu. Spre surpriza mea, a fost publicat: 2011, cărţile şi revelaţiile.

Însă nu am bănuit că acest prim text va fi ca spărtură într-un baraj, prin care apoi s-a revărsat un val de cuvinte şi texte şi am tot scris (fie la liternet, faţa carţii,  alte reviste online sau aici pe blog), fără să mă gândesc prea mult dacă mă va citi cineva, dacă e bun ceea ce scriu, ci pur şi simplu simţeam că trebuie să scriu şi mai ales că am de spus ceva, deşi nici mie nu mi-era prea clar ce. Oricum, eu credeam la începutul anului, mai ales după ce am pornit acest site, că voi scrie despre fotografie, dar văd că scrisul m-a purtat şi în alte direcţii, oarecum neaşteptate. E foarte ciudat, nu ştiu dacă vi s-a întâmplat, e ca şi cum într-o bună zi te-ai trezi că ştii să cânţi la vioară, cu toate că până atunci, timp de 34 de ani, nu ţinusei niciodată o vioară în mână. Şi nu numai atât, lumea în jurul tău îţi spune, dar chiar sună bine ce cânţi. Încă sunt uimită. Deci aş fi putut spune că revelaţia anului 2012 a fost scrisul. Însă acum la sfârşitul anului pot spune că aceasta a fost cea mai neînsemnată dintre revelaţii.

În decursul acestui an mi-a devenit tot mai clar că este important pentru mine (că într-un anume sens asta trebuie să fac) să ating vieţile oamenilor într-un fel sau altul, să ajut pe ceilalţi (şi spun asta cu oarecare rezervă, pentru că nu cred că asta se declară verbal, ci trebuie făcut cât mai discret) şi să spun adevărul despre drumul acesta întortocheat şi eliberator spre noi înşine (nu ca dorinţă de a mă confesa ci poate de a-i inspira pe alţi oameni în “călătoria” lor). Şi în acest sens, fotografia şi scrisul au devenit nişte instrumente, nu o încercare de a face o meserie din asta. După cum spuneam şi în articolul de săptămâna trecută, nici acum nu ştiu dacă din asta-mi voi câştiga traiul  (da, mă gândesc şi la asta, şi clar e important, nu trăiesc cu capul în norii…artei :) .

Mi-e greu să pun în cuvinte tot ce am învăţat în 2012, poate pentru că este şi foarte personal, dar tocmai ziceam că aşa şi vreau să fie, altfel la ce foloseşte? 2012 a fost oricum un an foarte intens şi plin de schimbări interioare (pe lângă marea schimbare a exterioară a întoarcerii în România – am scris despre asta aici) şi într-un fel, pentru mine a fost sfârşitul unei lumi. Cred că cele mai de preţ lecţii în 2012 au fost să spun adevărul despre mine (şi bineînţeles, mai întâi să îl văd) , să nu (mai) fug de de situaţii neplăcute şi nerezolvate, să am răbdare, încredere şi speranţă. Răbdare cu schimbările din mine, răbdare cu oamenii din jurul meu, răbdare pentru a vedea cum evoluează situaţiile în care sunt pusă fără a mă panica, evada, dispera sau acţiona impulsiv, răbdare pentru a nu grăbi lucrurile să se întâmple, răbdare pentru a trece prin şi apoi încet încet de cealaltă parte a situaţiilor şi stărilor dificile. Încredere că tot ce mi se întâmplă, chiar şi ce mă răneşte, are un sens şi trebuie să mă înveţe ceva, chiar dacă în momentul respectiv nu văd asta. Încredere să las lucrurile să se întâmple, să mai renunţ la mine (la importanţa de sine) şi să nu mă cramponez atâta de dorinţele, planurile, părerile şi neplăcerile mele. Şi în tot acest timp să îmi păstrez speranţa. Am mai învăţat să nu mă agăţ de oameni, mai ales, dar şi de alte lucruri sau activităţi din exterior pentru a-mi ocupa timpul şi viaţa, în ideea că asta îmi va aduce fericirea şi voi scăpa de acea nelinişte şi neîmplinire greu de definit, de care văd că mulţi oameni suferă (despre asta am mai scris şi o poveste). Am învăţat că ce sădim, aceea culegem în relaţiile cu oamenii: că nu ne putem aştepta ca ceilalţi să ne dăruiască calm, înţelegere, atenţie, ajutor, compasiune, iubire, încredere, forţă dacă acestea nu se află în noi deja şi nu le dăruim, fără a ne aştepta să le primim înapoi. Că acţiunile, sentimentele şi gândurile noastre (şi mă refer la cele adevărate, pe care de multe ori nu le manifestăm sau exprimăm, dar sunt ascunse, chiar şi de noi înşine uneori) se întorc la noi ca un bumerang şi că trebuie să ne curăţăm, să ne “aliniem” gândurile, sentimentele, acţiunile. Am învăţat că fericirea sau nefericirea noastră nu depinde de ce avem în vieţile noastre, de ce ni se întâmplă, de dorinţe îndeplinite sau nu, de ce oameni sunt cu noi, ci de ceea ce gândim, adică de cum ne raportăm la noi înşine şi tot ceea ce ne este dat. Am învăţat să îmi asum şi alte “faţete” ale mele, nu doar cea sensibilă, timidă, funny şi mrs. Nice, toate sunt necesare, altfel întregul nu e complet. Am învăţat să fiu recunoscătoare în fiecare zi pentru tot ce mi s-a dat, tot ce am în viaţa mea, aşa cum este. Am învăţat…ca mai am multe de învăţat.

Poate că toate aceste lucruri le puteţi citi într-o carte sau le puteţi spune şi voi, probabil că şi eu le-am mai citit, discutat, întâlnit într-o formă sau alta. Dar cred că ştim prea bine că până nu le descoperim pe pielea noastră, cu mintea noastră, prin experienţele noastre şi mai ales prin suferinţele noastre, nu au valoare.

Ca întotdeauna când scriu ceva foarte personal, îi dau drumul în lume cu emoţie şi oarecare strângere de inimă (îi zice vulnerabiltate, nu? :). Dar sper să ajungă la cine trebuie, ca un mesaj într-o sticlă…

Până una alta, vă întreb:

Pentru tine cum a fost 2012? Ce ţi-a adus, ce te-a învăţat?

Dacă vrei, poţi lăsa un comentariu mai jos sau îmi poţi scrie un mesaj la adresa claudia.tanasescu@gmail.com

 

2012 a fost pentru mine anul marilor schimbări, descoperiri şi reaşezări. Şi continuă. Despre învăţăturile acestui an vă voi povesti în articolul de vinerea viitoare. Dar astăzi, dacă tot fac retrospectiva anului 2012 în imagini, voi vorbi mai mult despre fotografie.  Anul acesta a fost un an liber, în sensul că nu am lucrat într-un job clasic, însă am dedicat mult timp şi energie fotografiei. Am pornit pe drumul acesta fără prea multe planuri, a fost mai degrabă un salt în necunoscut, cu toată frica de rigoare :) Nu ştiu nici acum dacă asta va fi noua mea “carieră” ca să zic aşa, deşi nu am avut vreodată vreuna (sau ambiţia de a avea vreuna), şi nici nu-mi doresc.

Dar ce ştiu sigur este că fotografia mă va însoţi de acum încolo mult timp. Însă faţă de începutul acestui an, s-a schimbat destul de mult felul în care mă raportez la fotografie. Clar este ceva important pentru mine, însă nu mă definesc în funcţie de asta. Cred că am învăţat că chiar şi faţă de lucrurile importante pentru noi, care ne atrag, ne fac plăcere, trebuie să păstrăm o anumită distanţă, detaşare. Asta nu înseamnă a nu te implica, dimpotrivă, dar a nu îţi construi lumea, pe tine, în jurul unor repere exterioare. Centrul trebuie să-l găsim în noi. Am văzut că nu foloseşte la nimic să mă stresez cu ce va fi, să încerc, imit strategii de succes, ci pur şi simplu să dau ce am mai bun, să cred şi să pun suflet în ceea ce fac şi apoi să las lucrurile să se întâmple. Şi se întâmplă (fie că credem sau nu în asta). Iar drumul pe care tebuie să merg devine tot mai clar. E o iluzie să credem că putem controla totul. Cel puţin asta am învăţat eu. Şi de atunci viaţa mea e mult mai simplă şi mai liniştită.

Dar gata cu poveştile. Iată cum arată anul meu 2012 în imagini:

În ianuarie am început să umblu prin Timişoara şi să fotografiez, iar prima fotografie pe care am făcut-o a şi câştigat un concurs foto

_MG_7659_web

În ianuarie a continuat să plouă în Timişoara

_MG_7797_w

iar în februarie a nins mult mult şi oraşul a arătat superb

Timisoara

 

_MG_8737w

Tot în februarie am fost la un workshop de fotografie cu dl. Mihai Moiceanu la Măgura, lângă Braşov, o zonă atât de frumoasă, unde am făcut şi fotografia de mai jos:

_MG_8366-w

Iar la sfârşitul lui februarie am lansat acest site :)

In martie am descoperit un loc din Timişoara unde nu am mai fost niciodată, vechea uzină de apă Urseni:

_MG_9596 copy

Tot în martie am fost la o expoziţie deosebită – Istoria unui meşteşug: Petru Kindlein, bijutier şi ceasornicar (am scris despre asta aici)

 

Ceas_18 copy

Tot umblând pe jos prin Timişoara şi uitându-mă cu atenţie în jur, am văzut cu alţi ochi locuri banale, pe lângă care am trecut de atâtea ori fără să le observ:

Urban landscape

 

Tot în luna martie am început şi primul meu proiect foto – Cititorii - care încă continuă şi sper ca în 2013 să fac o expoziţie cu portretele adunate.

Mircea

Luna martie s-a încheiat cu Ora Pământului, iar câteva dintre fotografiile pe care le-am făcut cu această ocazie au câştigat la un concurs de fotografie organizat de WWF România şi fotograful Dan Dinu:

Timisoara

În aprilie au început să apară în sfârşit semne de primăvară în Timişoara

primavara

Şi am mai stat la o cafea însoţită de poezie, o idee foarte faină în Bruiaj Bar, Timişoara

Bruiaj

Am mai fost la un concert super fain al celor de la Blazzaj, şi pentru că tot mergeam la astfel de evenimente şi făceam fotografii, mi-a venit ideea de a reuni acestea într-un proiect foto (poate cam pretenţios spus) prin care să susţin artiştii şi evenimentele locale (mediatizandu-i prin fotografie)

Blazzaj

Tot în aprilie am fost în Belgia şi am revizitat Brugge:

Brugge

În mai am fost în excursie la Herculane, unul dintre locurile mele preferate pe lumea asta

Herculane

IMG_1907 copy

Tot în mai am fost la un eveniment de poezie şi artă contemporană în aer liber “Aleea din Parc” şi am mai scris despre ce se întâmplă… sau nu în Timişoara: vezi articol

Aleea din parc

În iunie ştiu că am stat mult pe afară, era deja foarte cald. Am fost la câteva festivaluri în aer liber: Acces Art, Street Delivery şi..la o bătaie cu apă  :)

apa_087 copy

Acces art colaj web

SD_82

SD_212

O dată cu vara am început să umblu foarte mult pe bicicletă şi am făcut multe excursii cu bitza în jurul Timişoarei, de ex la Izvin, de unde e şi fotografia de mai jos

vara

Am mai făcut poze pentru proiectul meu cu Cititorii

MM_93

În iulie am petrecut o săptămână într-un sat de lângă Cheile Turzii – Livada – unde am redescoperit liniştea, bucuriile simple, natura şi am scris despre Viaţa la ţară

 

IMG_4013 copy

Într-una din plimbările cu bicicleta pe câmpurile din apropierea Timişoarei am fotografiat un câmp superb de floarea soarelui la apus, dar şi binecunoscutele ciori ale Timişoarei

floarea soarelui

Elegie

 În iulie m-am bucurat să pot face fotografii ca voluntară la un eveniment deosebit din cadrul Muzeului de Artă din Timişoara: doi bătrâni bolnavi cu Parkinson şi-au făcut debutul ca ghizi muzeali pentru un public special: bolnavi cu Alzheimer (mai multe despre acest proiect aici)

muzeu-alzheimer_055 copy

muzeu-alzheimer_098 copy

Luna iulie s-a încheiat cu o excursie în Cheile Nerei

Cheile Nerei

În august am fost la mare la Constanţa

rasarit

Si am facut prima fotografie pentru proiectul 35 ways of seeing myself

myself

Inapoi in Timisoara, am mai făcut fotografii pe stradă:

IMG_4789

colaj tm a-n

În septembrie am făcut fotografii la copii şi…bunici

Iasmina_12 copy

Ziua Alzheimer_098

Ziua internaţională Alzheimer sărbătorită la Centrul de zi Alzheimer din Timişoara (mai multe despre aceasta aici)

Şi tot în aceeaşi notă, în octombrie am făcut fotografii şi am scris despre Cafeneauna Alzheimer, un alt proiect frumos dedicat bătrânilor cu Alzheimer (vezi articol)

Alzheimer cafe06

În noiembrie încă au fost zile cu soare blând şi culori frumoase de toamă, aşa că am fost într-o excursie la staţia meteo Cuntu

cuntu_015

cuntu_016 copy

…şi pe dealuri, în sate din apropiere de Timişoara

IMG_7308

IMG_7227

…şi o ultimă plimbare cu bicicleta pe anul ăsta înainte de venirea iernii până la Izvin

IMG_7584 copy

Tot în noiembrie am fost la un concert foarte fain – Acoustica – despre care am mai scris şi altă dată (vezi articol, care a apărut şi în cartea de poezii a lui Daniel Silvian Petre – Peace Off)

Acoustica

În decembrie a fost o lună mai săracă în fotografii. Dar am început un proiect foto legat de yoga din care care face parte şi fotografia de mai jos intitulată: Schimbă perspectiva.
…ceea ce vă doresc şi vouă în 2013  :)

Change the perspective

 

Iar daca vrei vezi şi retrospectiva 2011: aici

 

Pentru tine cum a fost anul 2012?

 

Psst: Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site aboneaza-te la Newsletter

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

Eu chiar cred că nimic nu e întâmplător. Mai ales oamenii pe care-i întâlnim.

Aşa a fost şi întâlnirea cu Iulia. Eram la Librăria Cartea de Nisip din Timişoara, la un eveniment dintr-o serie dedicată călătorilor şi călătoriilor mai puţin obişnuite – “Oameni şi locuri”. Iulia vorbea despre experienţa ei într-un ashram şi despre călătoria de câteva luni pe care a făcut-o singură în India. Am simţit că trebuie să merg să vorbesc cu ea.

Şi am vorbit. Despre despre călătorii, despre curaj, despre schimbare, despre cât de grea este o schimbare de sine şi câtă răbdare trebuie să avem, despre onestitate, despre regăsire, despre acceptare, despre a te elibera de modele de a fi şi a gândi adânc înrădpcinate, despre a întoarce spatele joburilor în corporaţii şi mirajului succesului, despre o viaţă mai simplă, despre a te rupe de puterea gândurilor, de a fi liniştit şi bineînţeles de YOGA. Şi aşa mi-a vorbit de ideea ei de a face împreună un proiect foto + scris, în care să ilustrăm principiile yoga, ce beneficii poate aduce în viaţa noastră, a mai risipi confuzia, prejudecăţile şi ce înconjoară ideea de yoga de multe ori şi a integra principiile yoga în viaţa de zi cu zi.

Eu am început să fac yoga acum aproape doi ani. Mi-aduc aminte că la primul curs profesoara mi-a zis, cel mai important, lasă toate ideile preconcepute la uşă şi fii foarte deschisă la această experienţă. Iar pentru mine a fost şi este o experienţă foarte benefică. După cursuri mă simt calmă, dar energică, corpul şi mintea îmi sunt uşoare şi relaxate. Iar pe lângă aceste beneficii fizice, este un instrument pentru a deveni mai conştienţi în vieţile noastre, de a fi mai calmi, mai deschişi, mai puţin agresivi, de a lăsa gândurile şi senzaţiile să vină şi să plece şi să nu ne agăţăm de ele, de a ne curăţa, de a accepta. Insa as vrea sa spun ca eu cel putin nu cred ca doar prin yoga şi prin meditaţie putem să devenim mai conştienţi, este un instrument, o cale.

Îmi place foarte mult ce spune Pema Chodron, o călugăriţă budistă  (citez inexact, din memorie), că nu facem yoga şi meditaţie pentru a deveni persoane mai bune, pentru a inlatura problemele, pentru a ne simti deosebiti, spirituali, superiori, sau pentru a deveni profesionişti la tehnicile meditaţie, adica nu e alt mod de a ne umfla ego-ul. Ci scopul este să devenim mai conştienţi (vezi si acest citat din Sakyong Mipham). Până la urmă acesta este scopul, cunoşterea de sine, trezirea conştiiţei şi eliberarea de atâtea moduri de a gândi şi a ne comporta care nu fac bine, nouă, oamenilor din jur, societăţii, ca bază pentru o viaţă mai…adevărată (sau eliberată, sau lipsită de iluzii, dacă vreţi). Acum nu zic că doar mergând la yoga sau aplicând nişte principii poţi obţine asta, până la urmă răspunsurile se află în noi, nu în exterior, trebuie doar să vrem să le căutăm.

Dar am vorbit atât şi nici nu v-am prezentat-o pe Iulia, adică Iuliana Nălăţan, care face yoga (aici), scrie articole de călătorie şi acum o carte, a fost implicată în mai multe proiecte online, printre care viajoa sau bookblog, face parte din echipa foodcrew.ro, organizează festivalul Namaste India - Festivalul culturii indiene la Bucureşti, a înfiinţat asociaţia Centrul Cultural Rabindranath Tagore…şi sunt sigură că mai sunt multe altele. Probabil în curând vor urma câteva rânduri şi din partea ei despre acest proiect.

 Până atunci, câteva idei comune pe care le-am transpus în fotografii.

 

Find yourself

 Change the perspective

Untangle/disconnect from the daily chaos

Connect to your true nature

Empty yourself
to be filled with light

Strip off your ego

Clean your mind

Be light, feel light

Drop all your layers. Become aware

Open your mind. Open your heart

Vom reveni cu noi imagini, care vor avea şi persoane făcând yoga în locuri mai neobişnuite :)

Pe curând.

Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site aboneaza-te la Newsletter

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

"alzheimer"

Cafeneaua Alzheimer – un proiect în cadrul Muzeului de Artă Timişoara

“Soţia era suparată pe el şi nu îi vorbea de câteva zile. Atunci el a început să caute agitat prin toată casa, deschidea sertarele, uşile dulapurilor, se uita pe sub pat, în bibliotecă, ridica covorul. Atunci ea, nemairezistând, poate şi din curiozitate, rupse tăcerea rece şi îl întrebă:

– Dar ce tot cauţi pe acolo?!

Iar el îi răspunse cu un zâmbet larg:

– Limba ta, dragă

Şi aşa ea i-a vorbit din nou şi s-au împăcat”

Noi râdem în hohote de istorioară şi atmosfera e caldă, de parcă am fi acasă în sufragerie şi am depăna amintiri. De fapt, suntem într-una din sălile Muzeului de Artă Timişoara, aproape doisprezece bătrâni, o voluntară, o doctoriţă, două asistente sociale de la centrul de zi Alzheimer şi Marius Cornea, educator şi curator muzeal, care a iniţiat un alt proiect de suflet pentru bătrânii din centrele de zi pentru bătrâni din Timişoara, printre care şi bolnavi cu Alzheimer şi Parkinson. Se cheamă “Cafeneaua Alzheimer” şi vine în continuarea proiectului prin care bătrâni bolnavi de Parkinson erau pregătiţi să devină ghizi muzeali în cadrul Muzeului de Artă din Timişoara pentru alte categorii de public mai neobişnuite (cum ar fi bolnavi cu Alzheimer), un proiect despre care am mai scris acum ceva timp (vezi articol)*.

Marius Cornea, iniţiatorul proiectului şi o voluntară

Cafeneaua Alzheimer urmăreştă să creeze un mediu informal în care bătrânii să fie stimulaţi să îşi povestească aminitirile, folosind toate simţurile, să îi determine să interacţioneze, să asculte, şi să le ofere o ocazie de a fi ascultaţi. De obicei un voluntar este invitat la fiecare ediţie a Cafenelei şi povesteşte despre un aspect al istoriei Timişoarei,  de exemplu s-a povestit despre fabricile din Timişoara (dintre care multe au dispărut acum), despre istoria şcolilor şi facultăţilor. Pornind de istoria Timişoarei, bătrânii sunt invitaţi să povestească istoriile lor legate de şcoală, de muncă, care completează cu detalii personale şi se împletesc cu istoria oraşului.

Una dintre bătrâne povestea despre cele mai frumoase amintiri din viaţa ei, legate de şcoală, ceea ce probabil fusese cu aproape 60 de ani în urmă, dar emoţia din glasul ei era neştirbită, de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri: despre un băiat dintr-o clasă mai mare care era protectorul ei, împotriva copiilor de la şcoală care o bătau, iar părinţii îi spuneau că o să se mărite cu el, dar ea era neînduplecată, spunând că nu-i plac băieţii cu părul roşu, şi are şi muci pe deasupra :))

Alţii povesteau despre o copilărie grea, pe timpul războiului, când părinţii le spuneau că nu le trebuie şcoală, că doar nu se fac dascăli sau popi, şi i-au trimis de mici la muncă.

Un alt bătrân povestea cu ochii sclipind şi zâmbind ghiduş despre o beţie inocentă din liceu cu lichior de la Kandia, o profesoară frumoasă, cu rochie violetă în cloş (câte detalii!!), şi o glumă legată de şcoală: hai să dăm şcoala cu untură să o mămânce câinii!

O altă bătrână, clar cu talent scriitoricesc, a vorbit într-un mod emoţionant despre istoria Timişoarei şi amintirile ei, într-o scrisoare pe care a compus-o special pentru Cafenea, o scrisoare destinată mamei ei, prin care-i mulţumea că i-a arătat oraşul (şi aici povestea despre locurile ei preferate din Timişoara), iar la sfârşit făcea o declaraţie de dragoste Timişoarei, spunând (citez inexact, din păcate), că iubeşti un oraş atunci când zi de zi îţi place să te amesteci în forfota lui pe străzi şi să-l priveşti în orice anotimp şi timp.

Fiecare poveste şi felul în care era spusă reflecta atât de bine felul de a fi şi de a se raporta la viaţă al povestitorului, ceea ce la vârsta de 60-70 de ani spunea multe despre cum şi-au trăit viaţa şi mai ales cum i-a modelat viaţa sau cum au ales să fie modelaţi, dacă s-au lăsat doborâţi de greutăţi, dacă au păstrat în suflet amintire întâmplările nefericite sau cele care le-au adus bucurie, dacă şi-au menţinut forţa şi încrederea şi bucuria vii prin toţi aceşti ani care numai uşori nu au fost, dacă au devenit senini sau trişti sau încrâncenaţi  (legat de asta, poate vrei să citeşti şi acest articol despre…timp)

Poveştile lor m-au impresionat şi mi-am dat seama că dacă nu ar fi acest proiect, această Cafenea Alzheimer, a memoriei vii, s-ar pierde neştiute, căci nu fac parte din Istoria Mare. Asta mi-a adus aminte de o idee genială a lui Paul Auster din cartea Nebuniile din Brooklyn (o recomand!), în care un personaj dorea să înfiinţeze o companie care să publice cărţi despre “cei care vor fi uitaţi”, despre toţi oamenii obişnuiţi despre care în mod normal nu se va scrie vreodata vreo carte (vezi citat).

Proiectul continuă şi dacă doreşti să te implici ca voluntar, îl poţi contacta pe Marius Cornea: corneamarius@hotmail.com

* Între timp am aflat că una dintre fotografiile pe care le-am făcut astă vară cu ocazia debutului celor doi ghizi muzeali: dna. Edith Alexa (89 de ani) şi dl. Ion Iovescu (66 de ani), ambii bolnavi de Parkinson, în cadrul Muzeului de Artă Timişoara a fost selecţionată printre cele 30 de fotografii câştigătoare la un concurs de fotografie cu tema “Always active”, organizat de UE, cu ocazia Anului îmbătrânirii active şi va face parte dintr-io expoziţie organizată la sediul reprezentanţei Parlamentului European la Madirid şi va fi inclusă într-o carte despre îmbătrânirea activă, cu circulaţie în Europa. Yey :)

Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site aboneaza-te la Newsletter

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

"corabie"

Anul trecut pe vremea aceasta locuiam încă în Bruxelles, care-mi pare o viaţă anterioară acum. Şi nu ştiu dacă noi oamenii suntem cum se spune că sunt pisicile, să avem nouă vieţi, să o tot luăm de la capăt şi dacă (chiar şi pentru pisici) există o continuitate între aceste vieţi. Ce învăţăm, ce luăm cu noi din cea anterioară, ce lăsăm cu adevărat în urmă, cum ne reconstruim? Deh, întrebări mari, dar nu am răspunsuri, decât cele pe care şi le dă fiecare sieşi, dacă avem dorinţa de a ne opri pentru un moment şi a ne uita un pic mai adânc înauntru (ocupaţie nu tocmai plăcută de multe ori). Însă acum voiam doar să vă povestesc despre mare. Nu e nici o alegorie, nu tu valurile vieţii, nu tu incursiuni în adâncuri, nu poezie, şi nici măcar distracţie şi soare, ce dezamăgire. Voiam să vă povestesc despre Marea Nordului în noiembrie.

"convergenta"

Nu mai ştiu ce m-a împins cu un an în urmă, când, cum vă spuneam, locuiam în Bruxelles, într-o zi de noiembrie ca aceasta, care mi se revarsă pe geam cu lumina ei rece şi mohorâtă, să plec în excursie la mare. La Marea Nordului. Mă văd şi acum în trenul tixit (nu mă aşteptasem la atâta lume), cu o carte în franceză în mână, la care nu prea reuşeam să mă concentrez.  Aşa că m-am proptit cu capul de geam, conversaţiile din tren în limbi diferite, din care multe nu le înţelegeam şi nici nu mai încercam, s-au prefăcut într-un zumzet de fundal şi puţin ameţită-adormită lăsam peisajul plat şi gri, ca lumina de acolo, cu case şi grădini aliniate, câmpuri ordonate (care în mod ciudat mă fceau să-mi fie dor de puţină dezordine şi natură crescută haotic şi neîngrijit), gări cu nume în trei limbi (franceză, flamandă şi engleză) să-mi zboare prin faţa ochilor, la fel cum gândurile îmi zburau nedefinite prin minte.

Aşa mi-am adus aminte de Odette Toulemonde, eroina filmului belgian cu acelasi nume, pe care-l văzusem nu cu mult timp înainte. Odette era un om obişnuit (ca şi tălmăcirea numelui ei: Toulemode – toată lumea), în nici un caz o eroină sexy şi sofisticată. O femeie îmbrăcată şi pieptănată ordonat, corect, ca şi apartamentul ei mic, obsesiv de curat şi plin de bibelouri kitchoase, perfect aliniate pe rafturi. O femeie care-şi creştea singură cei doi copii după moartea soţului, un om ca atâţa alţii, pe lângă care trecem zi de zi, fără să-i privim în ochi, a căror vieţi se scurg tăcute şi neştiute. Şi totuşi, Odette era fericită, citind cărţile (vezi citat*) autorului ei preferat (un scriitor de mâna a doua la care visa în taină), trecând cu zâmbet zi de zi prin rutina muncii ei de vânzătoare la un magazin universal, dar mai ales ajutându-i pe alţii, şi astfel ducându-şi viaţa cu onestitate, simplitate, rigoare morală lipsită de băţoşenie, dar mai ales cu umor, bucurie şi iubire, când poate nu exista nimic în viaţa ei care să merite asta, cel puţin nu după criteriile vieţilor fericite, împlinite, realizate, intersante  din zilele noastre. Iar într-o lume în care “mai mult/mai mare” (bani, case, maşini, carieră, călătorii, vacanţe exotice, sex, socializare, party-uri, gadgeturi, telefoane, haine, etc etc) înseamnă “mai bine/mai fericit”, visul ei, doriţa cea mai mare – de a ajunge pe litoralul belgian, la Marea Nordului – mi se părea înduioşător.

"conversatia"

Totuşi, când m-am dat jos din tren în acea zi de noiembrie in Oostende, în Belgia, la Marea Nordului, vâzând plaja flancată de blocuri gri cu multe etaje, marea cenuşie, frigul şi umezeala pătrunzătoare, nu înţelegeam de loc de ce asta ar fi destinaţia de vis a cuiva. Dar asta am descoperit locuind în Belgia: nu e un loc care să-ţi inspire dragoste la prima vedere.

"promenada"

Însă atunci când fotografiezi, sau chiar dacă doar stai deoparte şi te uiţi la lume într-un loc aglomerat, este un adevărat spectacol, Spectacolul Lumii la scară mai  mică. Asta am văzut şi eu în ziua aceea plimbându-mă pe plajă în Oostende şi fotografiind: copii construind castele de nisip, înălţând zmee sau alergând să se ferească de valuri râzând cu atâta bucurie cum numai copii o fac, perechi îmbrăţişându-se ca şi cum iubirea ar dura veşnic, adolescenţi îmbrăcaţi rebel, vorbind şi râzând tare, cu exuberanţa adolescenţei pline de nesiguranţă şi simţiri puternice, familii pe biciclete de patru persoane, încercând să se sincronizeze – grea sarcină, doamne în vârstă cu aer distins, înfăşurate în bănuri, bătrâni îmbrăcaţi elegant ca de duminică, cu părul alb şi baston, unii dintre ei stând ţepeni în scaune cu rotile, cu ochii apoşi şi rătăciţi… spectacolul lumii, marea trecere…

* In your books, you show that in every life, even the most miserable, there’s something to be joyful about, something to laugh about, something to love. You show that little people like me have some worth, too because even the smallest thing costs them more than others (din filmul Odette Toulemonde)

 

Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site aboneaza-te la Newsletter

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

Poveste cu un copac

November 16th, 2012 | Posted by Claudia Tanasescu in Resurse - (0 Comments)

articol publicat la liternet

"copac"

A fost o dată un om, ca oricare altul, poate ca mine sau poate ca tine. Povestea este atât de nouă şi atât de veche încât nu se mai ştie dacă acest om era bărbat sau femeie, poate că nici nu contează.

Omul nostru locuia într-o curte întinsă şi n-avea casă, căci a construi era o acţiune la care nu se pricepea. Omului nu-i prea plăcea să se plimbe prin curte sau să aibă grijă de ea. Nici nu era de mirare: curtea era (sau devenise) goală şi părăginită, erau colţuri umbrite cam înfricoşătoare, uscăciuni şi gropi, fântâna se umpluse de noroi sau poate chiar secase. Dar el pusese în faţa lor nişte paravane pe care erau pictate imagini cu alte curţi frumoase, după cum se spunea că trebuie să arate o curte. Aşa că totul arăta bine când venea acasa din desele lui plimbări prin alte curţi, căci omul nostru era foarte ocupat şi se distra pe cinste.

Şi într-o bună zi în curtea omului a apărut un copac, doar un lăstar firav. Omul s-a bucurat tare, credea că era exact de ce avea nevoie. Aşa că a pus copacul în mijlocul grădinii şi l-a îngrădit cu un gard. Şi şi-a dorit să fie un copac mare şi solid, care să-i ţină cald iarna şi răcoare vara. Să facă fructe tot timpul anului, din care să se sature. Coroana să-i crească într-o formă perfectă pentru a-i înfrumuseţa curtea. Voia ca crengile să-i fie pat, suport şi protecţie, iar frunzele veşnic verzi să-i şoptească cuvinte frumoase. Copacul a crescut şi a încercat să fie exact cum dorea omul nostru, sau poate că omului i se părea că este exact cum voia el, căci nu vedea cu adevărat copacul, deşi îl privea neîncetat şi nu îl mai preocupa altceva. Iar omul numea aceasta iubire.

Dar la fel cum a apărut, într-o bună zi, copacul s-a uscat. Omul uitase, sau poate nu ştia că trebuie să îl ude, să-l susţină când era vânt, să se uite cu atenţie la scoarţa lui şi să-i cunoască fiecare asprime sau boală, să-l lase să-şi piardă frunzele, să fie altoit, să-l lase să crească în voia lui, să-şi întindă ramurile spre cer, să vorbească cu păsările, să nu-l grăbească să crească, să nu-i ceară fructe înainte de vreme. Dar acum era în zadar. Copacul murise. Omul nostru era foarte trist dar şi furios, nu înţelegea de ce se întâmplase asta. S-a agăţat de trunchiul uscat şi l-a jelit multă vreme. Acum curtea arăta dezolant, nu suporta să o privească. Paravanele decorative căzuseră, vântul şuiera printre gardul cu uluci lipsă, peste florile uscate şi peste mărăcini, peste fântâna înnămolită, peste aleile desfundate.

Dar în loc să îngrijească curtea pentru a fi un loc unde i-ar făcea plăcere să stea şi unde terenul fertil, apa, adăpostul, dăruirea, frumuseţea, liniştea, ar face orice copac (dar în primul rând pe omul nostru) să îşi înfigă rădăcinile acolo şi să înflorească, omul fuge în alte curţi şi caută neîncetat alt copac pe care să-l planteze în acelaşi loc.

Până când?

 

Pentru tine ce reprezintă acel copac? Ce ne împiedică să ne vedem curtea? O relaţie, un job, un copil, o activitate, o călătorie, un proiect… sau nu iti spune nimic?

Dacă vrei, poţi să-mi scrii sau lasă un comentariu mai jos.

 

Psst: Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site aboneaza-te la Newsletter

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

O zi in Muntii Tarcu

November 9th, 2012 | Posted by Claudia Tanasescu in Natura | Peisaj - (0 Comments)

Zerveşti, Turnu Ruieni, Borlova…parcă fiecare sat este o poartă cu nume magic, iar la trecerea prin ea, mai dispare ceva din lumea ştiută din timpul zilelor săptămânii de la oraş. Dispar maşinile, aglomeraţia, zgomotul, magazinele, panourile cu reclame, masele de oameni mergând preocupaţi vorbind la telefon şi apare tot mai mult lemn, cer, ierburi, vaci şi cai, batrânele îmbrăcate în negru, cu baticuri pe cap, care stau pe prispă în faţa caselor, înşirate ca mărgele colorate şi decolorate de-a lungul drumului, aerul şuieră rece şi proaspăt prin geamul deschis al maşinii şi pe măsură ce urcăm pe drumul în serpentine tot mai strânse, printre dealurile cu păduri aurii, scăldate în lumina caldă de toamnă sub cerul limpede, simt că şi peisajul interior se schimbă şi primeşte ceva din culoarile, blândeţea, lumina, liniştea peisajului exterior.

"copaci"

Pot să spun e minunat, peisajul e superb, să vă arăt poze şi n-aţi simţi totuşi încordarea plăcută din picioarele care urcă pas cu pas pe drumul din pădure, dârele de lumină cernite printre trunchuri, cerul care se vede prin dantelăria complicată şi irepetabilă a crengilor şi ramurilor, ca şi cum pădurea şi-ar miji genele către cer, mirosul înviorător de răşină, textura gâdilăcioasă şi moliciunea ierbii uscate pe care stau întinsă pe spate şi soarele de munte îmi arde faţa, setea buzelor arse de vânt, bolovanii acoperiţi de licheni verzui, care se mişcă instabili când calci pe ei, cloncănind, murmurul acelor de brad prin care se strecoară vântul, într-un sunet atât de delicat care-mi aduce aminte de un clinchet din basme care vesteşte că este pe cale să se întâmple ceva magic. Sau poate că doar aiurez eu în încercarea de a transmite ceva care trebuie experimentat de fiecare personal, ci nu povestit.

Aşa că o să las imaginile să vorbească şi sper să vă convingă să ieşiţi cât mai des în natură.

"muntii tarcu"

ŢTarcuŢ

"Tarcu"

"Tarcu"

"Tarcu"

PS: Stiu ca probabil nu a sesizat nimeni si nici pamantul nu s-a oprit din cauza asta, dar trebuie sa marturisesc eu fata de mine ca articolul asta de vineri a fost publicat cu intarziere, adica luni. Motive exista tot timpul pentru a amana lucrurile, mai ales cand nu e ceva obligatoriu si nu exista cineva care sa ne controleze. Dar dar eu imi reiau promisiunea de a respecta deadlineurile, fie ca e doar fata de mine…. si de voi :)

Nu va speriati, nu a venit inca iarna, nu de aceea scriu despre zapezi. Ci pentru ca as vrea sa reiau un articol mai vechi (publicat si la liternet) despre concertul Acoustica din iarna trecuta. Am avut surpriza surprizelor :) ca acest articol sa fie inclus, impreuna cu una dintre fotografiile mele de la concert, in ultima carte de poezii – Peace Off – a lui Daniel-Silvian Petre, ale carui poezii le-am tot citit si recitit si nu m-am mai saturat de ele de-a lungul anilor.

Deci articolul:

 

Dacă nu am fi, nu s-ar povesti.

Dacă nu am avea această nevoie primordială de a ne povesti, adică de a scoate la lumină tot ce clocoteşte obscur, contradictoriu, subtil, confuz, obsesiv, urlător în noi, sub învelişul politeţii, conversaţiilor şi zâmbetelor zilnice de supravieţuire, nu ar exista poezie şi muzică. Dar nu orice poezie şi orice muzică pot face asta, de a ne atinge în miezul nostru adevărat şi neexprimat, cu care ne conectăm atât de rar in zilele noastre grăbite. Iar când Daniel-Silvian Petre scrie Mă plimb prin oraş / în căutarea mea / (aş putea fi oricare dintre voi) / N-am nimic important sa-mi spun / doar ca mi-e foarte dor de mine, scrie din şi despre acel miez. Şi când o astfel de poezie se întâlneşte cu o muzică pe măsură, putem trai un moment de graţie; sau dacă aş putea scrie DEX-ul meu personal, aş zice că sentimentul acesta limită de dulce-amară melancolie şi intensitate este fericirea, cu f mic, aceea pe lângă care trecem zilnic şi nu o (mai) recunoaştem, ca pe un prieten vechi care acum locuieşte sub pod.

Despre un astfel de moment aş vrea sa vorbesc aici, adică despre concertul Acoustica: Daniel-Silvian Petre (voce, muzicuţă, blockflote) şi Emil Kindlein (voce, chitară, muzicuţă).

Acoustica

Poate că o sa vă întrebaţi de ce v-ar păsa de o formaţie despre care poate mulţi nu au auzit? Sau de ce v-ar păsa de momentul meu de graţie? Sau de o mână de oameni care au străbătut cu greu Timişoara troienită, vătuită şi adormită peste care ningea neîntrerupt de două zile pentru a ajunge la acest concert cu genele îngheţate şi obrajii amorţiţi de ger? Dar când în barul cu interiorul oliv şi lumină subacvatica, Acoustica, cu o chitară şi două voci vibrante, a deschis concertul cu “A working class hero is something to be“, făcând să prindă viaţă cuvintele lui John Lennon, la atâţia ani după moartea tragică şi stupidă a celui care a vrut să schimbe lumea prin muzică, am simţit că fac parte din pasagerii privilegiaţi ai unei arce salvată de potopul (de zăpadă, şi nu doar, dacă vreţi) de afară, în care a fost adunată muzică de valoare pentru a nu se pierde şi a fi dusă mai departe prin generaţii.

Acoustica ne-a purtat prin rockul anilor ’70, Cream, Deep Purple, Led Zeppelin, Doors, Jimmy Hendrix, Janis Joplin, continuând cu Metallica, Red Hot Chilli Peppers, Guns’n’Roses, Depeche Mode, Beck. Au fost interpretări originale şi intense. Dar nu numai asta.

"Daniel Silvian Petre"

Daniel-Silvian Petre

Voi cum v-aţi simţi daca aţi asculta pe ritm jucăuş, ca într-o pictură naivă care numai naivă nu este “Dacă dragoste nu e / nu-i nimic / facem o cafea la ibric / fumăm pipa păcii apoi / ca după orice război / trişti, plictisiţi şi goi“. Sau daca aţi afla ca într-o melodie rap că viaţa e ca un joc pe calculator în care „dimineaţa ne târâm chiauni din dormitor / şi prăjim nişte pâine cu usturoi, ca s-avem acces la nivelul doi / pe stradă, până la nivelul trei / ne batem cu o gaşcă de derbedei / agresivi şi beţi / şi pierdem două-trei vieţi”. Şi cum suntem obişnuiţi să facem haz de necaz, probabil că aţi râde şi aţi cânta Pu, pu, pu ca în copilărie la „Într-o ţară din pădure cu douăzeci de milioane de pitici / Vine pupăza şi spune: am să fac avere-aici”. Şi poate că până şi dumnezeul câinilor s-a amuzat sau poate chiar a oftat la dedicaţia ce i-a fost făcută pentru salvarea unui labrador iubit.

"Emil Kindlein"

Emil Kindlein

Si apoi de la râs, fie el mai amar sau cu gura până la urechi, ne-a izbit în moalele pieptului sunetul mocnit al chitării lui Emil şi vocea lui Daniel în care s-au cuibărit toată arderea şi amarul din cântecul Mariei Tănase “Până când nu te iubeam / Unde mă culcam dormeam / Acum că te iubesc / Nu pot să mă odihnesc”, şi apoi în crescendo, blestemul strigat „Cine iubeşte şi lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă”. Şi am vibrat o treaptă mai jos spre lucrurile nespuse după care tânjim şi pe care când le pierdem lasă în urmă dureri surde care nu trec niciodată, la cântecul şoptit „Dacă mă iubeşti, dacă mă vei iubi, dacă m-ai iubit / Dă telefon la toţi cunoscuţii şi spune-le c-ai murit. / Astăzi vreau să m-ascund în tine, să mă pierd…Vom fi atât de aproape / Şi n-ar trebui să te mire / Dacă doar unul dintre noi ar fi de ajuns să respire”.

Şi atunci am avut senzaţia, cum spunea şi Cioran (a cărui carte Daniel o citea liniştit la o masă înainte de concert), că “Viaţa-i o nemurire de melancolie”. Dar când era să ne cufundăm în acea melancolie, Emil a schimbat ritmul cântând “Podul de piatră s-a dărâmat” în varianta trash şi atunci am izbucnit cu toţii în râs, deşi cu câteva momente înainte păream să ne fi rătăcit prin Valea Plângerii. Iar râsul acela după plâns (interiorizat), a avut izul vitalităţii pe care o simţi crescând în tine când te însănătoşeşti după o boală (fie ea fizică sau sufletească) şi simţi bucuria aceea simplă de a fi viu, a-ţi simţi corpul şi a-ţi fi foame.

Aş fi vrut ca acel “caiet de cântece” al lui Emil Kindlein şi poeziile lui Daniel-Silvian Petre, sursele de (în)cântare din seara aceea, să nu se mai termine.

Am plecat de la concert târziu în noapte, mergând pe zăpada scârţâind sub picioare, prin oraşul alb ca în vise şi fredonând pe străzi “Dac-ai şti cît de frumoasă erai / Şi cît de frumoasă era Timişoara pe-atunci / Parc-am fi rămas singuri acasă, în Rai / Şi încă nu se inventaseră cele 10 porunci”.

"Acoustica"

O recenzie a concertului Acoustica din 3 februarie 2012 din Bruiaj Bar, Timişoara

 

Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site aboneaza-te la Newsletter

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

O vineri cu lucruri banale

October 19th, 2012 | Posted by Claudia Tanasescu in Macro | Natura | Urban - (0 Comments)

“My grandmother knew what a painful life had taught her: success of failure, the truth of a life really
has little to do with its quality.The quality of life is in proportion, always, to the capacity for delight.
The capacity for delight is the gift of paying attention.” Julia Cameron, “The Artist’s Way”
(citat întreg aici)

Many of us have bought into the idea that something has to be extraordinary if it’s going to brig us joy.
I learned the most about the value of ordinary from interviewing men and women who have experienced tremendous loss such as loss of a child, violence, genocide, and trauma. The memories that they held most sacred were ordinary, everyday moments. (Brene Brown – The Gifts of Imperfection)

Si acum mă întrebam despre ce să scriu. În ultima vreme nu am călătorit, nu am fost la evenimente prin oraş, şi cum nu am nici job, nici copii care să-mi ocupe timpul, poate părea că duc o viaţă destul de plictisitoare sau deh, inutilă după toate standardele. Aşa că ce subiecte de scris aş putea găsi în prezent?

Şi totuşi, în fiecare zi, oricât de banală sau cotropită de rutină ar fi (sau ar părea) există cel puţin un lucru care să o lumineze, dacă avem capacitatea de a vedea şi a ne bucura de acest ceva. Pare simplu, nu? Dar capacitatea aceasta nu este înnăscută, sau poate o pierdem şi este amorţită de evenimentele şi graba vieţii. Aşa că este un exerciţiu zilnic de a avea atenţia îndreptată spre lumea înconjurătoare, a fi prezenţi în totalitate şi a ne lăsa să fim atinşi, mişcaţi de ce vedem şi întâlnim, a nu ne închide sau a trece pierduţi în gândurile noastre. Iar ce am înţeles este că poate de multe ori căutăm lucruri senzaţionale, ieşite din comun  şi depărtate pentru a ne amorţi gândurile de zi cu zi, a ne trezi sufletul şi a simţi intens.  Dar asta o putem face chiar azi şi aici, în ceea ce etichetăm drept banalitatea şi rutina vieţii cotidiene. De fapt, eu cred şi simt că tocmai aceste lucruri obişnuite, sau aşa spus banale, sunt şi cele mai de preţ într-o viaţă, dar de multe ori şi cel mai uşor de trecut cu vederea.

"frunza toamna"

Aşa că astăzi o să scriu despre lucruri banale

…plimbarea într-o duminică după-amiază când stătea să plouă, timpul cel mai liniştit din săptămână, pe o stradă cu case vechi şi tăcute, umbrite de copaci bătrâni, fără oameni şi fără maşini, unde se auzeau doar paşii mei pe frunzele şoptitoare şi pe nucile negre trosnind pe trotuar, unde a apărut de nicăieri o pisică portocalie, care a încremenit când m-a văzut, s-a uitat cu ochii ei verzi măriţi în ochii mei verzi, uimite amândouă de această întâlnire, care, ca toate întâlnirile întâmplătoare, te scoate pentru o clipă din simţiri şi din obişnuinţe, ca apoi să recazi în viaţa ta, la fel cum dimineaţa recazi în realitate şi uiţi un vis intens, care îţi lasă o senzaţie vagă şi tulburătoare.

"castana"

…foşnetul păsărilor pe care nu le vezi, ascunse în frunziş, care-şi zburătăcesc aripile de frunze, ca şi cum ar fi trecut un înger

…mirosul de ceaţă rece şi umedă, care dizolvă formele şi zgomotele oraşului, ca o tristeţe albastra ce se insinuează în lume la lăsarea serii

…un pui de căţel, şturlubatic şi împiedicat, care s-a lipit de picioarele mele şi i-am mângâiat blana moale şi neagră şi m-a umplut de tandreţe

"toamna"

…clipocitul ploii pe asfalt şi pe tabla ferestrei, care-mi umple pieptul de o muzică liniştită

…roua plânsă de dimineaţă peste iarbă

…o aripă dublă cu puf, cea de deasupra cenuşie de camuflaj, ascunzând dedesubt aripa mai mică de un portocaliu intens, a unui fluture îngheţat sau sfârşit după o viaţă de o zi

…gustul de nuci amărui culese de pe jos şi sparte cu o piatră

…pielea rece şi lucioasă a unei castane pe care am ţinut-o strânsă în palmă (timp de două străzi), a cărei culoare dulce semăna cu un ochi brun care se luminează când zâmbeşte, ca şi cum cineva ar fi turnat un strop de miere

…o fetiţă cu o umbrelă portocalie, care a trecut pe lângă mine (eu nu aveam umbrelă şi mă adăposteam de ploaie sub o streaşină) şi a spus: “Azi m-am gândit că o să plouă şi a plouat. De aceea mi-am luat umbrela. Întotdeauna când mă gândesc la ceva, aşa se întâmplă”

 

Pe tine ce te-a miscat astazi, te-a facut sa zambesti sau sa visezi?  Mi-ar plăcea să ştiu :) Aşa că dacă doreşti, poti scrie despre asta în secţiunea de comentarii de mai jos. Mulţumesc.

 

Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site aboneaza-te la Newsletter

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

Batrana pentru o zi

October 5th, 2012 | Posted by Claudia Tanasescu in Oameni | Spectacole - (1 Comments)

We are here to be there for someone else – Sally Casper (citat intreg aici)

Săptămâna trecută vă vorbeam de ideea de a scrie o propozitie pe zi şi să ştiţi că încă continui să scriu.  Azi aş alege să vă vorbesc despre propoziţia din 1 octombrie: Petrece timp cu persoane în vârstă şi încearcă să te pui în pielea lor, încearcă să înţelegi cum este sa fii bătrân.

Nu intamplator am scris asta, pentru ca de 1 octombrie a fost Ziua internaţională a persoanelor în vârstă, cu ocazia căreia s-a desfăşurat la Casa Adam Muller Guttenbrun (casa de bătrâni) din Timişoara un spectacol deosebit, ai căror protagonişti au fost bătrâni care au recitat poezii, unele scrise de ei, au prezentat o scenetă, au dansat şi au făcut o paradă a modei. Nu era prima dată când îi vedeam pe mulţi dintre ei. I-am văzut la muzeul de Artă din Timişoara ca ghizi muzeali (vezi articolul: Daca e marti, e Alzheimer). Şi i-am mai văzut Centrul de zi Alzheimer din Timisoara (foto mai jos), unde s-a sărbătorit la 21 septembrie Ziua Internaţională Alzheimer.

Cu fiecare dintre aceste ocazii m-am gândit la cum este să fii bătrân. La ce spuneau mulţi dintre bătrâni prin poeziile sau scrisorile lor: despre cum este să fii ros de boli şi de singurătate, să îţi pierzi memoria, să fii izolat sau părăsit, uneori să nu mai poţi nici să ieşi din casă, să nu mai fii ascultat, să te simţi o povară. Dar am văzut la ei şi curaj, entuziasm, umor, speranţă, a fi activ, a te bucura de cel mai mic lucru, a nu te lăsa doborât de probleme fizice sau psihice, a înţelege că a fi sănătos sau simplul fapt de a putea umbla, este cel mai valoros lucru, dar pe care nu-l apreciem decât când îl pierdem, ca multe alte lucruri sau ooameni. Şi cu toate că a depinde în primul rând de fiecare din noi să ne ridicăm deasupra durerilor şi problemelor, să fim apatici sau activi, încrâncenaţi pe viaţă sau luminoşi, cred că nimeni nu poate face aceste lucruri în totalitate singur. Şi de aceea, cu atât mai mult i-am admirat pe cei care se ocupă zilnic de aceşti bătrâni în centrele de zi din Timişoara, care le aduc un zâmbet, îi motivează, au răbdare, îi ascultă, le organizează activităţi, excursii. Când am vorbit cu cei care lucrează în centre, li se părea atât de normal să facă asta, doar e jobul lor. Dar mie asta mi se pare cel mai greu, să-i ajuţi pe alţii, pentru că nu se poate să nu te atingă, să fie de multe ori împotriva confortului sau stării tale de bine. Eu nu am făcut decât nişte fotografii la aceste evenimente, dar cum e să fii acolo zi de zi?

Aboneaza-te la Newsletter                                    Viziteaza pagina mea de facebook

O propozitie pe zi

September 28th, 2012 | Posted by Claudia Tanasescu in Proiecte - (0 Comments)

Motto: What you do every day matters more than what you do once in a while (Gretchen Rubin*)

 

– Vreau să fac un proiect de 365 de zile, în care să fac o poză şi să scriu ceva, măcar un rând, în fiecare zi. Am câteva idei de proiecte de genul ăsta care cred că ar ieşi foarte fain…

– Dar nu o să reuşeşti să te ţii de asta. Chiar în fiecare zi! poate aşa, din când în când…

– De ce nu? Dacă chiar îmi propun ceva o să mă ţin de treabă. Am mai făcut-o.

– Da…posibil. Dar totuşi, ştii că de multe ori nu ai chef de ieşit la fotografiat sau de socializat…Poate acum ţi se par ideile faine, dar să faci ceva zi de zi devine o corvoadă, o obligaţie de care deabia aştepţi să scapi. În plus, ştii cum e, că după un timp îţi pierzi motivaţia şi te întrebi la ce foloseşte şi de ce naiba fac asta?!

– Da, aşa e…

 

Am purtat conversaţiile acestea în mintea mea de câteva zeci de ori, sunt sigură că şi voi. Şi da, mi-aş dori să fac cel puţin un proiect foto de 365 de zile, dar… este încă în aşteptare. Cred că asta este cel mai greu, să facem ceva în mod regulat, fie că este să învăţăm ceva, să mergem la alergat, să ne ţinem de o cură de slăbire sau de rezoluţii de viaţă sănătoasă, să renunţăm la fumat sau la prea mult stat la calculator, să avem grijă de cineva, sau poate şi mai greu, să ne schimbăm un obicei, modul de a gândi, de a ne comporta etc. Dar cred că aţi observat şi voi că doar cu mici acţiuni zilnice putem construi ceva în timp, decât cu eforturi mari făcute rar.

Nici eu nu reuşesc întotdeauna să mă ţin de ideile şi planurile mele, dar…iată încă o încercare :) Am început să scriu o propoziţie pe zi şi vreau să continui timp de 365 de zile. Aş fi vrut să fac asta şi cu fotografiile, însă deocamdată nu. (fotografiile care însoţesc textul sunt făcute mai demult). M-am apucat chiar în ziua în care mi-a venit ideea (3 septembrie, că doar nu trebuie să aştept 1 ianuarie pentru a începe ceva, nu?). Aşa că scriu în fiecare zi un gând concentrat ce mi-a rămas din ziua respectivă. Acum când le recitesc, îmi sună cam pretenţios de parca vezi bine as fi scos eu niste maxime (si chiar nu e cazul :) sau prea serios sau uneori prea banal. Hmmm…poate ar trebui să le ţin doar pentru mine… dar ca de obicei aici pe blog, m-am gândit să împărtăşesc câte ceva din gândurile sau experienţele mele (oricum ar părea sau ar suna) cred că sunt lucruri la care v-aţi gândit şi voi.

3 Septembrie: De câte ori te simţi atacat, rănit sau vulnerabil, fereşte-te de reacţiile tipice de apărare, adică nu îţi pune un scut, nu reacţiona agresiv înapoi sau nu te agăţa de ceva sau cineva, căci nu te va ajuta cu nimic, poate doar îţi va da iluzia că te simţi mai bine pe moment.

 "conversatie"

4 Septembrie: Spune lucurilor pe nume, sincer, calm, fără acuzaţii sau victimizare

5 Spetembrie: Scrie. Chiar si dacă e doar pentru tine. O sa vezi lucrurile mai clar.

6 Septembrie: Începe un proiect personal

7 Septembrie: Aşează-te pe o bancă în parc la soare, închide ochii, nu te gândi la nimic, simte căldura soarelui pe piele

8 Septembrie: Pune intreaga energie si concentrare in munca ta, oricare ar fi ea
sau
Joaca-te

9 Septembrie: E ok să plângi sau să fii trist uneori, nu trebuie să fugi de asta cu orice preţ (dar în momentele acelea ai rabdare cu tine, nu acţiona sub impulsul lor)

10 Septembrie: Devin-o conştient de modurile tale negative de gândire şi renunţă la ele, căci ele sunt cele care determină cât de bună sau de rea îţi va fi viaţa.

 

11 Septembrie: Fă yoga sau meditaţie sau rugăciune

12 Septembrie: Ia-ţi o zi liberă în mijlocul săptămânii şi fă doar lucruri care îţi plac sau nu fă absolut nimic, în nici un caz nu bifa chestii administrative de pe o listă (PS: şi nu trebuie nici măcar să postezi asta ca status pe facebook, dacă nici nu deschizi calculatorul o să fie şi mai bine)

13 Septembrie: Totul depinde de perspectiva din care privim lucrurile din viaţa noastră, şi oricât de imposibil ar părea, perspectiva aceasta o alegem noi, deci o putem şi schimba.

 

14 Septembrie: Oamenii nu sunt mijloace pentru atingerea fericirii noastre personale.

(sau altfel spus: Oamenii nu sunt făcuţi ca să ne îdeplinească dorinţele şi să se comporte conform aşteptărilor noastre, iar dacă nu o fac, suntem răniţi sau nervoşi sau neînţeleşi. Sau: Atunci când îmi concentrez întreaga atenţie pe persoana din faţa mea, ci nu pe ce este în mintea mea, pe dorinţele, aşteptările mele sau a mă simţi eu bine, atunci văd cu adevărat persoana aceasta, o ascult cu adevărat, există o conexiune reală.)

 

15 Septembrie: Nu fă lucruri din politeţe sau pentru că alţii se aşteaptă să le faci.

16 Septembrie: Fericirea nu durează pentru totdeauna, dar nici tristeţea, totul este în perpetuă schimbare şi transformare şi trebuie să le acceptăm pe toate, fara sa ne agatam de ele sau sa ne impietrim

 

17 Septembrie: Spune adevărul şi cere adevărul, oricât de greu şi necomfortabil ar părea

18 Septembrie: Poartă-te cu bunătate, acceptare şi compasiune fată de tine însuţi, mai ales în momentele când nu „arăţi” aşa de bine în ochii tăi (aşa vei sti să te porţi cu bunătate şi compasiune şi faţă de ceilalţi)

19 Septembrie: Uită-te cu atenţie şi sinceritate la tine pentru a căuta ce poţi învăţa din situaţiile din viaţa ta când ai fost rănit sau nefericit; cel mai adesea spun ceva despre tine şi nu cât de naşpa e viaţa sau ceilalţi oameni.

(sau: Întâlnim oameni şi ni se întâmplă lucruri care ne rănesc şi ne dau peste cap, dar în momentele acelea, dacă reuşim să privim dincolo de durere, înţelegem că asta se întâmplă pentru că trebuie să fim zguduiţi pentru a vedea şi a învăţa ceva despre noi şi despre acele lucruri din noi care ne blochează şi ne fac să repetăm mereu acelaşi model, şi astfel să ne determine să ne schimbăm)

20 Septembrie: Frica (de eşec, de a fi rănit, de a încerca, de a renunţa, de oameni) este cel mai mare duşman al nostru; ea este adevărata piedică în calea împlinirii noastre

21 Septembrie: Fă muncă de voluntariat

22 Septembrie: Uneori avem nevoie de ajutor şi e ok să-l cerem şi să-l primim, deşi pentru unii dintre noi pare mai greu să primim decât să dăruim

 

23 Septembrie: Mergi într-o plimbare/excursie în natură (chiar şi pentru câteva ore), departe de oraş, umblă pe dealuri, priveşte norii, mănâncă fragi, miroase menta salbatica, culege macese, ascultă vântul foşnind printre frunze sau leneveşte în iarbă

24 Septembrie: Învaţă să te accepţi, cu părţile bune şi rele, în zilele tale mai bune sau mai rele şi ai încredere că şi ceilalţi oameni (care sunt importanţi pentru tine) te vor accepta aşa cum eşti (şi ei la rândul lor au defectele, ciudăţeniile şi părţile lor minunate)

 

25 Septembrie: Întotdeauna vor fi oameni care apreciază şi care nu apreciază ce faci şi ce eşti, dar nu trebuie sa-ti iei motivatia din asta

26 Septembrie: Vorbeşte cu oameni necunoscuţi (şi mai mult ascultă decât să vorbeşti)

27 Septembrie: Când te ierţi pentru lucrurile pe care le-ai făcut greşit (sau crezi că le-ai făcut greşit) în trecut, atunci există speranţa de a face lucrurile diferit în prezent şi viitor

 

28 Septembrie:  Pentru tine, care citeşti: dacă doreşti, scrie un gând-rând , orice ar fi, care ţi-a rămas din ziua de astăzi în secţiunea de comentarii de mai jos

 

 * Gretchen Rubin are o carte în care a scris o propoziţie pe zi timp de cinci (!!!) ani

Aboneaza-te la Newsletter                 Viziteaza pagina mea de facebook

Motto: Looking at color pictures in magazines of people having fun on the beach, many of us earnestly wish that life could be that good (Pema Chodron)

 

 

"easy living"

– De unde eşti?

– America

– Şi tu?

– Germania

– Noua Zeelandă

– Australia

– România

– Anglia"Lisabona"

Mâncam cârnaţi prăjiţi, beam vin portughez şi vorbeam despre diferenţele culturale. Cum e  la mine în ţară, cum e la tine, cum se zice noroc sau eşti frumoasă. De unde vii, de cât timp călătoreşti şi încotro mergi, întrebări repetate în toate hostelurile din lume, după care de multe ori găseşti că nu mai ai nimic de spus şi treci la următorul călător, ca la un fel de speed dating.

"graffiti"

Americanca de 19 ani plecată în turul Europei, cu ochi mari verzi, bucle pe care-ţi venea să le înfăşori pe deget si o pălărie cu boruri mici de hipster, care flirta cu recepţionerii şi părea că e cea mai bună prietenă cu toţi pe care-i întâlnea la hostel. Două surori nemţoaice, îmbrăcate în negru, studente la arte, cu care am împărţit de câteva ori micul dejun greu de la hostel, cu ouă prăjite, pâine cu gem şi o cafea călâie, după care ne venea să tot stăm pe pernele mari şi colorate de la recepţie şi să moţăim, în loc să vizităm oraşul. Doi australieni îndesaţi, cu spate lat şi tricouri cu guler în V care ne spuneau poveşti cu rechini şi altfel cât de plictisitor este în Australia (it’s fucking big and desert, not like Europe, where you can visit three countries in a week). Două franţuzoaice cu ochelari, îmbrăcate sport, din care doar una mai participa la conversaţii într-o engleză cu un accent francez atât de puternic încât nu prea erai sigur ce limbă vorbeşte. Un cuplu de neo-zeelandezi care erau atât de extenuaţi după aproape un an de călătorit prin lume, că nu mai aveau energia şi dorinţa să mai descopere încă un oraş, şi încercau să-şi găsească un loc liniştit la hostel unde să se poată uita la un film pe laptop. O nemţoaică superbă şi ilegal de tânără, cu ochi albaştri, păr lung blond şi un zâmbet de reclame, în jurul căreia roiau toţi băieţii. Două americance cu trăsături asiatice, minione ca nişte fetiţe de generală, cu rochiţe scurte şi cu pielea atât de arsă de soarele sudic, că deabia puteau să doarmă noaptea (imparteam cu ele aceeasi camera mixta de 8 persoane cu paturi suprapuse, de aceea stiu)."Lisabona"

Călători de unii singuri ale căror drumuri se intersectează pentru câteva ore sau zile, împărtăşesc nişte sticle, poze, gânduri, impresii, poveşti vesele cu aventuri din călătorii, conversaţii din care rămâi sau nu cu ceva, râsete, flirturi, ca apoi să nu se mai vadă niciodată. Decât poate să mai schimbe un comentariu sau un like pe facebook.

Dar în seara aceea beam vin şi mâncam cârnaţi prăjiţi cu vreo 15 oameni în living room la hostel. Eram în Lisabona, dar am fi putut fi oriunde. Cu cât beam mai mult vin cu atât diferenţele culturale se estompau, conversaţiile curgeau, abilităţile de a vorbi limbi străine se îmbunătăţeau şi râsetele răsunau tot mai tare. Şi dintr-o dată a revenit sentimentul acela intens de înstrăinare pe care îl simţisem cu câteva zile în urmă pe dig la ocean.

"nori"

Aş putea spune atâtea despre Lisabona, cât de GROZAV a fost: cartierul Alfama plin de graffiti, scări de piatră încolăcite, rufe atârnate pe sârme, biserici mici şi colorate, mâtze leneşe sau curioase, pasteis care ţi se topeau în gură, tramvaiele vechi, galbene, ticsite de turişti, care se zgâlţâiau din toate încheieturile în timp ce urcau străzile abrupte în Lisabona, lecţiile de surfing la ocean cu un instructor bronzat şi atletic ca în filme, minunăţia de castele crenelate şi colorate răspândite pe dealuri prin păduri de la Sintra, grădinile de la Belem şi monumentul impunător al lui Columb, cântăreţii de fado dintr-un bar cu lumină roşie din Alfama, plaja izolată şi aproape pustie de la Cascais, oceanul cu valuri puternice care mă dărâmau, mă legănau, mă umpleau de spumă catifelată, ca apoi să zac pe nisipul fierbite toropită,

"Lisabona"

festivalul de muzică în aer liber din Jardim da Estrela unde m-am mişcat şi eu în ritmuri de afro beats cu mulţimea, dar poate cel mai mult mi-a rămas în minte ziua care nu a  avut nimic deosebit, incoloră ca cerul cu nori albi pictaţi, atârnând deasupra oceanului gri, cu vânt care făcea să-mi îngheţe picioarele în sandale şi îmi încâlcea părul, cu stropi de ploaie care până la urmă s-au transformat într-o răpăială intensă, plimbarea fără ţintă în spaţiile largi, deschise şi goale care aprope-mi creau agorafobie din jurul Oceanario (cel mai mare acvariu din Europa) pe care nu l-am vizitat, pe digul cu balustradă albă ce se întindea la nesfârşit de-a lungul apei.

Acolo m-a izbit puternic ideea că uneori călătorim pentru a ne distrage atenţia (şi tot pe aceeaşi temă, poate vrei să citeşti şi articolul acesta). Că în sens mai larg, căutam în exterior ce ar trebui să căutam în interior. Că fericirea – sau cum s-o numi senzaţia aceea de bine pe care o tot căutăm fără încetare – nu vine din exterior (deşi poate fi influenţată de întâmplări exterioare), ci din felul cum ne raportăm la ce ni se întâmplă zi de zi, din capacitatea noastră de a simţi profund legătura cu lucrurile, întâmplările şi oamenii care vin în calea noastră, din capacitatea de a fi prezent şi a nu trai mereu urmărind altă ţintă, altă dorinţă, altă destinaţie, din capacitatea de a accepta, a aprecia şi a  fi recunoscător, din a înţelege că viaţa nu e făcută dintr-o fericire durabilă pe care să o încerci să o atingi prin tot felul de mijloace. Şi atunci poate că în unele momente ne izbeşte lipsa de sens a tot, dar e ok, şi asta face parte din joc.

Deh, poate aş fi putut continua atunci în seara aceea să beau vin cu noi mei prieteni internaţionali şi să-mi zic că mă distrez şi să nu ridic vălul care acoperă lucrurile. Tu ce ai face?

PS: Şi pentru a elimina orice confuzii, trebuie să spun că nu sunt împotriva călătoritului, dimpotrivă, dar depinde aşa de mult cum şi de ce o faci.

Unu sau Doi?

September 14th, 2012 | Posted by Claudia Tanasescu in Proiecte - (1 Comments)

"doi"

De ce când vedem o fotografie cu un copac pe un deal îl asociem cu singurătate sau izolare, ci nu de exemplu cu unicitate sau curajul de a urma propria cale? De ce când vedem o fotografie cu doi porumbei pe o sârmă zâmbim involuntar? De ce doi ne duce cu gândul la pereche, simetrie, cuplu, armonie şi nu la ambivalenţă, conflict, opoziţie, dualitate? E doar o problemă de interpretare. Sau mai bine zis, de asocierile pe care le-am dezvoltat/învăţat în timp (sau le-am văzut de atâtea ori în jurul nostru, în familie sau în societate), prin care interpretăm lumea înconjurătoare şi propria viaţă. De multe ori mă surprinde cât de mare este puterea acestor asocieri, etichete, moduri/modele de gândire pe care le folosim involuntar, le luăm de bune, ca şi cum ar fi adevărul cu a mare, fără să le mai chestionăm. Oare cum ar arăta realitatea dacă am da jos aceşti “ochelari” prin care o privim sau am înceta să ne asteptam să fie exact cum vrem noi?

Dincolo de aceste gânduri, ideea articolulului de astăzi a fost inspirată de o mini-conferinţă cu Brooks Jensen, editorul de la revista de fotografie Lens Work, în care vorbea despre una din întrebările fundamentale în fotografie, dacă există un “ceva” care leagă imaginile pe care le face un fotograf  sau sunt doar o colecţie de imagini frumoase/sugestive/apreciate, dar care nu au nimic în comun. Şi de ce este important să existe acel “ceva”? Din această perspectivă, el vorbeşte despre nevoia existenţei unei structuri în activităţile creative (respectiv fotografie), ceea ce poate părea o contradicţie în termeni. Structura însemnând o temă (un cadru) care sa canalizeze creativitatea. Adică fie stabilirea unei teme (titlu) pentru un proiect şi apoi realizarea de fotografii pe acea temă, fie invers, adică găsirea unei teme, uni element comun, care leagă fotografii deja realizate.

Dar cred că întrebarea mai profundă care mijeşte dedesubtul acestor  gânduri şi întrebări este ce sens are ceea ce fac? Care este legătura dintre elementele puzzle-ului vieţii mele? Iar asta nu se învaţă din nici o revistă de fotografie. Şi până la urmă, este o problemă de interpretare pur personală; sensul nu există decât dacă îl dăm noi.

Astfel, privind fotografiile mele din ultimul an din această perspectivă, una din temele care reiese este…doi. Şi cu toate că fotografiile au această temă comună, mie cel puţin, mi se pare că exprimă lucruri diferite. Vouă ce vă spun?

Inscrie-te la Newsletter               Like pagina mea de facebook

For the English version of this post go here

 

35 ways of seeing myself

September 7th, 2012 | Posted by Claudia Tanasescu in Fine Art | Portret | Proiecte - (2 Comments)

Motto: Not all those who wander are lost (JRR Tolkien)

De multe ori mă întreabă lumea cât de personal vreau să fie blogul meu. Cât din experienţele, gândurile, sentimentele  şi viaţa mea împărtăşesc aici?

Şi eu m-am tot întrebat asta. M-am mai întrebat şi de ce fac asta, până la urmă, să scriu despre mine, ce interes poate avea pentru ceilalţi? Mai ales că nu îmi place să fiu o persoană publică, am trac să vorbesc în public, nu sunt super-sociabilă, îmi place singurătatea şi liniştea, nu am o viaţă extraordinară, nu simt nevoia să fiu văzută sau ascultată sau să conving pe cineva de părerile mele. Şi atunci de ce acest blog? În urmă cu câţiva ani ideea de a avea un blog era cum nu se poate mai străină de mine. Însă nimic nu este întâmplător. Toate deciziile şi acţiunile noastre, dar şi întâmplările care nu le putem controla şi vin peste noi, nimic nu este întâmplător. Toate ne poartă, uneori pe un drum ocolit şi plin de obstacole şi încercări, spre noi înşine, spre miezul nostru adevărat. Despre drumul acesta scriu şi fotografiez. Şi da, este personal. Drumul acesta presărat de iluzii, deturnări, imitaţii, nesiguranţă, falsuri, cosmetizări, măşti, revelaţii, influenţe, oameni şi întâmplări care ne scot din matca noastră şi ne schimbă cursul şi sistemul de referinţă, goluri, pierderi şi regăsiri.

Poate că această căutare de sine a devenit un lait motiv al timpurilor noastre, şi nu întâmplător. Acum, mai mult decât oricând, din toate părţile te asaltează modele, imagini, idei, produse, informaţii, posibilităţi şi distracţii fără sfârşit, încât de multe ori nici nu mai avem timpul şi starea de a ne opri să ne întrebăm cine suntem, ce vrem cu adevarat, dacă ce vrem ne aduce cu adevărat mulţumirea/fericirea, dacă alergăm după iluzii şi modele care se insinuează peste tot în jurul nostru sau ne urmăm propria cale şi ce înseamnă asta.

Uncertainty…Transformation…Change…Openness

Proiectul fotografic pe care vreau să vi-l prezint azi – 35 ways of seeing myself – este foarte personal. Nu urmăresc să fac fotografii în care să arăt frumos/interesant/artistic; probabil că în multe fotografii nici nu voi apărea (deci nu e o serie de autoportrete). Aş vrea să exprim vizual diverse ipostaze care mă reprezintă. Sau aş putea spune că este un jurnal in imagini al unei calatorii interioare (dacă nu sună prea pompos).

Şi sper ca prin aceasta să inspir şi pe alţii să se privească (în interior şi în exterior), să se asume, să se schimbe, eliberându-se de imagini false şi de moduri de a se privi adânc înrădăcinate şi perpetuate în timp, să se accepte. Dar nu vreau să sune totul aşa sfătos şi plin de importanţă, ca şi cum aş şti eu nu ştiu ce reţetă de fericire, până la urmă fiecare ia ce vrea şi ce rezonează cu el/ea din acest proiect, la fel ca şi din tot ce ne vine din exterior

Revenind la întrebarea ce interes poate avea ce fac eu (sau ce face oricine) pentru ceilalţi, eu cred că atunci când exprimăm sincer experienţele noastre şi pe noi înşine, chiar şi atunci când nu sunt prea „prezentabile”, fără a ţine cont de cum ni se tot arată că ar trebui să fim (adică puternici, in control, pozitivi, de succes, etc.), de ce vor zice alţii, de faptul că s-ar putea să fim răniţi sau ridiculizaţi, atunci îi inspirăm şi pe alţii să fie autentici. Pe mine, cel puţin, asta mă inspiră. Apropo de asta, îmi place foarte mult un citat din cartea lui Brene Brown “Gifts of imperfection”: You have to be brave with your life so other people can be brave with theirs.

Aştept părerile şi comentariile voastre despre tema cum vă vedeţi pe voi înşivă. Sunt foarte curioasa :) Si apropo, v-ar plăcea să faceţi/luati parte la un astfel de proiect? Puteti lasa un comentariu mai jos. Multumesc :)

For the English version of this post go here

*titlul proiectului a fost inspirat de cursul online de Susannah Conway: Unravelling: Ways of seeing myself pe care l-am facut in urma cu ceva timp si mi-a placut foarte mult

Haideti sa recunoastem, stereotipurile exista. Si, ca sa parafrazez una din comediile mele preferate, ele traiesc bine mersi in apartamentul meu. Dar acum as vrea sa va vorbesc despre stereotipurile nationale, care fac poanta tututor bancurilor rasiste sau xenofobe, cum le zic americanii “politically incorrect”, dar la care radem tot timpul. Sunt acele stereotipuri care imi permit sa glumesc cu colega mea “Ah, ordinea asta din biroul tau ma demoralizeaza! Esti cumva nemtoaica?” si ea rade si intelege ca vorbesc despre biroul ei perfect ordonat, cu dosare aranjate pe rafturi in ordine alfabetica si o lista cu probleme de rezolvat si termene respectate cu strictete, ca cele zece porunci.

"Geneva"
Dar de exemplu cand vorbim de Elvetia, cu ce o asociem? Ceasuri de inalta precizie, stilouri groaznic de scumpe, bogatie, curatenie, munti cu varfuri inzapezite reflectate in lacuri ca o oglinda,  vaci pascand fericite pe pasuni vesnic verzi, neutralitate politica, Sunetul Muzicii  etc. Tot ce as avea de spus despre scurta mea vizita la Geneva ar confirma aceste stereotipuri. Cerul era perfect de albastru, Lacul Leman din mijlocul orasului era perfect de limpede, orasul era perfect de curat, iar magazinele erau perfect de…scumpe. Insa mai sunt acele mici detalii si experiente personale care scapa din tiparul stereotipurilor, si acelea dau farmecul unei calatorii. Ca de exemplu, felul atat de relaxat in care genevezii isi petrec serile la pontonul de lemn de la Bain de Paques, stand la o conversatie cu prietenii, impartind un vin in pahare de plastic, facand o baie in lac, hranind lebedele cu frimituri de la cina improvizata sau pur si simplu, privind cu un zambet fascinat, ca si mine, cum soarele care apune imbraca in lumina aurie cladirile in stil art nouveau de pe partea cealalta a lacului, si muntele Mont Blanc in fundal, in timp ce aceasta frumusete calma te umple de liniste. Cred ca m-as putea inchipui traind o viata fara stres aici. Insa – daca tot vorbeam de stereotipuri – poate ca natura mea balcanica haotica s-ar plictisi intr-un final.

"Jet d'eau Geneva"

Si apoi a mai fost urcusul pe muntele Saleve, care de fapt era in Franta si se ajunge in doar zece minute cu autobuzul. Si legat de asta, e o intamplare de care si acum rad, o intamplare pe care o notez pentru cartea pe care mi-am promis ca o voi scrie intr-o zi: “Cartea coincidentelor” (cea mai tare coincidenta este ca aceasta carte a fost deja scrisa, am vazut-o ca din intamplare – eh, intamplare – in timp ce eram intr-un supermarchet.). Deci, ceea ce s-a intamplat a fost ca eu si prietena cu care urcam pe munte ne-am ratacit. Si in timp ce ne intrebam incotro sa o luam, vedem doua femei venind spre noi, care ne-au ajutat sa ajungem din nou la poteca marcata. Si ghici de unde erau ele? Din Romania! Si nu numai asta, dar chiar din acelasi oras cu mine (Timisoara). Probabil ca daca am fi avut mai mult timp sa stam de povesti, am fi descoperit cunostinte comune, care ar fi confirmat teoria celor 6 grade de separatie, sau un alt fel de a spune ca lumea este foarte mica. Lasand teoria la o parte, noi ne-amcontinuat urcusul pe muntele Saleve si am ajuns dupa cateva ore la un punct de belvedere superb, de unde se putea vedea toata Geneva, intinsa in jurul fostul lac glaciar.

"parapanta"

Si apoi…am zburat! Da, chiar asa. A fost prima data pentru mine cand am zburat cu parapanta, e drept, la dublu, cu un instructor. A fost un zbor de vreo 40 de minute, timp in care am coborat de la cei 1300 m altitudine al muntelui Saleve pana la poale, langa oras. Trebuie sa recunosc ca mi-a fost atat de frica cand instructorul cu care trebuia sa zbor in tandem mi-a spus sa alerg cat pot de repede, iar eu vedeam in fata mea doar doi metri de stanca si apoi golul, iar deasupra noastra era doar o bucata de panza umflata de vant, care nu-mi prea inspira incredere, iar instructorul radea de frica mea cu rasul lui puternic, cu o licarire de ceva frumos si nebunesc in ochii lui, care arata clar ca el nu si-a petrecut ultimii 30 de ani lucrand intr-un birou, ci cautand “vanturile bune” (oare doar pe mine ma atrage asta? :-) . Si atunci pur si simplu mi-am inchis mintea si ochii si am inceput sa alerg si trei secunde mai tarziu curentii puternici de aer ne-au ridicat in sus cu viteza si…zburam! Atunci am deschis ochii si am vazut Geneva jos, in miniatura, si in spate crestele inzapezite ale Alpilor, iar vantul imi batea puternic in fata si ma simteam asa usoara…Wooohooo!

"geneva"

Si apoi e sfarsitul, sau ce am ales eu sa fie sfarsitul povestii, adica dupa-amiaza petrecuta in Carouge, cartierul boem al Genevei, intr-o piata in aer liber, unde am mancat chestii delicioase si nesanatoase, carnati fripti si cartofi prajiti, vata de zahar la desert, si mai tarziu o bere la pahar de plastic. M-am asezat pe o banca de lemn la soare si zambeam gandindu-ma la experientele din ultimele zile si in acelasi timp aveam sentimentul acela de moleseala placuta, pe care ti-l da un stomac plin si o bere. In piata o orchestra de vreo douazeci de persoane canta cover-uri doar cu instrumente de suflat. Melodia suna atat de cunoscut, insa nu imi dadeam seama care era originalul, pana cand cineva din public a acompaniat cantand incet “Flames to dust, lovers to friends, why do all good things come to an end?”. Arderile noastre se sting si ramane doar cenusa si amintiri, iubirile mor in prietenii, nimic nu dureaza. Si atunci m-a izbit frumusetea acelui moment trecator, fericirea aceea venita din senin, si in acelasi timp melancolia tuturor lucrurilor care trec fara sa se mai intoarca, adaugand ceva greu de definit, insa valoros, la bagajul acela de lucruri imateriale pe care-l port cu mine peste tot pe acest pamant. Pana la sfarsit.

“Why do all good things come to an end?” poate cineva sa raspunda la intrebarea asta?

For the English version of this article, go here.

 

Daca va plac articolele si fotografiile mele, ma puteti ajuta sa fie mai cunoscute spunand si prietenilor despre ele. Puteti folosi butoanele de mai jos pt like sau share pe facebook, google +, email etc sau puteti posta articolul pe facebook. Va multumesc frumos pentru suport :)

 

Inscrie-te la Newsletter

 

"cenusareasa moderna"In acea zi iesisem la fotografiat in parcul Grand Bigard, intr-un sat de la periferia Bruxelles-ului, unde in fiecare an se desfasoara o expozitie de lalele (puteti vedea mai multe poze aici). Dar deseori se intampla ca atunci cand iti stabilesti un scop sau o destinatie, ceea ce intalnesti pe drumul spre acesta este mai interesant decat destinatia in sine. Aceasta este adevarat mai ales in ceea ce priveste fotografia. Asa ca in acea zi nu mi-am inchipuit eu ca voi fotografia alte subiecte decat flori si insecte, doar acela era scopul meu. Pe la doua dupa-amiaza, cand lumina era deja prea puternica, iar eu eram dezhidratata, infometata, cu dureri de spatele si burta de la ciclu, si cu o nevoie disperata de ceva dulce, ieseam din gradinile Bigard, intr-o stare destul de mizerabila, dupa cum v-ati dat seama, insa fericita pentru “captura” de fotografii. Era drum lung pana acasa, asa ca ma indreptam tarandu-ma de-a lungul soselei prafuite spre capatul satului, de unde luam tramvaiului ce trebuia sa ma duca inapoi in oras. Am traversat liniile de tren si mai aveam vre-un kilometru pana la statia de tramvai. Soarele ma batea in cap, rucsacul cu aparatul mi se lipise de spatele transpirat si atarna greu, soseaua parea ca nu se mai termina si nu visam decat sa ma prabusesc o data in tramvaiul ala, chiar si pe scaunele pentru batrani si handicapati, doar sa ajung o data acasa.

Si atunci am vazut ceva stralucind in gradina unei case, dupa un gard de sarma. Era un pantof, aruncat acolo. Dar ce pantof! In momentul in care l-am vazut, am stiut ca trebuie sa-l fotografiez. Asa ca mi-am bagat mana prin gard, unde ochiurile de sarma erau putin largite si incercam cu disperare sa ating pantoful. Noroc ca nu era nimeni pe strada sa ma vada in genunchi, cu mana pana la umar prin gardul oamenilor, dar nici ca mi-ar fi pasat. M-am zgariat pe brat in timp ce trageam pantoful afara, pe fata aveam urme de la gardul de sarma iar blugii mi-erau bineinteles murdari in genunchi, dar ce-mi pasa?! Eram ca in transa, ca de obicei cand am o idee pentru o fotografie si TREBUIE sa o pun in aplicare. Acum mai trebuia doar sa gasesc o locatie potrivita pentru pantof. Muzele au fost darnice cu mine si mi-au trimis inspiratie, chiar si la doua dupa-amiaza, asa ca m-am intors victorioasa pana la liniile de tren, am mai mers cateva sute de metri de-alungul lor, am gasit un loc bun si…iata povestea fotografiei ‘Cenusareasa moderna’ si a unei pasiuni care te poate face sa uiti de foame, sete si orice dureri.

La ceva timp dupa ce am facut aceasta fotografie, am citit o carte de Ken Robinson – care cred ca e cunoscut mai ales datorita conferintei TEDTalks despre educatie – “The element: How finding your passion can change everything”, care denumeste aceasta stare, atunci cand uiti de tine, dar te simti mai tu insuti decat oricand, a fi in Elementul tau. “Elementul” este punctul in care ceea ce iti place sa faci si ceea la ce esti bun se intalnesc.

Desi pare o intrebare simpla, de atatea ori am auzit oameni spunand acelasi lucru, descumpaniti “dar… nu stiu ce imi place sa fac”. Pare paradoxal, insa cand trecem de planul calatorii, filme, carti, spectacole si trebuie sa denumim ceva in care ne investim activ/creativ, ramanem fara raspuns. Ken Robinson argumenteaza ca sistemul de educatie, asa cum e conceput acum, nu ne incurajeaza sa ne descoperim vocatia, nu ne dezvolta creativitatea innascuta, ci priveste totul din prisma utilitatii si, mai grav, a uniformizarii. Iar mai tarziu in viata suntem (sau credem ca suntem) prea prinsi in lantul rutinei, al unui drum pe care ne-am nimerit, al obligatiilor, al unui stil de viata pe care credem ca trebuie sa-l mentinem.

Poate ca nu e un Picasso in fiecare din noi, dar nu trebuie sa fii celebru sau foarte bun la ceva pentru a face acel lucru, o faci pentru tine, nu pentru faima. Eu asa cred, cel putin. Este atat de important sa descoperim ce ne place sa facem, chiar daca nu ne vom castiga traiul din asta. Lumea priveste de multe ori hobby-urile fie ca pe ceva inutil, fie ca pe un lux, insa de cele mai multe ori, ele sunt cele care ne mentin buna dispozitie si energia vitala.

Si pentru mine, drumul spre fotografie si spre gasirea raspunsului la intrebarea “ce imi place sa fac” a fost unul lung si intortocheat, care a durat vreo 10 ani si m-a purtat prin joburi foarte diverse, pe care le paraseam dupa un an-doi tot mai demotivata. Stiu ca atunci cand iti pui intrebari prin care chestionezi drumul sigur si cunoscut, te simti nesigur si nelinistit, insa orice raspuns revelator incepe cu o intrebare buna. De multe ori gasesti raspunsuri pe care nici nu ti le imaginai. Eu am descoperit ca imi place fotografia, scrisul, dansul si yoga printre altele, si chiar daca nu voi face o cariera din aceste activitati, ele vor fi intotdeauna cu mine si parte din mine, dupa ce tot restul va trece – joburi, bani, case, relatii.

Intotdeauna mi-a placut sa intreb oamenii ce le place sa faca, pe de o parte pentru ca imi da idei, dar si pentru ca atunci cand vorbim despre lucruri care ne plac, ne iluminam din interior (ati observat si voi asta?) si imi place sa fiu in astfel de companie. Asa ca te intreb si pe tine:

Tie ce iti place sa faci? Ai facut o cariera din asta sau e un hobby? Crezi ca e important sa ne gasim “Elementul”? Te invit sa lasi un comentariu mai jos. Multumesc.


Inscrie-te la Newsletter         Like pagina mea de facebook

 

For the English version of this article go here

Facebook

Get the Facebook Likebox Slider Pro for WordPress