“Learn to get in touch with the silence within yourself and know that everything in this life has a purpose”

“Nu trebuie să ne fie frică să lăsăm ceva în urmă pentru că ceea ce este cu adevărat important rămâne întotdeauna cu noi. Chiar şi atunci când nu vrem”

E prima dată de cand am începutul blogul acesta când nu am postat articolul de vineri, şi încă două săptămâni la rând. Mi s-a întâmplat de două sau trei ori sa întârzii puţin cu el, poate pentru că eram plecată, dar niciodată să îl sar total. Lipsă de inspiraţie, să zicem. Dar nu, nu e asta. De multe ori nu ştiam până în ultima clipă vineri după-amiază ce o să scriu, dar ideea venea şi scrierea se lega. Ştiu că nu se prabuşeşte pământul din cauza asta, nu mă pedepseşte şeful că am ratat un deadline, poate că nici nu a observat nimeni, dar totuşi nu am vrut sa mă fac că plouă. Chiar dacă e doar faţă de mine şi promisiunea pe care am făcut-o când am început blogul acesta. Dar mai ales pentru acei câţiva oameni care ştiu că au citit ce am scris in anul ce a trecut şi fie că mi-au răspuns sau nu cu gandurile lor, dar mi-au fost alături şi m-au făcut să simt că ceea ce fac are importanţă nu numai pentru mine. Ca orice lucru pe care-l facem sau simţim, când este spus sau împărtăşit, devine mai real, mai însemnat (Îmi vin în minte legat de asta “Happiness real only when shared” şi “A fi înseamnă a fi perceput”)

În orice caz, mi se pare cel puţin interesant, că exact acum când site-ul a împlinit un an, simt că şi altceva s-a “împlinit”. E drept că deja la începutul acestui an, după cateva articole foarte personale, în care am pus mult din mine, am simţit că parcă am secătuit, că sentimentul acela că asta trebuie să fac, care mă împingea înainte, a amuţit, s-a estompat. Poate că ceva a juns la un final, sau poate doar se schimba, se transformă, la fel cum facem şi noi, ca oameni (cum mai vorbeam de legea impermanentei ) şi e bine să observăm cu atenţie ce (ni) se întâmplă şi să ne reevaluam drumul, să nu mergem înainte din inerţie, din frică de schimbare sau poate şi mai mult frică de golul care se cască când ne sunt luate aşa zisele noastre certitudini, sau pentru ca ne agăţăm de ceea ce credem că ne defineşte, că e viaţa noastră (tot acele certitudini). Poate că acum atentia şi energia îmi e concentrată pe alte lucruri (şi aceste “alte lucruri” nu sunt nici Făt Frumos şi nici un copil, cum s-ar putea bănui din exprimarea mea misterioasă :) şi cândva mă voi intoarce spre fotografie si scris, nu ştiu. Şi cred că e ok sa nu ştiu. Poate că de prea multe ori ni se impune (sau ne impunem singuri, după modelele din societate) presiunea aceasta de a stabili obiective şi a le atinge, a ne “realiza”. Blah. Poate că unii ar zice că sunt losera. Sau delăsătoare. Sau visătoare. Sau că am luxul de a tot căuta şi a mă răzgândi. Sau că chestia aia cu follow your dream uite că nu prea iese. Sau sau sau… Dar după cum ştim, mintea noastră (dacă o lăsăm de capul ei) poate diseca la nesfarsit lucrurile şi în final nu prea ne ajută, doar ne complică existenţa, umplându-ne de îndoiala si nesiguranţă, care sunt marii noştri duşmani.

Dar după cum mai ziceam si in alt articol, una din lectiile cele mai importante pe care le-am invatat anul trecut a fost sa am încredere, răbdare şi speranţă. Încredere ca drumul pe care merg, chiar dacă uneori pare lipsit de sens sau marcat de evenimente pe care nu le înţeleg pe moment sau care mă rănesc sau mă debusolează, mă duce încotro trebuie. Să accept ce mi se întâmplă. Să-mi asum viaţa aşa cum este în momentul acesta. Şi să privesc toate acestea cu răbdare şi speranţă. Pentru că mi s-a intamplat de atatea ori să înţeleg deabia mai târziu rostul (şi lecţiile) unor întâmplări faţă de care, la momentul când s-au întamplat, mi-a venit sa fug, să mă panichez, să mă revolt sau să disper. Când mă uit in urma la anul trecut, care numai linistit nu a fost, si imi aduc aminte de toate momentele de cumpănă şi schimbare, când habar nu aveam ce o sa urmeze şi au venit cu tot felul de stări care însoţesc marile transformări (când ne curăţăm, ne eliberăm şi ne vedem cu adevarat), acum văd că totul are un sens, că traseul devine clar doar când privim în urmă.

Dar să nu creadă cineva că eu – dacă scriu acum aşa – sunt aşa luminată şi înţeleaptă şi detaşată, că iau toate lucrurile astea aşa uşor. Nah. Nu-mi iese întotdeauna. Căci dacă ar ieşi, nu s-ar mai povesti. Şi eu mă întreb. Mă întreb atâtea lucruri. Mă întreb dacă a lăsa fotografia de o parte înseamnă că-mi irosesc darurile, că-mi “îngrop talanţii” sau de fapt care sunt “talanţii” (darurile) mele? Mă gândesc la ce spunea Coelho, că “În cuptorul deschis nu se coace pâinea”, referindu-se la faptul că atunci când vrem să avem libertatea de a ne răzgândi, când credem că putem face orice, când suntem deschişi la orice se întâmplă şi urmăm orice drum pare că se deschide în calea noastră, de fapt nu mergem pe nici un drum, nu construim nimic, nu coacem “pâinea”. Mă gândesc la ce spunea Descartes “Toate greutăţile provin din faptul că-ţi lipseşte curajul”. Mă gândesc la ce spunea Sogyal Rinpoche, un călugăr budist, despre îndoială “this distructive form of doubt that leaves us nothing to believe in, nothing to hope for and nothing to live by. Our minds are riddled and confused with doubt. I sometimes think that doubt is an even greater block to human evolution than desire and attachment”. Indoiala pare să fi devenit trăsătura dominantă a societăţii noastre, în care a fi inteligent înseamnă a pune totul sub semnul îndoielii, a nu mai crede în nimic, mai ales în spiritualitate (care oferă cel mai stabil reper). Şi de aici atâta confuzie, anxietate, suferinţă şi lipsă de sens. Mă întreb oare ce rămâne din noi când aproape totul ne este luat (mă uit spre exemplu la oameni din jurul meu care sunt spre finalul vieţii), cum mai reuşim să ne găsim sensul, să mai găsim bucurie, şi mai ales să mai oferim ceva? Şi aici mă gândesc la ce spunea Steinhardt despre ce ne rămâne: “înţeleg că oricine putând oricând ajunge, de unul singur, intr-o celulă de închisoare ori măcar pe un pat de spital ori să se pomenească fără somn la două noaptea (ora teribilă a lucidităţii), nimic nu e mai amarnic şi mai aproape de iad – folosind un vocabular strict egoist – decât amintirea faptelor urate, rele, meschine, decât golul talanţilor nefolosiţi şi darurilor irosite; ca aşadar se cuvine a face binele cât mai e timp, înainte de a se ajunge la starea în care nu mai rămâne decât a fi (modalităţi ale lui a fi: după moarte, în închisoare, pe patul de spital, în deznădăjduită – ori iremediabilă – singuratate, în însingurată batraneţe sau, în registre minore: plimbându-ne pe stradă, aşteptând la stop, puşi la refec în faţa unui ghişeu); că, adunând amitiri frumoase (dar nu regretul unor clipe de placere trecătoare, căci şi acela este chin) ne construim la drept vorbind noi inşine paradisul, care nu-i decât o suma de fapte bune, de acţiuni nobile ori eroice, de purtări mărinimoase a căror aducere aminte e o sobă veşnic dulce si caldă, un prilej de îndreptăţită şi calmă binefăcătoare mulţumire pentru a fi fost feriţi de schime şi josnicii; că siguranţă şi logică absolută nu avem, dar ştim întotdeauna ce trebuie să facem, modest, ştim!” (tot citatul aici).

Dar chiar dacă am mai multe întrebări decât răspunsuri, cred totuşi că trebuie să trecem prin toate, orice ar fi. Chiar şi dacă e doar pentru a înţelege că aceasta este baza reală a compasiunii (despre care eu cred cu tărie că este “motorul” binelui din lume, deoarece viaţa noastră nu are sens decât în relaţie cu ceilalţi oameni, dincolo de individualism şi căutarea fericirii proprii, în măsura în care putem dărui, dar şi primi). Nu ştiu unde citisem că inima trebuie să ne fie frântă, făcută bucăţi (deci nu împietrită), pentru că doar atunci intră “lumina”. Doar atunci ni se deschide inima şi mintea şi vedem (şi mai ales simţim) că suferinţa, confuzia, nesiguranţa, apăsarea, dorinţa, frustrarea, furia, dar şi bucuria, iubirea, speranţa celorlalţi sunt aceleaşi cu ale noastre. Şi poate de aceea scriu despre asta.

Sunt sigură ca toti trecem prin astfel de schimbări, asa că dacă vreti puteti sa-mi scrieţi (fie aici pe blog, mai jos, în secţiunea de comentarii sau pe mail ) şi să-mi împărtăşiţi  experienţele voastre. Mulţumesc.

Share via email

“Numai cu inima poţi vedea lucrurile corect, ceea ce este esenţial este invizibil pentru ochi”

(Antoine de Saint Exupery -Micul Prinţ)

Acum vreo săptămână am fost la o conferinţă, de fapt mi se pare sec să-i spun aşa, ci mai degrabă o întâlnire, o conversaţie  de suflet, la care m-am gândit mult timp după aceea, cum sunt toate acele întâlniri importante care sădesc în noi seminţele schimbării, în sensul că ne ridică ştacheta la nivel spiritual şi în acelaşi timp ne arată unde suntem pe acest drum şi că este loc de mai sus. Conferinţa se chema “Bucuria vieţii” şi vorbeau doi călugări de la Mănăstirea Oaşa – Părintele Pantelimon şi părintele Iustin. Printre altele, vorbeau despre bucuria care provine din munca pe care o facem. Mi-a plăcut mult ce spunea, ca atunci când lucrăm, de fapt ne lucrăm pe noi, ne lucrăm viaţa, ne lucrăm corectitudinea, credinţa, disciplina, răbdarea, înţelegerea şi compasiunea în relaţiile cu ceilalţi (citez din memorie). Şi când înţelegem asta, când ne pătrundem de sensul mai adânc a ceea ce facem, din înţelegerea asta izvorăşte bucuria. Orice fel de muncă poate deveni obositoare, depersonalizatoare, lipsită de sens, dacă nu ne raportăm corect la ea, dacă o facem în  silă, superficial, doar pentru câştiga banii care ne permit să vieţuim şi să avem timp liber, să ne distrăm.

Mai vorbeau şi de faptul că bucuria adevărată presupune muncă, o muncă interioară, dar şi o muncă exterioară. Mi-am adus aminte si ce spunea Parintele Cleopa:  “Nu exista rugaciune fara munca”. Nu putem doar cere sa ni se dea fara sa “muncim”, orice ar insemna asta. Oamenii în general încearcă să fugă de probleme, cred că atunci vor fi fericiţi. Dar bucuria nu vine aşa din senin şi nu înseamnă lipsa problemelor sau o viaţă uşoară. Dimpotrivă, cu cât omul încearcă să-şi facă viaţa mai uşoară, cu atât devine mai searbădă. Asumarea vieţii noastre, inclusiv a suferinţelor din ea,  este primul pas spre bucurie.

În sens mai larg, cred că găsirea bucuriei este legată de găsirea sensului (al nostru, a ceea ce facem, a ceea ce suntem). Iar sensul nu există în lipsa unor repere solide, stabile…care nu sunt în exterior.

Conferinţa a atins multe subiecte sensibile, actuale, mie cel puţin mi-a plăcut foarte mult. Dacă doriţi să ascultaţi şi voi, există o filmare aici.

Însă m-am oprit la subiectul muncii pentru că…asta m-a preocupat în ultima vreme. Cred că este şi nevoia de munci, dar şi întrebări legate de sensul a ceea ce fac şi, legat de asta, faptul că temporar mi-am pierdut interesul în fotografie şi scris.

Tot ce am auzit la conferinţa mi-a sunat simplu şi adevărat, dar cum facem când trebuie să aplicăm asta în propriile noastre vieţi, la modul cel mai practic? De fapt, nici nu se pune problema “aplicării”, căci acestea nu sunt nişte reţete (spirituale, e drept) pe care le iei şi gata, te simţi bine, eşti luminat. Trebuie descoperite doar prin propria experienţă, dar mai ales prin propria noastră…muncă (lucrare). Nu doar prin gândire, studiu etc etc. Înţeleg şi eu încet încet, cu uimire, că de multe ori mintea este neputincioasă. De aceea am dat acel citat din Micul Prinţ. Şi nu cred că vrea să spună să privim lucrurile prin prisma sentimentelor noastre (care sunt asociate cu inima), ci că există o înţelegere, o “vedere”, dincolo de ce gândim, de ce vedem, adică de aparenţe, de raţiune, pe care pur şi simplu o simţim, poat enici nu o putem pune în cuvinte, dar ştim că e adevărată, şi doar aceea are valoare. Dar poate şi faptul că lucrurile esenţiale nu sunt materiale, vizibile.

La fel ca şi când citesc despre budism şi impermanenţa a tot din vieţile noastre, lucruri, activităţi, oameni, stări, sănătatea, sentimente, gânduri, interese, locuri, şi chiar a noastră înşişi, şi că de aceea nu trebuie să ne agăţăm de nimic ci să “let go”, să lăsăm toate să vină şi să plece, să mai lăsăm lucrurile să se întâmple, ci nu să ne încăpăţânăm să fie cum vrem noi şi să ne bucurăm, să fim recunoscători, de vieţile noastre în prezent, aşa cum sunt, sună bine, adevărat, le cred cu tărie (deh, cu tăria minţii, apropo de ce ziceam mai sus) dar când mă confrunt cu un fapt ca acesta că nu-mi mai place să fotografiez, adică că ceva ce credeam ieri că îmi place, poate chiar mă defineşte, azi nu mai e valabil, în primul moment imi vine să mă panichez şi să zic la naiba cu impermanenţa :) Sunt sigură că la toţi ni se întâmplă: azi îţi place ceva, mâine nu-ţi mai place, azi eşti într-o relaţie, mâine nu mai eşti, azi ai un om drag trăieşte, mâine nu mai e, azi ai un job, mâine nu-l mai ai, azi un om ţi-e prieten, mâine ţi-e străin, azi te simţi bine, mâine te simţi nashpa şi tot aşa, totul se shimbă, nimic nu durează. Şi atunci ce facem, reacţia normală, vrem ca lucrurile să fie “ca înainte”, ne supărăm, ne deprimăm, vrem siguranţă, vrem să dureze, vrem…vrem… Aşa că atunci îmi recapăt perspectiva şi…da, mai lucrez… la mine.

Dacă vrei, scrie-mi ce gânduri ţi-a trezit conferinţa sau articolul acesta, fie despre muncă, despre bucurie, despre impermanenţă, despre Micul Prinţ, despre..orice :)

Share via email