Descoperind Timisoara

Cred că anul acesta cea mai importantă descoperire, nu numai fotografic vorbind, a fost chiar orașul meu. Cumva toate s-au  legat în direcția aceasta: un curs de ghid turistic pe care l-am făcut anul acesta, care ne-a oferit mai multe ore de practică prin muzee și cartiere ale Timișoarei, jobul de la merg.in/timisoara, unde a trebuit să scriu articole și să fac fotografii cu și despre Timișoara, care a implicat documentare și ore multe de umblat la fotografiat prin oraș, un tur ghidat de oraș oferit de prietena mea Alexandra, ghid turistic super fain specializat pe Timișoara (recomand! o găsiți aici). Toate acestea m-au împins să explorez mai mult orașul, să citesc despre istoria lui, să mă uit mai cu atenție la detaliile sale de câte ori merg prin oraș. După cum mai spuneam despre fotografie, te face atent la detalii, la frumusețea din jur, te face și să încetinești și scoate lucrurile obișnuite din banalitate. Și asta am făcut anul acesta. Umblând pe jos, cu bicicleta, m-am uitat…în sus în primul rând, m-am uitat cu atenție la clădiri, străzi, cartiere, detalii, porți, ornamente. Și am descoperit și aici, aproape, un oraș frumos. Pe lângă seria de fotografii „Poporul de piatră al Timișoarei am mai adunat multe fotografii din oraș și aș vrea să public o selecție aici, care sper să fie o invitație și pentru alții de a descoperi Timișoara.  colaj cladire 16 dec Casă de pe Bv. 16 Decembrie, nr. 29

IMG_9144cDetaliu, casă de pe bv. 16 Decembrie

IMG_9078 Poartă veche în Freidorf

IMG_9097Casă din FreidorfIMG_9087

Detaliu, biserica romano-catolică din Freidorf

IMG_9124Casă pe splaiul Nicolae Titulescu, nr. 20

IMG_8450wDetaliu, casa de pe splaiul Nicolae Titulescu, nr. 20colajCasă de pe splaiul Nicolae Titulescu, nr. 15

IMG_8437 IMG_9116Detaliu, casă de pe str. Crizantemelor

IMG_9048   Detaliu, clădirea stației de pompieri de pe Bv. 16 DecembrieIMG_6151 copyPoartă, splaiul Tudor Vladimirescu

IMG_6148 copyDetaliu casă, splaiul Tudor Vladimirescu

IMG_6144 copyPoartă, spl. Tudor Vladimirescu

IMG_7314

Casă, str. Gh. Lazăr

IMG_9882anInterior Palatul Emmer, str. Mercy, nr. 7 (clădirea cu Cărtureștiul)

IMG_5786 copy

Orga și vitraliul Bisericii romano-catolice din Pța Bălcescu

IMG_5800 copyScara interioară ce duce spre clopotnițe, Biserica romano-catolică din Piața Bălcescu

IMG_5835 copy

Detaliu, casă de pe str. Mihail Kogălniceanu (zona Badea Cârțan)

IMG_5836 copyPoartă de pe str. Mihail Kogălniceanu

IMG_5827c  Detaliu, fosta fabrică de ciorapiIMG_5803

Piața Unirii văzută de pe un bloc turn din apropiere (poveste faină cum am ajuns acolo, dar poate pe altă dată)

IMG_5806 copy

Detalii de toamnă

În ultima vreme am făcut două drumeții în natură, una în zona Munților Poiana Ruscă și una în Munții Mehedinți și bineînțeles am făcut poze pe parcurs. Spre surprinderea mea, la întoarcerea acasă am văzut că deși fusesem în locuri diferite, pozele erau destul de asemănătoare. Nu fotografiasem prea multe peisaje, deși fuseseră superbe și m-am bucurat de ele, însă în fotografii apăreau frunze, flori, mușchi, ciuperci, ierburi, pietre, adică multe detalii ale naturii și mai ales ale pădurii. Mi se pare fascinant că practic cu cât mergi mai mult spre detaliu, cu cât te apleci cu atenție și uimire asupra fiecărui lucru, dar mai ales asupra naturii, descoperi o lume imensă, fascinantă și atât de frumoasă (ca să nu mai spun de subiectele de fotorgafiat). Mi-am adus aminte de citatul, zicala, nu mai știam ce e și de unde, că lumea poate fi cuprinsă într-un grăunte de nisip. Am căutat-o și am descoperit o minunată poezie de William Blake

Să vezi Lumea în grăuntele minuscul de nisip
Şi-întregul Paradis locuind o floare,
Strânge-n palma mâinii Infinitul fără chip
Şi Eternitatea în ora trecătoare.

IMG_8716IMG_8710 IMG_8717 IMG_8719 IMG_8720 IMG_8816 IMG_8643IMG_8646IMG_8721

IMG_8568 IMG_8574 IMG_8591 IMG_8596IMG_8609IMG_8578 IMG_8322 IMG_8543

Prin munții Țarcu

IMG_8098Urcam deja de vreo 3 ore și eram deabia la jumătatea drumului. Rucsacul părea foarte greu. Era prima dată după mulți ani când căram un rucsac mare cu cort, sac de dormit, haine groase pentru noapte, mâncare, aparatul foto (care numai el și obiectivele și trepiedul are vreo 5 kile). Sincer, era greu și voiam să ajung o dată sus pe vârful Țarcu. Mi-a trecut prin cap de vreo mie de ori să mă opresc, dar mai făceam un pas și încă unul, mai săltam rucsacul pe umeri și mă gândeam la ce priveliște minunată va fi sus la apus și la răsărit și mergeam înainte.

Deși în munții Țarcu am fost de multe ori, aș tot merge. Munții aceștia, natura, priveliștile de acolo mă uimesc de fiecare dată. Aș putea zice că împreună cu zona Herculane  sunt locurile mele de suflet.  Însă până la stația meteo Cuntu sau pe vârful Țarcu am fost doar în ture de o zi, așa că era ceva ce de mult voiam să încerc, să dorm cu cortul sus pe vârf.

Doar că se pare că am uitat că atunci când ești cu ochi ațintiți doar spre vârfuri, nu mai vezi drumul și tot ce-ți poate oferi el. În urmă cu un an fusesem într-o tură în munții Parâng, o tură grea, foarte solicitantă, dar foarte frumoasă și după aceea părea că am înțeles mesajul: Greu, da fain. Doar că, așa ca un amendament la ce am scris atunci, pare că de multe ori uit lecțiile pe care le învăț, mai ales atunci când dau de greu (în situația de față vorbesc de un greu minor, totuși, era doar un rucsac prea greu, sau în mintea mea era prea greu :). Cred în continuare că e foarte important să facem lucruri care ni se par grele și să ne extindem limitele personale, dar cred că e important și să facem totul cu măsură și discernământ, nu cu teribilism și oarece mândrie, adică să alegem să facem lucruri mult peste puterea noastră, pentru că atunci când, evident, nu reușim, cădem în deznădejde și asta ne întoarce din drum, nu e o renunțare care ajută.

Dar să mă întorc la drumul spre Țarcu. La un moment dat, mi-a venit în sfârșit gândul bun că de fapt de ce mă grăbesc așa să ajung sus? După cum ziceam, trecuseră vreo 3 ore de urcat încontinuu și ajunsesem la un punct unde traseele se bifurcau, un drum mergeam spre vârf pe creastă, altul cobora printr-o căldare gigantică, ca apoi să urce din nou spre vârf prin altă parte. Așa că am aruncat rucsacul jos și în primul moment, eliberată de greutatea din spate, mi s-a părut că eram așa ușoară, parcă zburam. Am stat câteva minute și am contemplat spectacolul acela impresionant ce se juca în fața mea. Eram deja la aproape 2000 m și efectiv eram în nori. Vântul puternic mâna norii peste creste spre căldare, eliberând stânci și văi în cealaltă parte, scăldate în soare. Peisajul se schimba de la o secundă la alta. Totul era așa de grandios și de așa o frumusețe, că parcă și imima îmi bătea mai tare. Ca de multe ori când sunt în natură îmi vine să cad în genunchi și să spun, Doamne, cât de minunate le-ai făcut pe toate. Mulțumesc că pot vedea, că pot umbla, că sunt aici.

Dar spectacolul nu s-a terminat aici. Eram pe marginea căldării, pe o stâncă, soarele a strălucit din spatele nostru iar umbrele noastre lungi au fost proiectate pe un nor care trecea prin căldare, și au fost înconjurate de un halou de lumină multicoloră. Era un fenomen optic despre care doar citisem, îl văzusem în pozele altora, iar acum l-am trăit și eu. A durat doar câteva secunde. Mă cuprinsese așa o bucurie și uimire că deabia mi-am adus aminte să pun aparatul la ochi și să trag câteva cadre.

IMG_8045Și apoi, de parcă nu era de ajuns, din căldare au răsărit, așa, din nori parcă, o turmă de oi, care se conturau așa de frumos pe cerul plin de nori. și au trecut și ele, cu câini, ciobani și măgăruși și au dispărut în alți nori.IMG_8070IMG_8076IMG_8072 Cred că am stat acolo vreo 10-15 minute. Și m-am gândit, cum ar fi fost dacă nu m-aș fi oprit, dacă aș fi continuat să urc, fără să mă uit în jur. Cât aș fi pierdut. După aceea am luat rucsacul din nou în spate și mi s-a părut ușor. iar restul urcării până pe vârf a trecut repede, am făcut chiar și glume.

Iar acolo sus ne aștepta alt spectacol. Dar despre asta voi lăsa fotografiile să vorbească.

E foarte multă frumusețe în jurul nostru.

IMG_8135 IMG_8137 IMG_8144

IMG_8138

IMG_8147 IMG_8155 IMG_8168 IMG_8187IMG_8189Un album cu mai multe fotografii din munții Țarcu, făcute de-a lungul anilor aici

Noi nu știm ce avem

IMG_3547Căutam pe cineva să deschidă poarta bisericii de lemn din satul Poieni, auzisem că este foarte frumoasă.  Așa că am întrebat niște oameni de pe uliță și ne-au zis să batem la poarta casei de lângă biserică, unde stă preotul din sat. Ne-a deschis un preot tânăr, cu un șorț peste hainele negre, cu mânecile suflecate, evident îl întrerupsesem de la munca din gospodărie. A lăsat tot la o parte și a venit să ne deschidă biserica.

IMG_3556Biserica din Poieni. Interior

Așa l-am cunoscut pe Părintele Ionel. E tânăr, cu doar câteva fire albe la tâmple, cu vorbă blăndă și ochi luminoși. Ne-a povestit despre biserică, construită în 1791 și renovată de curând. Picturile interioare sunt din anul 1812 iar scrierea este cu litere chirilice. Părintele spunea că picturile și icoanele din biserică sunt biblia celor care nu știu carte și într-adevăr, pe pereții de lemn învechiți era pictată toată povestea lui Iisus, iar oamenii din picturi erau îmbrăcați în haine țărănești, ca și cum s-ar fi desprins din lumea satului de la noi (stil frecvent întâlnit în bisericile vechi de la sat). Asta îmi aduce aminte de o icoană de pe la 1600 pe care am văzut-o la muzeul Catedralei din Timișoara, unde soldații romani erau îmbrăcați în haine…turcești și aveau fizionomie asiatică. Pe atunci nu exista internet, poze, oamenii obișnuiți nu călătoreau în străinătate, așa că nu știau cum arătau romanii, și i-au reprezentat cu imaginea asupritorilor de mai aproape, cei cunoscuți, adică turcii.

IMG_3559După ce vizităm biserica, părintele ne invită la el acasă, ne conduce în sufrageria mică, văruită în alb, cu icoane pe pereți, cu mobiă simplă și puțină, de fapt sunt mai multe rafturi înțesate de cărți. Încăperea e primitoare, emană liniște, curățenie și simplitate și pare o continuare a spațiului bisericii. Suntem patru, ne așezăm înghesuiți pe canapea, oarecum timid, parcă neobișnuiți cu ospitalitatea aceasta atât de sinceră, cu deschiderea și bucuria cu care ne-a primit în casă pe noi, niște necunoscuți. Soția lui ne aduce prăjituri făcute acasă și cănițe de lut cu lapte. Părintele ne arată albume de fotografie și cărți de arhitectură bisericească realizate de studenți și profesori din Timișoara, care prezintă bisericile de lemn din zona Făgetului, niște comori aproape uitate, multe în pericol de a fi distruse de infiltrații și mucegai, care-și așteaptă recondiționarea.

IMG_3560
IMG_3554Biserica din Poieni. Pictura interioară (cu semne ale restaurării)

Părintele Ionel se așează în genunchi pe podea, alături de noi, pentru a ne arăta mai bine cărțile. Noi, stingheriți, dăm să ne ridicăm. Cum adică, noi să stăm pe canapea iar el în genunchi în propria casă? Însă el spune cu o simplitate si sinceritate dezarmantă: „Dar mie cel mai mult îmi place să stau așa”. Nu mai știm ce să răspundem în fața unui adevăr rostit așa de simplu și fără nici o urmă de emfază, care nu lasă loc de politețuri și discuții.

IMG_3494 Biserica de lemn din Crivina de Sus

Părintele slujește și la Crivina de Sus, unde se găsește cea mai veche biserică de lemn din Banat, datând din 1676, un monument istoric deosebit, care își așteaptă rândul să fie renovată. (Pentru cei interesați, există un articol foarte fain și bine documentat despre starea bisericii din Crivina de Sus și proiectele de recondiționare a ei pe site-ul proiectului Prin Banat aici.) Părintele Ionel ne povestește cum a făcut curățenie în biserică, unde ploua înăuntru prin acoperiș, multe icoane putreziseră din cauza umidității iar în biserica părăsită era mizerie și se aciuaseră lilieci. Acum biserica este acoperită cu o folie de plastic pentru a împiedica ploaia să mai intre înăuntru.  Înainte de a ajunge în Poieni m-am oprit și în Crivina și am vizitat biserica, iar prin geamuri se vedea un interior curat, cu preșuri țesute pe jos și icoane pe pereți. Era semn că biserica este folosită. Părintele Ionel ne spune că acolo nu există încălzire iar iarna îi îngheață mâinile în timpul slujbei. Însă dacă vin oameni și se înghesuie unul în altul se încălzesc.IMG_3498Părintele vorbește cu tristețe despre faptul că mulți oameni din satele din jur au abandonat ortodoxia și au trecut la neoprotestanți. Nu este urmă de judecată sau reproș în glasul lui, ci doar tristețe, sincer îi căinează pe oameni pentru ce au pierdut. „Noi nu știm ce avem”. Vorbește de Liturghie, de taina acesteia, de darurile pe care le primim prin credință. Și spune ceva ce pe mine mă mișcă, „Nici noi nu ne rugăm destul”, adică își asumă el vina și responsabilitatea pentru o situație pe care a moștenit-o, nu a cauzat-o el. Gestul lui îmi aduce aminte de părintele Zosima din Frații Karamazov, care spunea „sunt vinovat pentru toți și pentru toate”, își asumă și răul pe care nu el l-a făcut. Câți fac asta? Câți nu își asumă nici măcar mici greșeli ale lor, dar mai cele mai mari, ci dau vina pe alții, pe sistem, pe țară, etc. Dar eu personal ce fac pentru a schimba ceva?

IMG_3622Poartă în satul Pietroasa

Situația întâlnită în satul Crivina este de fapt comună pentru multe sate din România. Satul era izolat, oamenii au început să plece, mai ales tinerii, comunitatea a îmbătânit și a început să se destrame, mult timp nu a existat preot în sat, reperele solide după care se desfășura viața la sat au început să se clatine, iar oamenii au aderat la prima religie care venea cu o promisiune de a restaura rostul pe care l-au pierdut sau pentru a le alina singurătatea.

IMG_3437 IMG_3455Biserica din satul Pietroasa. Interior

Părintele Ionel spune că în urmă cu vreo 10 ani să fii trimis ca preot la Poieni era o pedeapsă, un canon. Drumul era așa de prost că se făceau trei ore din Făget, deși nu sunt decât vreo 20 de kilometri, deci satul era foarte izolat. Acum însă drumul este bun și este o plăcere să mergi acolo, peisajul este superb, deluros, cu păduri și fânețe, foarte diferit de restul județului Timiș întins pe câmpie. Și sunt atâtea lucruri de văzut. Bisericile de lemn, sunt vreo 20 în satele din zonă, în apropiere de Poieni există și tabăra de la Poieni Strâmbu (poate cei din generația mea au fost acolo în tabere în copilărie), acum renovată și un bun punct de plecare pentru drumeții în zonă. Am fost acolo de câteva ori anul acesta și am rămas uimită, ca de atâtea ori în ultimii ani, câte lucruri frumoase sunt de văzut și descoperit atât de aproape de Timișoara, și atâția ani le-am ignorat, adică habar nu am avut de ele, cu privirea îndreptată spre alte zări și destinații mai îndepărtate. Îmi vine și mie să spun, ca părintele Ionel, „Noi nu știm ce avem”.

IMG_3060Biserica de lemn din Românești

După vizita aceea în satul Poieni m-am mai întors o dată în zonă și am trecut din nou pe la părintele Ionel, să-l salut. Am bătut la poartă și era să plec, pentru că nu răspundea, dar într-un târziu a ieșit în poartă, și-a cerut iertare că nu ne poate invita înauntru pentru că avea pe cineva bolnav în casă. „Dar cu rugăciune și cu răbdare totul o să fie bine”. Zâmbește, cu aceeași privire luminoasă și senină a lui „de fapt și acum e bine, doar că e puțin mai greu”.

IMG_5764 IMG_5758Peisaje în apropiere de Poieni

Pentru mine întâlnirea cu părintele Ionel a fost una dintre acele întâlniri așa-zise „întâmplătoare” care m-au mișcat și mi-au dăruit ceva, mult, de fapt. Mi-au arătat un model de viață, niște calități, nu la modul abstract, ci întrupate și trăite în viața de zi cu zi. Am întâlnit un model pe care îl admir și spre care îmi doresc să tind și eu. Eu cred că avem foarte multă nevoie de modele bune, în ziua de azi, sau cel puțin eu am. Nu vreau să-l idealizez, dar cred că și așa puțin, în întâlniri și conversații scurte îi putem citi și simți pe oameni, iar el e un om la care am întâlnit o credință vie, o ospitalitate sinceră, bunătate, lipsa judecății, deschidere, asumarea responsabilității, bucurie și probabil multe altele.

După întâlnirea aceasta mi-au venit în minte atâtea situații când am auzit oameni spunând că preoții sunt… (a se completa cu tot felul de adjective și abjecții). Și poate uneori nu am știut ce să răspund la asta pentru că mă speria violența exprimării, dar acelor oameni aș vrea să îl prezint pe Părintele Ionel. Și sunt sigură că sunt mulți ca el, doar că nu se văd. De obicei eu evit polemicile și nu vreau să conving pe nimeni de nimic, nu ăsta e scopul celor scrise mai sus, dar cred că trebuie să spun adevărul atunci când îl văd.

Și un album cu fotografii din zona Făget – Munții Poiana Ruscă aici.

PS: Și pentru că tot vorbeam de modele de viață reale, vii, autentice, aș vrea să pun aici și linkul către un interviu cu părintele Pantelimon de la mănăstirea Oașa/Găbud, pe care l-am citit recent și m-a impresionat, în care vorbește atât de frumos, sincer și actual despre multe dintre aspectele vieții contemporane, inclusiv despre facebook, despre muzica rock, despre fotografie, despre adâncurile sufletului sau despre emigranți. Și în fața unor astfel de oameni mă simt mică, și scrisul meu îmi pare mic, dar cred că de aceea suntem aici, ca să creștem…dacă avem modele bune. Interviul este aici

Invitatie la expozitie de fotografie

IMG_3903-copy

Anul acesta subiectul fotografiilor mele a fost în mare măsură Timisoara. Tot umbland prin oraș, am descoperit multe străzi, case, porți, zone prin care n-am mai umblat sau poate nu am fost atentă la ele, dar am fost mai ales impresionată de detaliile clădirilor, așa că am realizat o serie de fotografii pe această temă.

Asa ca va invit la un exercitiu de atentie la lumea din imediata noastra apropiere, la Timisoara, orasul prin care trecem de multe ori prea grabiti, caruia ii vedem de mutle ori doar “bubele” si poate nu mai vedem frumusetea lui. Caci fotografia este de cele mai multe ori un exercitiu de atentie, de a descoperi lumea din imediata apropiere si a o scoate astfel din sfera banalului.

Am numit acest proiect poporul de piatra al Timisoarei pentru ca mi s-a parut ca există o întreagă lume mută, nemișcată, de piatră care locuiește orașul alături de lumea noastra vie. Sunt personaje de toate felurile: femei serioase sau lascive, bărbaţi incruntati, muncitori si copii bucalati, ţarani şi doamne elegante, muze şi îngeri, monştri şi personaje alegorice, copaci care tind spre cer, flori care rasar din ziduri, catei cu cozi intortochiate, bufnite si alte zburatoare si animale fantastice.

Joi, 24 septembrie, de la ora 19.00 la Ambasada, Str. Anton Seiller, nr. 2, în cadrul festivalului Support Art va invit la o expozitie de fotografie care prezinta o mica parte din acest popor de piatra al Timisoarei. Va stept cu drag :)

Si cam asa a aratat expozitia

IMG_7922 IMG_7923 IMG_7924

PS: Si inca o mica stire, am fost invitata la rubrica “Fotograful lunii” pe site-ul photoka.ro. Multumesc! Puteti citi articolul aici.  Si in engleza aici.

Fragmente de călătorie

Ce rămâne dintr-o călătorie?

Bătrâna pe care am întâlnit-o pe drumul spre satul Geamăna, în căutarea bisericii scufundate. Mergea cu vaca la păscut, adusă din spate, îmbrăcată sărăcăcios, cu o desagă pe umăr. S-a oprit să ne salute, am schimbat câteva vorbe. Ne-a spus ce dezastru e în zonă, câți oameni au plecat de când cu deversarea deșeurilor de steril de la mina de cupru din Roșia Poieni în lacul din Geamăna. Ne-a spus că vin atâția oameni să vadă ce e acolo, vin și pleacă. Și străini, „de nu te înțelegi cu ei”. Ea a rămas acolo unde e casa ei și va rămâne. Și avea cei mai senini ochi albaștri. Când ne-am despărțit, a scos din desaga ei două mere sălbatice, „Le-am luat ca să le am cât stau cu vaca” și ni le-a dat nouă. Am rămas cu ochii în lacrimi de simplitatea și bunătatea acestui gest.

Geamana

Liniștea adâncă, noaptea, la foc, cu cortul, deasupra de satul Sălciua, lângă o troiță, cu luna luminând albastru pe tot întinsul pustiu de dealuri și văi, în care am auzit un zgomot puternic, ca de elice de elicopter bătând aerul. M-am speriat, m-am uitat în sus, era doar un corb imens care trecea în zbor pe deasupra noastră. Dar în liniștea neîntreruptă de acolo, până și bătaia aerului de sub aripile păsării se auzea amplificată și părea un zgomot mare (și apoi șocul zgomotelor șoselei la care am ajuns a doua zi).

IMG_6739

Dușul cald din campingul de la Rimetea, după urcarea pe Piatra Secuiului cu priveliștea superbă asupra satului la apus. Cel mai mare lux, apa caldă după o tură pe munte, și apoi, înmuiat și relaxat, să stingi frontala, să te strecori în sacul de dormit și să aluneci în cel mai odihnitor somn.

Rimetea de pe Piatra Secuiului

Răsăritul, tot în zona satului Sălciua, cu văile cufundate în ceață, peste care soarele trimitea raze și le scotea încet încet din beznă li frig. Măreț spectacol. Momente în care nici nu-mi vine să fotografiez, doar să privesc și să mă umplu de minunea aceea. Ca o nouă facere a lumii, care se întâmplă în fiecare zi la răsărit (ca și în scena mea preferată din Oscar și tanti Roz.)

manastirea Sub Piatra - Salciua - rasarit

Mica mănăstire Izvorul Poșaga, unde mai trăiesc doar câțiva călugări. O bijuterie de biserică sculptată în lemn și pictată în culori vii, înconjurată de trandafiri în floare. Pacea adâncă care se revărsa peste mine acolo. Nu doar frumusețea vizibilă. O taină pe care încă nu o pot cuprinde.

Izvorul Posaga….

Doamna (nici nu am întrebat-o cum o cheamă) care a venit să se încălzească la foc cu noi, lângă cort, în capătul cheilor Rîmețului, după o tură de o zi în susul și în josul cheilor. Ne-a spus povești de pe munte, unde mergea de o viață. Era mai în vârstă, poate trecuse de 60 de ani dar avea acea vitalitate a oamenilor care umblă pe munte, dar nu numai, care și-au urmat inima și au trăit mai liber, sau cel puțin asta am citit eu în ea, o scânteie care nu se vede prea des ]n oameni. Dimineața ne-am trezit pe la 8, ea și partenerul ei își strânseseră cortul și plecaseră deja, dar am găsit sub ștergătorul de parbriz al mașinii un mic cadou, o hartă detaliată cu munții Trascău.Cheile Rimetului

Au fost doar câteva zile de călătorit prin zona munților Trascău, locurile erau minunate, și totuși deabia așteptam să mă întorc acasă. A fost ciudat și pentru mine sentimentul acesta. Eu, care am călătorit atâta și am visat atâta la călătorit, mai ales când eram în străinătate. Mai că era raison d-etre. Iar acum prea mă mai atrage să călătoresc. În străinătate deloc sau în orașe, ci doar în România, la munte, în natură, în sate și de cele mai multe ori nu prea departe de Timișoara, o zi sau două, îmi e de ajuns. Poate că e o etapă care va trece. Așa-mi zice lumea. Nu știu. Dar cred că e și un semn a ceva ce simt de vreo doi ani, că mi-am găsit casa, liniștea, acel „acasă”. Și fizic, în Timișoara și în apartamentul meu, și psihic, în interiorul meu. Iar când îți îndrepți atenția spre interior, multe din lucrurile exterioare nu mai au așa relevanță, nu le mai dorești cu aceeași ardoare, nu mai ai nevoie de ele, pe lângă lumea enormă care așteaptă să fie descoperită în interiorul nostru. E tot o călătorie.

Mai multe fotografii din această călătorie: aici

De la munca

Când mi-am văzut prima dată contractul de muncă, ce poate fi mai prozaic, am rămas un pic uimită. Pe el era scris fotografă. Oa, chiar sunt fotografă? Deci am un job unde trebuie să fac exact ce făceam în timpul meu liber. Scriu și fotografiez. Aici. Și poate de aceea am postat mai puțin pe blog de ceva vreme, pentru că toată energia mi se duce spre lucru. E un alt fel de scris și alt fel de fotografiat și vorba aceea, I welcome the challenge, chiar simt că am învățat multe de când cu jobul acesta și am făcut lucruri noi, care mi-au mai exitins limitele un pic. Scriind articole şi făcând fotografii cu Timişoara – obiective turistice, cartiere, evenimente, interviuri, a fost şi o ocazie să fiu mai atentă la oraş, să descopăr multe detalii pe care nu le văzusem sau ştiusem înainte. Iar acum parcă îl simt și mai mult acum ca pe orașul meu.

Știți citatul  acela celebru, că dacă îți place ce faci, nu vei munci nici o singură zi din viața ta. Sincer, nu cred că este adevărat. Dacă îți place ce faci și ce faci te reprezintă și este un lucru în care poți să-ți folosești din plin calitățile și abilitățile tale, atunci lucrezi tot timpul de fapt. Și e foarte greu să te detașezi de lucru. Dar pe de altă parte, nu e doar un job. Şi am văzut că înainte, în alte joburi, deşi lucrasem bine, nu folosisem nici măcar jumătate din potenţialul meu, care zăcea adormit, nefolosit, nedescoperit. Iar acum pot să dau mult mai mult. Pentru mine e ceva nou asta. Aşa că sunt foarte recunoscătoare pentru jobul acesta și… sunt curioasă ce va urma.

Aș vrea să public și aici o mostră din ce fac la lucru. Dintre toate articolele, cred că pentru acesta mi-a făcut cel mai mult plăcere să mă documentez, să fotografiez, să scriu.

Nimeni nu se mai plimbă pe strada Eugeniu de Savoya

Zilele astea nimeni nu se plimbă pur şi simplu pe strada Eugeniu de Savoya. Doar dacă trebuie neapărat să treacă pe acolo. Strada e în plin şantier, ca întreaga zonă, de altfel. În unele zile apar săpături, alteori te trezeşti faţă în faţă cu excavatoare, camioane şi muncitori joviali, alteori, la ora amiezii, este doar o căldură dogorâtoare şi praf stătut ca într-un oraş pustiu din western-uri. Şi totuşi, dacă mergi încet, cu ochi scormonitori, atent totuşi să ocoleşti gropile şi nu te înverşunezi împotriva şantierului, poţi descoperi multe comori ascunse.

 IMG_6016
Strada cu cea mai bogată istorie din oraş
Strada aceasta acum ocolită este poate strada cu cea mai bogată istorie din oraş. Pe aici au trăit sau au trecut câţiva dintre cei mai importanţi oameni care au schimbat cursul istoriei oraşului şi chiar a ţării.
Aici era poarta Forforosa, pe unde a intrat în cetate glorios prinţul Eugeniu de Savoya după ce i-a învins şi alungat pe turci din Timişoara în 1716. Acum pe locul acela se află o cădire care ar avea mare nevoie de renovare, cu o inscripţie şi un basorielef puţin vizibil care marchează evenimentele ce au avut loc aici.
Strada găzduieşte sediul Diecezei romano-catolice, o clădire frumoasă, cu elemente neo-clasice şi baroce, care se întinde în cadrilater pe trei străzi, care are unul dintre cele mai frumoase portaluri baroce din oraş.
IMG_2441
Pe strada Eugeniu de Savoya se aflau câteva dintre cele mai celebre restaurante, birturi şi hoteluri din oraş, cum este Hotelul La Trompetist. Aici au stat personaje istorice importante: împăratul Franz I cu tezaurul coroanei habsbugice şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Chiar şi fără a şti toate acestea, clădirea atrage atenţia prin arhitectura sa deosebită şi acoperişul în formă de cupolă ţuguiată, care aduce cu o trompetă.
IMG_6021
La numărul 11 se găseşte Casa Solderer, denumită astfel după primarul Peter Solderer, care a pus şi piatra de temelie a Primăriei germane din Piaţa Libertăţii, astăzi Primăria Veche. Era prima clădire cu locuinţe de închiriat din Timişoara şi una dintre cele mai frumoase clădiri din oraş la vreme arespectivă. Astăzi, ca multe clădiri din zonă, ar avea nevoie de renovare pentru a-i reda farmecul, însă chiar şi aşa merită o incursiune în curtea interioară care are un aer din alte vremuri.
Aici a funcţionat la parter faimoasa crâşmă „La Trei Coroane”, care pe vremuri a fost reclamată la primărie că aici s-ar auzi gălăgie şi muzică şi după ora 22, ora la care trebuia să înceteze muzica la orice stabiliment din oraş.
IMG_6037
În clădirea de la numărul 12, unde se găsea cârciuma „La Inorog”, s-a născut Karl Brocky, care a ajuns pictorul curţii regale a Angliei, iar operele sale sunt expuse în marile muzee ale lumii şi pot fi văzute şi la Muzeul de Artă din Timişoara. Tot în această clădire a locuit Ignatz Leyritz, care a realizat în 1857 la Timişoara prima centrală telefonică.
La capătul străzii, mergând spre Bastion, se găseşte clădirea impunătoare a Tribunalului, numită Palatul Dicasterial, construit în stilul renaşterii italiene, despre care se spune că este o copie după palatul Strozi din Florenţa.
IMG_6057
Strada unde merită să te opreşti
Strada Eugeniu de Savoya nu înseamnă doar istorie, ci ne oferă trecătorului nu prea grăbit multe prilejuri de a ne opri, degusta, cumpăra, admira, descoperi.
Chiar la începutul străzii, când vii dinspre strada Mărăşeşti, se găseşte o bibliotecă mai deosebită. E vorba de Bibliotheka, unde în locul cărţilor vei găsi vinuri, delicatese şi alte produse a căror marcă este calitatea şi rafinamentul.
La numărul 11, pe locul unde în urmă cu două secole se găsea crăşma celebră „La Trei Coroane” acum ne agaţă privirea un tirbuşon plantat pe clădire, care ne arată că aici se găseşte Enoteca de Savoya, locul ideal pentru degustări de vinuri de calitate şi evenimente culturale, al cărui motto ne face să zâmbim „Viaţa e mult prea scurtă ca să bei vinuri proaste”.
IMG_6086
Trecutul dă mâna cu prezentul pe la mijlocul străzii, unde cocoşul cu aripile deschise şi ciocul căscat, imortalizat în metal verzui pe clădirea unde pe vremuri a fost localul „La Cocoşul Negru” veghează asupra a două baruri ce stau faţă în faţă, cu numele lor şuie şi atmosfera relaxată, Zai şi Dada, care ne îmbie la o cafea, limonadă sau poveşti. Iar pe trotuarele care de fapt nu există încă, oamenii au reluat în stăpânire spaţiul invadat de săpături, fierărie şi betoane, şi aşa şi-au făcut apariţia şi câteva terase.
La la numărul 10 ne atrage privirea o vitrină plină de culoare şi originalitate, este Ozz Vintage House, locul unde îţi doreşti ca apartamentul sau casa ta să fie mai mari pentru a putea decora cu produsele adorabile, de la farfurii pictate la veioze, de la tablouri la gablonţuri, de la perne cu modele cusute la ceramică, care poartă nota inconfundabilă vintage Ozz. Tot aici găseşti vestimentaţie sau produse manufacturate de artişti locali şi mic mobilier recondiţionat şi pictat de la Atelierul Rozz, o afacere pusă pe roate sau mai bine zis pe lemn şi culori de timişoreni cu idei geniale.
IMG_6043
Iar dacă vrei să bei o cafea bună într-un decor artistic, cafeneaua Mokum e locul ideal, care te îmbie cu motto-ul său „Slow coffee”. E un spaţiu mic, cu un design interior deosebit, unde poţi vedea mini expoziţii de postere sau de fotografie sau poţi cumpăra cărţi, picturi sau obiecte manufacturate ale artiştilor locali. Aici bunul gust şi ospitalitatea sunt la ele acasă, iar cafeaua este servită cu drag şi cu zâmbet chiar de către patroni. Şi să nu fiţi surprinşi dacă veţi merge pentru o cafea şi vă veţi trezi zăbovind mai mult de dragul atmosferei de acasă şi conversaţiilor faine cu cei de-ai casei.IMG_6044
Strada cu detalii deosebite care se dezvăluie doar ochiului atent
Strada Eugeniu de Savoya poate fi privită prin ochiul arhitectului sau pur şi simplu al iubitorului de frumos, ea având o estetică deosebită care se dezvăluie doar omului împins a vedea frumosul dincolo de aparenţa nu foarte îmbietoare a străzii în reconstrucţie. Dacă intrăm în curţile interioare cu porţi masive de lemn, unde acum se găsesc firme sau birouri notariale, putem admira bijuterii arhitecturale: scări spiralate cu grilaje din fier forjat pline de înflorituri, curţi interioare unde cerul se arată doar sus, ca un pătrat albastru, înconjurat de balcoane rectangulare cu flori, sculpturi de gips în formă de lei, capete de femei sau forme unduitoare care împodobesc pereţii. Dacă ne îndreptăm privirea în sus putem vedea bovindouri bogat decorate, acoperişuri cu forme deosebite, basoreliefuri elegante care decorează pereţii clădirilor, porţi cu mici sculpturi sau volute elegante de metal şi chiar şi o clădire în ruină, din care au rămas doar o parte din boltele arcuite de cărămidă, printre care cresc ierburi înalte are farmecul ei în acest peisaj atât de divers.
 IMG_6081
Timişorenii trec pe străzile din zona Unirii cuprinse de şantierul care pare să nu se mai termine şi se îmbărbătează „Va arăta foarte frumos când va fi gata”. Asta speră şi strada Eugeniu de Savoya, care şi-a trăit trecutul plin de glorie, iar acum îşi iţeşte capul timid din şantierul care a desfigurat-o, aşteptând oamenii care să o redescopere şi să o admire aşa cum este. Şi pe bună dreptate, au ce admira.

La Mănăstirea Ţeţu

IMG_6540Anul trecut am ajuns pentru prima dată la Mănăstirea Ţeţu la o tabără de fotografie. Am mers pe la stânele şi gospodăriile oamenilor din zonă şi am fotografiat traiul oamenilor de acolo. Am scris atunci despre tabără şi experienţa de atunci (aici), aşa că nu mai repet. Împreună cu colegii din tabără am organizat apoi şi o expoziţie de fotografie. Şi apoi părea că ecourile taberei s-au stins. Dar nu şi pentru mine. Dar poate nici pentru alţii. Însă eu pot să mărturisesc doar pentru mine.

Deşi am stat doar câteva zile acolo, m-am întors foarte schimbată. Ţin minte că după ce m-am întors nu mai reuşeam pur şi simplu să mă reconectez la viaţa mea din Timişoara. De parcă totul fusese măturat, luminat şi simplificat în interiorul meu, într-un fel pe care nici nu mi-l închipuiam. Şi apoi, ţin minte durerea pe care am avut-o  – ca atunci când visezi că zbori şi apoi cazi şi te trezeşti – când am început să pierd starea aceea şi am recăzut în sinele şi viaţa mea dinainte, deşi nu era nimic rău cu cu ea, chiar eram mulţumită de viaţa mea. Dar în comparaţie cu lumina de acolo totul a pălit. De fapt despre ce e vorba? Nu vreau să par misterioasă sau mistică, dar cred că sunt lucruri care probabil nu se pot pune în cuvinte. Sau eu simt că nu am competenţa să le pun în cuvinte. De care mă apropii cu mintea cu mare mirare şi smerenie. Am primit ceva acolo, ceva nematerial, reflectat în lumea materială. Începând cu simplitatea şi greutatea vieţii oamenilor de acolo, dusă cu o seninătate incredibil – și asta-mi aduce aminte de ce spunea un părinte, că greul vieţii dă greutatea ei. Apoi frumuseţea locurilor, poate pare banal când spun asta, dar am mai auzit vorbindu-se de natură înduhovnicită. Aşa era şi acolo. Pur şi simplu locurile şi natura aveau o armonie şi frumuseţe aparte care te mişca şi te îndemna la contemplaţie. Apoi a fost mănăstirea, căldura maicilor, ritmul vieţii de acolo, slujbele, predicile, spovedania, discuţiile, tăcerile, rugăciunile, binecuvântările şi îmbrăţişările date din toată inima şi…chiar şi mâncarea :) E un loc cu mult har, altfel nu ştiu cum să-i spun.

IMG_6412

Aşa că, bineînţeles, voiam să mă întorc la Ţeţu. Şi la mănăstire, dar şi la starea de atunci (nu sunt vânător de stări de bne şi trăiri grozave, ştiu că nu asta e ideea). Aşa că încă din toamna anului trecut m-am gândit cum o să merg din nou la tabăra foto la anul (adică în 2015).

Dar ştiţi cum e cu planurile omnului. Îmi vine şi mie să râd. Eu mi-am păstrat frumos toată luna august liberă de orice planuri în caz că se va anunţa tabăra de fotografie. Doar că tabăra s-a ţinut anul acesta mai târziu, în septembrie, când deja promisesem că fac poze şi merg la o nunta. Na, acum descâlceşte-le, Claudia. M-am tot gândit şi m-am zbătut în mintea mea, pe de o parte era dorinţa de a merge în tabăra foto, un lucru pe care mi l-am dorit şi la care am visat tot anul, iar pe de altă parte era promisiunea pe care o făcusem să fac fotografii la nunta. Încercam ideea unui compromis, câteva zile doar acolo, apoi nunta. Sau chiar să le explic la oamenii aceia că vezi ce important e pentru mine să merg în tabără şi să renunţ la nuntă. Până la urmă am decis. Şi ce am învăţat este că deciziile bune sunt însoţite de o mare linişte interioară şi eliberare. De fapt, orice decizie este mai bună decât nehotărârea şi îndoiala. Am decis să nu merg în tabără, nici să nu aplic măcar. Mi-am dat seama, am primit gând bun, că poate cu un an înainte era important să mă zbat pentru asta şi să merg în tabără, iar acum să învăţ să renunţ. Uneori renunţarea – dacă o faci cu discernământ – e calea spre adevărata libertate. Oricum, depăşisem vârsta limită pentru tabără şi dacă m-ar fi acceptat s-ar fi făcut o excepţie pentru mine şi aş fi luat locul altcuiva care poate nu a mai fost niciodată acolo. Apoi, ar fi trebuit să îmi încalc promisiunea de a face poze la nunta aceea. Şi aşa, după ce tot anul m-am gândit cum să ajung din nou în tabăra aceea foto, acum am renunţat de bună voie şi eram liniştită. Cine să mai înţeleagă?

IMG_6447

Doar că s-a deschis altă uşă. Cu două săptămâni înainte de tabăra foto Liga Studenţilor organiza tot la Mănăstirea Ţeţu o tabără de fete cu tema “Familia”. Eram liberă atunci, aşa că am zis, mă duc acolo. Nici nu am vrut să-mi iau aparatul foto. Doar în ultimul moment l-am pus în geantă. Eu eram tot fixată pe fotografie, pe tabăra foto. Cred că atunci când suntem prea fixaţi în planurile noastre, pur şi simplu nu putem vedea încotro să mergem şi ratăm lucruri mult mai importante. Cred că de multe ori viaţa ne oferă daruri la care nici nu visăm, doar dacă suntem deschişi ca să le primim, nu să ne încăpăţânăm să primim ce vrem noi. Sper că acum am înţeles. Şi  mi-am primit darul, zilele petrecute la Ţeţu. Şi apoi, nici nu a fost întâmplător că am ajuns la o tabără tocmai cu tema familia.

IMG_6500

Fotografia era şi de data aceasta doar “momeala”. Ca de obicei, pentru mine fotografia a fost şi este un instrument care a avut rolul de a mă duce în diverse situaţii în care să învăţ ceva, să lucrez  la mine, să întâlnesc anumiţi oameni, să primesc ceva sau să dau ceva. Cred că am mai scris mai de mult ce spunea un fotograf, că ar trebui să te apropii de fotografie ca un film gol, să te impregnezi tu însuţi de ce fotografiezi, să te laşi modelat, inscripţionat, developat. Căci doar aşa poţi fotografia cu adevărat, doar aşa poţi vedea, ştergându-te pe tine de fapt. Ca şi parabola vasului, care doar dacă e gol poate fi umplut. Şi asta simt eu, că tot ce fotografiez lasă o amprentă nu doar pe senzorul digital al aparatului, ci şi pe senzorul sufletului meu, că asta mă umple, mă scrie şi rescrie.

IMG_6515

Aşa au fost şi cele câteva zile petrecute la Mănăstirea Ţeţu anul acesta. Tabăra a fost foarte faină, am fost la câteva conferinţe, ţinute de călugării de acolo, deschişi cu tinerii, cu umor, cu idei foarte faine şi cu o bucurie care se revărsa asupra tuturor. Chiar n-am mai simţit de mult că mintea mea era bucuroasă că îi e dat să rumege aşa idei deosebite.

Şi totuşi, am făcut şi fotografii.

Am împlinit 3 ani

Ce faci, te face

(Părintele Teofil Părăian)

IMG_4142 copy

În 28 februarie 2015 site-ul acesta a împlinit trei ani. Sunt trei ani de când scriu, trei ani de când am luat fotografia în serios, trei ani de când m-am întors în România. Am învăţat foarte multe în aceşti trei ani şi pot zice că în paralel cu site-ul, cu ce am scris şi fotografiat, şi eu m-am schimbat şi redefinit. Într-adevăr, ce faci, te face. Tot ce faci, ce decizii iei, ce lucrezi, cum te raportezi la asta, cum trăieşti, cum interacţionezi cu ceilalţi, cum şi pe cine iubeşti, cum îţi petreci timpul liber, ce reacţii ai la întâmplările vieţii de zi cu zi, ce şi cum vorbeşti, ce gândeşti, totul, nu contează că e văzut sau nu de alţii, te defineşte, te construieşte, te “face” cine eşti.

Dar s-o iau de la început.

La început nu a prea fost lumină

Îmi aduc aminte cum am început în 2012. Deabia mă întorsesem în România după trei ani şi jumătate de locuit în Belgia şi habar nu aveam ce o sa fac aici, doar ideea că o să fiu fotografă. Lucru la care nu aveam nici o experienţă, decât că de mulţi ani îmi plăcea să fotografiez. Dar una e să faci asta din când în când, când ai chef sau pentru propria plăcere, şi alta să faci din hobby-ul sau pasiunea ta o meserie. Aşa că atunci când m-am aruncat cu capul înainte în ideea aceasta de a fi fotografă nu ştiam ce mă aşteaptă. Au ieşit la iveală toate fricile mele, toată neîncrederea în sine, mă gândeam că nu sunt destul de bună, că nu o să reuşesc, uneori nu ieşeam cu zilele din casă, munceam haotic nu ştiu câte ore pe zi, petreceam zile şi nopţi pe internet citind despre fotografie şi uitându-mă la fotografiile altora şi comparându-mă, bineînţeles, în defavoarea mea. Încercam să învăţ stilul altora pentru a avea “succes”. Azi eram bucuroasă că am câştigat un concurs, mâine mă simţeam distrusă că am primit doar două like-uri la o poză care mie mi se părea genială. Aveam liste lungi cu ce trebuie să fac, până la ce dată, la ce concursuri sau workshopuri de fotografie trebuie să particip. Citeam cărţi de marketing despre business-ul fotografiei şi nu mă atrăgeau de loc. Nu-mi venea să dau like-uri ca să primesc înapoi, să comentez la alte site-uri, să fac networking, să mă promovez, să respect reguli de blogging şi de scris, nu era pentru mine. Era un stres continuu (auto-indus, bineînţeles, dar atunci nu aveam detaşarea să văd asta) care nu mă mai lăsa să mă bucur de fotografie şi îmi înăbuşa creativitatea. Stresul şi supra-activitatea uneori ne dau impresia că facem ceva important, dar nu e aşa.

Money, money, money

Şi apoi era presiunea banilor. Pentru că aşa am fost învăţată, ca mulţi dintre noi probabil, să cred că doar doar dacă ce fac (muncesc) aduce bani, atunci are utilitate, sens. Ştiu că astea sunt modelele pe care le vedem în jur, aşa suntem “programaţi”. Iar reversul e foarte dur. Ajungi să crezi că dacă nu reuşeşti să “faci” bani (destui bani sau mulţi bani) atunci ceea ce faci e inutil, şi de acolo e doar un pas la a te simţi tu inutil sau fără rost. Dar asta e cea mai mare iluzie, care ne ţine captivi şi ancoraţi în partea materială a existenţei. Asta ne face să ne învârtim de multe ori ca şoarecii în carusel, alergând după mai mulţi bani, ca să ne satisfacem mai multe nevoi, care de fapt nu sunt nevoi reale, ci dorinţe a căror îndeplinire credem că ne va face fericiţi, dar care de fapt ne complică viaţa şi ne agită mintea şi sufletul, e o fericire care se evaporă instant şi ne lasă flămânzi după alte şi alte lucruri. Cu cât ai mai multe dorinţe, cu atât eşti mai nemulţumit.

Renunţarea şi reîntoarcerea

Cred că după vre-un an jumate am renunţat, mi-am zis că presiunea de a fi fotografă şi de a avea o afacere pe cont propriu (vorba vine, nu am avut niciodată una, cu adevărat) e prea mare şi mai bine îmi iau un job “normal”, ceea ce oricum auzeam destul de des în jurul meu. Părea că nu “reuşisem” cu fotografia, că a fost un eşec, pe care l-am resimţit cu toată fiinţa mea, cu toată gama de stări şi trăiri.

Doar că nu mi-am luat un job “normal”. Am lucrat pentru scurt timp într-un bar, apoi într-o librărie, spre dezamăgirea şi dezaprobarea familiei mele, care ziceau că pot “mai mult”. Dar pentru prima dată în viaţa mea simţeam că am un job care mă reprezintă, care chiar se potriveşte cu cine sunt eu. Cv-ul meu care arată ca o pătură multicoloră, de la toate joburile foarte diferite pe care le-am încercat, e martor că am căutat mult ca să ajung aici. Celelalte joburi nu mi-au displăcut şi cred că le-am făcut bine, dar deabia acum mi-am dat seama că nu-mi folosisem nici măcar jumătate din potenţialul meu. Am văzut că atunci când lucrez ceva care mă reprezintă, care se potriveşte cu cine sunt, unde pot să-mi folosesc calităţile şi abilităţile mele, practic scote la iveală un potenţial nebănuit şi nelucrat. Ken Robinson spune că atunci te afli în “elementul” tău, adică atunci când ceea ce îţi place să faci (pasiunea) se întâlneşte cu ceea la ce eşti bun să faci (abilităţile). Într-un fel, atunci afli cine eşti cu adevărat (adică e o parte importantă din cine eşti). iar asta îţi dă o energie şi putere extraordinare.

Apoi încet încet m-am reîntors la fotografie şi scris, cumva am fost trasă înapoi. Oamenii mă căutau să le fac poze, îmi propuneau proiecte, apoi am simţit eu că era o parte din mine şi erau idei care se cereau exprimate fotografic şi în scris, partea asta a mea creativă îşi cerea drepturile.

Oricum, îmi dau seama tot mai mult că absolut tot ce ni se întâmplă are rolul de a ne învăţa ceva. Şi nu mă refer doar la întâmplările mari, si chiar la întâmplările mărunte de fiecare zi, acestea sunt practica de fiecare zi, dacă suntem atenţi. Spunea un părinte că în fiecare moment al vieţii noastre suntem suma experienţelor pe care le-am trăit până atunci. Aşa că dacă vrem să îmbătrânim frumos trebuie să trăim frumos, zi de zi, nu mai târziu sau când o să fim nu ştiu cum sau o să avem nu ştiu ce. Aici şi acum. Ca să trăim fără regrete cred că trebuie să ne facem tot ce facem cu tot sufletul, fără jumătăţi de măsură. Nu “succesul” este scopul, ci această dăruire totală în faţa vieţii. Cel puţin eu asta am înţeles până acum.

Despre frică şi curaj

Îmi aduc aminte că la prima nuntă la care am făcut poze îmi tremurau picioarele şi mâinile şi mi-era rău, credeam că o să vomit. De teamă. Nu mă simţeam pregătită, mi-era teamă că o să o dau în bară şi că oamenii nu o să fie mulţumiţi. A fost ok, clienţii au fost foarte mulţumiţi. Dar cine să audă? :) Recunosc că de câteva ori au venit clienţi la mine şi eu i-am refuzat, gândindu-mă că nu o să fac faţă la proiectul respectiv.

De atunci am parcurs un drum lung, chiar dacă sunt doar trei ani. Şi acum mi-e teamă uneori când merg să fac fotografii, dar cred că e o teamă bună, care-mi arată că iau lucrurile în serios şi totodată că e posibil să greşesc, dar trebuie să-mi asum şi asta. Poate că sună a clişeu, dar cred că foarte important să ne înfruntăm temerile, făcând exact lucrul de care ne este teamă. Şi atunci când ne înfruntăm frica şi suntem curajoşi într-un domeniu al vieţii, asta se reflectă şi în restul vieţii noastre şi de multe ori în vieţile celorlalţi. CItisem undeva “you have to be brave with your life, so other people can be brave with theirs”.

A avea curaj şi a înfrunta o frică uneori înseamnă să-ţi laşi jobul, alteori înseamnă să spui da sau să spui nu şi chiar asta să vrei să spui. Uneori înseamnă să spui te iubesc fără să ştii ce ţi se va răspunde înapoi, alteori înseamnă să îţi urmezi un vis. Uneori înseamnă să pleci singur în lumea largă, alteori înseamnă să te deschizi într-o relaţie sau dimpotrivă, să stai singur. Uneori înseamnă să-ţi înfrunţi părinţii, alteori înseamnă să-i îmbrăţisezi şi iubeşti aşa cum sunt. Curajul este de mai multe feluri şi cred că trebuie exersat cât mai mult.

Despre maturitate şi cine eşti cu adevărat

Atunci când vrei să trăieşti altfel (adică să schimbi ce lucrai, cum trăiai, cum relaţionai, cum mâncai, pentru că totul se leagă), am observat că trebuie să înfrunţi multe piedici. Unele interioare – propriile frici, condiţionări, limitări, tipare mentale, altele exterioare – nevoia de suport, dezaprobarea sau răceala familiei, a prietenilor, presiunea (invizibilă, dar foarte puternică) a societăţii şi “normalităţii”. Nimeni nu e interesat să ieşi din “ring”. Practic când faci schimbări, e un salt în gol, “a leap of faith” si trebuie să-l faci singur. Şi e foarte greu. Trebuie să înfrunţi riscul de nu-i  mulţumi pe cei apropiaţi, de a-i supăra. De fapt nici tu însuţi nu eşti mulţumit. Temporar treci prin multă nesiguranţă, frică, amorţeală, deconectare de sine sau chiar depresii (doar că atunci nu ştii că e temporar). Dar altfel nu se poate. Nu se poate să fie uşor. Durerea face parte din acest proces şi nu trebuie să te sperie. De multe ori dăm înapoi din faţa greului sau a durerii şi ne gândim că nu aceea trebuie să fie calea, că doar trebuie să fim happy tot timpul. Dar tocmai greutatea ne şlefuieşte şi ne întăreşte. În încercări dăm adevărata măsură a fiinţei şi caracterului nostru. O viaţă uşoară şi comodă nu ne face să creştem.

Iar momentul în care te rupi de modelele părinţilor, familiei, societăţii, sau chiar a modelului vieţii tale dinainte este primul pas spre adevărata maturitate, care nu are legătură cu vârsta. Atunci afli cine eşti cu adevărat. Atunci eşti cu adevărat liber. Accentul cade pe decizia şi responsabilitatea ta, ci nu pe a societăţii, familiei, conjuncturii. E un moment de cotitură când începem să ne asumăm propriile vieţi şi decizii. Libertatea nu înseamnă să poţi spune da la orice ai chef, ci să spui da şi nu cu discernământ. Cred că acum mai mult ca oricând, ne sunt deschise atâtea posibilităţi, oferte, idei, “distracţii” şi am vrea să le încercăm pe toate. Dar dacă mergi pe toate drumurile nu ajungi niciunde. “Toate îmi sunt permise, dar nu toate îmi sunt de folos” spune Apostolul Pavel.

Despre fotografie şi scris ca instrumente

Atunci când am pornit site-ul acesta mă gândeam că o să scriu articole despre fotografie şi o să fie dedicat unui “business”. Dar a ajuns altceva. Eu credeam că merg să fotografiez, dar de fapt a fost doar un pretext pentru a întâlni oameni, care unii mi-au devenit prieteni sau mi-au influenţat viaţa într-un fel sau altul, a fost o ocazie de a mă implica în proiecte sociale sau activităţi ale ong-urilor şi a vedea astfel o altă faţă a Timişoarei, vie, care se mişcă şi se schimbă, cu oameni entuziaşti, care dedică timpul şi energia lor pentru a face ceva bun, a schimba ceva, oricât de mic, în mediul în care trăiesc. Oameni care nu trăiau vorbind despre ştiri şi cum i-a călcat pe bătătură un şofer nervos sau un funcţionar, nu erau sictiriţi de cât de naşpa e în România, ci încercau să facă ceva. E o lume pe care nu am cunoscut-o înainte şi din care am vrut şi eu să fac parte. Fotografia a fost un instrument de conexiune, de exprimare, de auto-cunoaştere. Eu nici acum nu mă consider fotografă, ci…nu ştiu ce :) un om care caută şi uneori mai şi găseşte.

Iar cu scrisul e şi mai ciudat. Nu ştiu nici acum ce m-a îndemnat acum trei ani să public primul articol sau să-mi fac un blog, era cât se poate de departe de ideile şi personalitatea mea introvertită. În orice caz, am căutat să fiu cât de sinceră pot cu motivul pentru care scriu şi pot zice cu siguranţă că nu căutam şi nu caut o defulare online, nu caut nici atenţie sau popularitate, nici nu vreau să dau lecţii sau să vorbesc cu cineva, Dar ce pot spune este că de cele mai multe ori e ceva peste mine, care parcă nu are legătură cu mine (deşi scriu despre mine şi experienţele mele), Pur şi simplu curge din mine. Sunt în “flux”, adică uit de mine când scriu, la fel ca atunci când fotografiez. Şi cumva lansez gândurile şi pozele astea în necunoscut şi mă gândesc că folosesc cuiva…poate. Sunt şi eu un instrument.

Iar dacă mă gândesc la direcţii viitoare, cred că voi începe să scriu mai puţin despre mine.

Ce am învăţat

Cred că cel mai important este să fac fotografii în care pun suflet, să scriu şi să trăiesc adevărul (meu), să fac lucruri în care cred, să trăiesc astfel încât să-mi placă de mine până în colţurile cele mai ascunse ale fiinţei, adică să trăiesc în pace cu mine. E alinierea aceea dintre minte, cuvânt şi faptă. Să nu existe disonanţe: una să gândesc, să n-am curaj să spun aia, sau pe faţă să spun altceva şi să nu acţionez niciodată. Nu. Şi poate cel mai important, asta aşa în general, să mă concentrez pe partea spirituală, să-mi ţin sufletul aproape de Dumnezeu, şi atunci totul va fi ok, atunci nu mă va bate vântul în toate direcţile. (e şi citatul acesta care îmi place foarte mult). E cel mai solid punct de reper, singurul care nu se schimbă, şi atunci încercările le voi lua altfel, atunci pot privi ce mi se întâmplă din altă perspectivă şi pot mulţumi pentru absolut tot ce mi se dă să trăiesc în fiecare zi.

Dacă ar fi să-mi spun ceva mie de acum trei ani, ar fi: să faci tot ce poţi mai bine în momentul prezent, să înveţi neîncetat, să practici cât poţi de mult, să faci economii înainte de a-ţi lăsa jobul :) , să nu amâni, să nu uiţi să dăruieşti din ceea ce faci, nu fă ceva în primul rând pentru bani, să mergi înainte şi să fotografiezi (sau orice decizi să faci) chiar dacă ţi-e frică de mori şi ţi se pare că nu eşti pregătit, să nu te laşi influenţat de părerea sau aprecierea altora, nu deznădăjdui niciodată, nu urmări succesul, ci doar să fii tu însuţi. Regretele nu provin din neatingerea succesului ci din faptul că nu am încercat sau nu am dat tot ce puteam (adică nu am făcut tot ce ţinea de mine). Practic, să îţi pui sufletul în ceea ce faci, să dai tot şi apoi să fii detaşat de rezultate. Şi atunci, paradoxal, vin şi rezultatele. Nu contează dacă faci un job din pasiunea sau hobby-ul tău, dacă faci bani din asta sau nu, doar exprimă-te dacă simţi asta. Creativitatea nu înseamnă doar artă. Scrie, găteşte, coase, predă, desenează, dansează, cântă, fă voluntariat, porneşte o afacere sau asociaţie, meştereşte, fă-ţi haine, ia-ţi şosete colorate, joacă-te, mergi desculţ, vorbeşte cu necunoscuţii, înscrie-te la un curs pe care voiai de mult să-l faci, fă sport, repară, plantează, fă prăjituri. Cred că toţi avem foarte multă creativitate în noi, e o parte a noastră, o latură a fiinţei noastre, care cumva ţine de suflet, de partea nematerială a existenţei. Şi care, de cele mai multe ori e ignorată, pentru că nu are utilitate (vezi ce ziceam mai sus despre bani).

Vorbă lungă, dar cam atât a fost.

După cum ziceam, am împlinit trei ani, deci sunt la grădiniţă, şi lecţiile mele sunt de grădiniţă şi mai am multe de învăţat. Deabia aştept.

IMG_4616 copyiar când îi greu, nu uita să te opreşti şi să miroşi trandafirii :))

Cel mai fain loc de pe Pământ

…este Herculane. (pentru mine)

eu - inima - Herculane

Mi-am dat seama de asta când eram departe. Probabil că nu se poate altfel, trebuie să ne îndepărtăm de un lucru (chiar până la punctul de a-l pierde) pentru a-l putea vedea mai bine. Doar când suntem departe de un loc, de o ţară, de un om, de o familie (de noi înşine, de fapt) înţelegem că depărtarea în termeni fizici nu are nici o însemnătate, căci sufletul este cel care ne spune şi de la mii de kilometri de ce şi de cine suntem apropiaţi. Adică cine suntem cu adevărat. Doar că vocea asta a sufletului este foarte firavă, de multe ori înăbuşită şi nu este întodeauna uşor de ascultat, pentru că în majoritatea cazurilor te face să renunţi la confort, la cunoscut, te face să înfrunţi demoni din interior şi să treci prin chestii pe care ai prefera bine mersi să le ocoleşti.

Acum vreo patru ani locuiam în Belgia şi eram, cum s-ar zice, realizată. haha. Aveam un job confortabil şi bine plătit (nu zic asta ca să mă laud, ci doar ca o constatare, ca şi cum ar fi fost cald afară), îmi permiteam să îmi cumpăr ce îmi doream, orice mic sau mare răsfăţ şi aş fi putut să călătoresc oriunde în lume. Şi totuşi, printre bilete de avion şi planuri de vacanţă spre locuri îndepărtate mă trezeam că îmi dădea târcoale un gând: cât mi-aş dori să fiu la Herculane! Da, Herculane acela în ruine, cu munţii pe care i-am colindat ani de-a rândul cu oameni care sunt şi nu mai sunt. Atunci vocea aceea firavă a sufletului îmi zicea că nu sunt în locul potrivit. Dar, după cum ziceam, nu e uşor să asculţi vocea aceea. Pentru că puterea inerţiei e mare şi puterea modelelor din jur e şi mai mare, care-ţi spun că fericirea e confortul şi distracţia şi zâmbetul cu orice preţ, şi îndepliniera tuturor dorinţelor, care normal că implică acel “să îţi permiţi”. Iar eu îmi permiteam. De ce aş renunţa la asta pentru…Herculane?!

Şi apoi, mi se întâmpla să merg cu trenul prin Belgia sau Germania sau pe undeva prin Europa “civilizată” (după cum o numim noi în România) şi să mă uit la peisajul acela perfect, curat, alineat, parcelat, perfect îngrijit, cu iarba care parcă creştea la aceeaşi înălţime, şi tânjeam să văd un câmp lăsat în voia lui, un câmp cu buruieni, mă înţelegeţi? O pădure nealiniată. Un câine vagabond pe care să-l mângâi pe stradă. O casă care se cojeşte, cu o babă în poartă. Poate că nu-s eu făcută pentru “civilizaţie”. Sau poate că rădăcinile acelea merg mult mai adânc decât credeam eu.

Mi-am dat seama că toate au un preţ. Nu ştiam cum să explic de ce nu-mi placea “dincolo”, ziceam că e vremea, că oamenii sunt reci…dar nu e asta. Sunt rădăcinile acelea. Sau şi mai mult, drumul meu în viaţă nu trebuia să rămână definitiv acolo. Acum, că m-am întors în România mi-e foarte clar asta. Poate că dacă nu plecam şi nu aş fi fost departe, nu aş fi înţeles asta.

Şi toate gândurile-rândurile acestea au fost declanşate de o excursie la Herculane, care a rămas acelaşi loc de suflet pentru mine. Într-adevăr, cel mai fain loc de pe Pământ.

Mai jos sunt câteva imagini din ultima excursie la Herculane, prin satul Scărişoara şi Crovuri

IMG_3894 copyIMG_3890IMG_3881IMG_3870IMG_3863

IMG_3699

IMG_3702

IMG_3713IMG_3761IMG_3753IMG_3738

IMG_3895 copy

Şi un album cu fotografii realizate în decursul a mai mulţi ani la Herculane  aici

Articole pe aceeaşi temă:

Herculane: Disco days are over

Lecţia: cal, vacă, floare, copac, munte, cer, biserică, acasă

Poporul de piatră al Timişoarei

De când umblu mai mult prin oraş pentru a face fotografii cu obiective turistice pentru lucru, pot zice că am redescoperit Timişoara. De fapt, multe lucruri le văd cu adevărat acum pentru prima dată. Am început să mă uit cu atenţie la oraş, la detaliile sale, la istoria sa şi (îmi asum riscul de a părea siropoasă) cred că m-am îndrăgostit de Timişoara. Nu ştiu cum de am trecut până acum aproape oarbă pe lângă toate astea. Dar poate că aşa e, ceea ce avem în imediata apropiere nu pare destul de interesant pentru a-i acorda atenţie. Cred că tot învăţ asta, şi în raport cu fotografia, că atunci când fac exerciţiul acesta al atenţiei (concentrate), mai ales pentru lucrurile din imediata mea apropiere, care de cele mai multe ori par banale, uzate, urâte sau pur şi simplu indiferente, încep să le văd frumuseţea. Înţeleg, din nou, că totul depinde de cum privesc lumea din jurul meu. Ce aleg să văd. Cum spunea şi Nae Ionescu “Vezi ce eşti, nu vezi ce este”.

Şi tot umblând prin oraş cu atenţia îndreptată spre detalii, încet încet s-a născut o serie de fotografii cu decoraţiile de piatră, sculpturi, basoreliefuri, care împodobesc clădirile. Sunt un adevărat popor de piatră care locuieşte în Timişoara alături de noi: femei şi bărbaţi, ţarani şi doamne elegante, muze şi îngeri, monştri şi personaje alegorice, copaci şi flori, animale şi păsări.

Asta îmi aminteşte de un fragment din “Orbitor” al lui Cărtărescu, în care într-o noapte de iarnă în Bucureşti toate statuile se desprind de pe socluri şi fac o mare adunare în care se plâng că au fost ciuntite ca busturi, că sunt puse în poziţii incomode, că sunt pline de rahat de porumbei şi nu sunt luate în seamă de oameni. Oare ce ne-ar spune statuile din Timişoara dacă ar prinde viaţă, ce istorii ne-ar povesti? Mi-ar plăcea să aflu. Dar cu siguranţă ne-ar spune că sunt neglijate şi neluate în seamă.

Poate că asta am încercat şi prin acest proiect, să îi iau în seamă pe aceşti locuitori de piatră ai Timişoarei, să îi cunosc mai bine, să las pietrele să vorbească.

Vă invit şi pe voi să îi cunoaşteţi.

Toate imaginile din această serie le puteţi vedea aici

IMG_2880 copy

IMG_3168 copy

IMG_3670 copy

IMG_3311 copy

IMG_3198 copy

IMG_3327 copy

IMG_3331 copy

Fiecare are paradisul sau

Fiecare are paradisul său. Se gaseşte chiar lângă noi (sau în noi?), doar că nu-l putem vedea prea bine întotdeauna.

Rândurile acestea mi le-a scris un prieten de curând drept comentariu la pozele de mai jos.

IMG_1263 copyŞi m-a făcut să mă gândesc, din nou, că nu trebuie să mergi prea departe pentru a descoperi frumuseţe sau a te bucura de o zi cu soare (sau chiar şi cu ploaie). Nu trebuie să cauţi ceva extraordinar, spectaculos, îndepărtat pentru a fi mişcat sau fericit. Tot ce ne dorim şi ce e bine pentru noi, pentru evoluţia noastră (chiar dacă noi nu ştim asta sau credem că e altceva care ne-ar face fericiţi) e chiar sub nasul nostru. Poate că de multe ori suntem şi noi ca acel om din povestea lui Kafka – “În faţa legii”, care a aşteptat toată viaţa în faţa uşii dincolo de care era (credea el) tot ce-şi dorise vreodată, însă nu a îndrăznit să intre de teama paznicului. Şi apoi, situaţia nici nu era aşa de rea, probabil îi era bine şi comod să stea pe un scăunel şi să aştepte să i se dea permisiunea sau să fie condiţiile favorabile pentru a ajunge unde îşi dorea. Sau era mai uşor să dea vina pe paznic sau pe constrângerile exterioare pentru că nu a ajuns unde îşi dorea.

IMG_1284 copy

You must own Your shadows, as well as the light

Locul în care am fost, muntele Semenic, este aproape de Timişoara şi destul de banal ca peisaj (deşi poate pentru mulţi şi a a junge aici este ceva ce nu-şi pot permite, fie fizic sau material). Este un platou golaş, pe la 1400 m, fără ceva care să-ţi atragă atenţia în mod special, doar câte un copac contorsionat sau un pâlc de copaci viscoliţi şi copleşiţi de zăpadă, răsfiraţi pe ici, pe colo. Mai este şi teleschiul şi pârtiile de schi, pilonii de telecomunicaţii, schitul, un hotel decrepit de pe vremuri, unul mai nou trântit aiurea în peisaj şi câteva gherete improvizate de lemn care vând şaorma şi vin fiert. Şi plin plin de maşini care se bat pentru un loc de parcare cât mai aproape de pârtie. Şi totuşi, am petrecut acolo împreună cu câţiva prieteni o zi minunată, umblând fără un traseu bine stabilit, timp de vreo patru ore prin zapada neatinsă, ca printr-un deşert alb, sub soarele orbitor care ne-a dat cu împrumut culoare de oameni sănătoşi pentru a o duce la oraş.

La fel şi pentru fotografie. Nu trebuie să cauţi locuri depărtate şi spectaculoase pentru a face fotografii bune, adică care să spună ceva. Regulile spun că soarele de la ora prânzului şi cerul senin clar sunt killer pentru poze. La fel şi zăpada fără contrast sau ceva, un munte, o pădure, etc care să-i dea formă. Însă nu e chiar aşa. M-am aplecat asupra cristalelor de zăpadă, a umbrelor, a copacilor, a soarelui. Adică, în sens mai larg, trebuie să lucrăm cât mai bine cu ce avem, sau şi mai larg, să scoatem “roade” cât mai bune în situaţia dată, nu într-una ideală. Asta îmi aduce aminte de ce spunea Steinhardt, foarte frumos în Jurnalul fericirii (pornind de fapt de la un text al lui Chesterton): “De ce suferim şi de ce e nedreptate? Printre altele şi pentru că viaţa e o aventură, este Aventura. Chesterton: Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant şi sa faci înconjorul lumii; aventură (şi romantism) este să-ţi rodeşti viaţa care ţi-a picat acolo unde te-ai născut din întâmplare şi-n condiţiile date. Asta e tot ce poate fi mai legat de primejdii, de neprevăzut şi de Mister”

Ca de obicei, dacă privim cu atenţie lumea din imediata apropiere, putem descoperi multă frumuseţe, chiar şi în aşa-zisa banalitate cotidiană. Poate chiar acel paradis de care zicea amicul meu. Trebuie doar să ne curăţăm privirea, de fapt ochiul minţii.

Şi încă ceva, aşa, poate ca un gând ce s-a “copt” în ultima vreme, fiecare din noi suntem exact unde trebuie să fim în momentul prezent (şi asta nu doar când ne place şi ne simţim bine unde suntem).

Untitled-1 copy

IMG_1279 copy

IMG_1254 copy

IMG_1269 copy

IMG_1272 copy

IMG_1251

Pamantul vazut de sus

IMG_0950 copy
De fapt, nu foarte de sus, ci de pe la 500m, de pe dealul Şiriei, un loc unde pare că s-au întâlnit toate vânturile. Nu o să vă povestesc istoria locului. Deşi poate fi foarte uşor ghicită, la fel ca în gloria apusă şi melancolică a tuturor ruinelor, care ne amintesc că totul trece. Ca în orice creaţie, la început e o idee, se pune piatră peste piatră cu multă trudă, oamenii se adună, trăiesc, muncesc, se plictisesc, se iubesc, se ceartă şi se războiesc, se luptă pentru putere şi idei, ca până la urmă totul să fie dărâmat şi abandonat. Şi rămân doar urme din ideea, înflorirea şi energia din anii de glorie (sau de viaţă).

Istoria modernă a locului arată diferit. Acum cetatea e “cucerită” în alte scopuri. De exemplu, aici e un un loc cunoscut pentru cei care zboară cu parapanta, tocmai datorită vânturilor bune şi puternice. Şi mai e un loc de întâlnire şi picnic pentru adolescenţii din satele din jur, care se caţără la liber, cu strigăte de izbândă pe zidurile vechii cetăţi pentru a impresiona fetele. Sau mai e o ţintă de o drumeţie de weekend pentru orăşeni ca mine care caută să iasă din îngrădeala oraşului şi să respire suflul naturii şi al orizonturilor deschise, care tânjesc să se aşeze pe iarbă şi să mănânce un senvici din rucsac, care, oricât de simplu, întotdeauna e delicios după ce ai urcat un deal împreună cu prietenii.

Şi totuşi, ca să vorbesc şi de fotografie, ca un fotograf ce nu mă simt :) aş vrea să spun că titlul articolului a fost inspirat, poate ştiţi, de proiectul fotografic cu scop ecologic al lui Yann Arthus Betrand – Earth from Above (La Terre Vue du Ciel), care a călătorit în toată lumea şi a fotografiat din elicopter oraşe, deşerturi, sate, câmpuri, construcţii, munţii, oceane, insule, comunităţi izolate. Ce m-a impresionat când am văzut expoziţia şi cartea lui a fost cât de diferit se vede totul de sus, adică dacă schimbi perspectiva. Locuri care păreau văzute de la nivelul solului că sunt aride, aglomerate, murdare sau că nu au nimic special, căpătau o frumuseţe aparte atunci când erau văzute de sus. Sau chiar şi locuri turistice, spectaculoase, aveau o armonie şi un sens aparte fotografiate din elicopter.

Dar să revin la Şiria, Văzut de jos, este un sat ca oricare altul, nimic special. Însă văzut şi fotografiat de sus, m-a surprins şi pe mine cât de frumos este.

Şi ca de obicei, nu mă pot opri să nu fac o paralelă între fotografie şi viaţa de zi cu zi. Pentru că de multe ori am văzut cum lucrurile şi evenimentele din viaţa noastră pe care le considerăm banale, urâte, nedrepte, fără rost, sau pur şi simplu de tipul “de ce mi se întâmplă mie” capătă sens şi frumuseţe şi conexiune cu întregul vieţii atunci când le privim mai de “sus”. Când reuşim să ne ridicăm ochii din imediat, din priveliştea de la “pământ”. Dar cum facem să ne “ridicăm”? Cum reuşim să schimbăm perspectiva?

Hehe, ne cumpărăm un elicopter :)

IMG_0910 copy

IMG_0928

IMG_0926

IMG_0934 copy

IMG_0935 copy

IMG_0949 copy

IMG_0947 copy

IMG_0965c web

IMG_0961 copyŞi ceva la final: Fotografia de mai sus am făcut-o chiar la finalul zilei, când coboram de pe dealul Şiriei, Mă opream din când în când să fotografiez cerul cu raze filtrate de nori, care se întuneca tot mai mult. Fotografiile erau ok, dar le lipsea ceva. Şi atunci a apărut pasărea aceasta, care plana lin, dusă de vânt în cercuri largi. Am reuşit o singură dată să o prind în poză, poza de mai sus. Timpul de expunere al fotografiei a fost de 1/300 sec. Şi m-am gândit, iată că această a treisuta parte dintr-o secundă dintr-o viaţă o voi ţine minte. Iar restul secundelor?

Retrospectiva 2014 in fotografii

IMG_4623 copy web

După cum scrie pe indicator, Varful Padeş din munţii Poiana Rusca. A fost prima ieşire cu cei de la Prietenii Naturii Timişoara, oameni faini cu care am mai umblat anul acesta pe munte. recomand :)

IMG_4878 copyLa Pădurea Verde, primăvara.

IMG_5450

La Festivalul Support Art am prezentat expoziţia foto cu proiectul meu “Cititorii” care a fost un pretext de a-mi înfrunta teama de a vorbi în public şi a prezenta ceva personal în faţa oamenilor. N-a fost chiar aşa de rău :) aşa că am mai repetat experienţa anul acesta, cu încă o expoziţie personală şi una de grup.

Chiar în faţa blocului meu. Ce frumos să ieşi din casă şi să vezi…SOARE :)

IMG_6381 copyÎn fiecare an în luna mai ies să fotografiez macii.

 

IMG_6691web

IMG_6824 copy

În iunie am ajuns pentru prima dată într-un loc pe care voiam să-l văd de mult, Crovurile din Munţii Mehedinţi. Extraordinar loc! Şi o incursiune scurtă în satul Dobraia, pe drumul spre Arjana. Aici mai vreau să explorez!

IMG_7370

De câţiva ani îi însoţesc, ca fotografă, pe cei de la Timişoara Gospel Project, şi mă bucur de entuziasmul şi bucuria lor. Aici la aniversarea de 10 ani, într-un concert de excepţie, Gospel meets symphony, cu orchestra Filarmonicii Banatul.IMG_7913 copyÎn munţii Parâng, într-o tură cu Prietenii Naturii, dedicată bujorului de munte.

_MG_8622 copy

_MG_8591 copy

_MG_8518 copyCred că acesta a fost cel mai frumos moment fotografic şi nu numai al anului 2014, tabăra de fotografie de la Mănăstirea Ţeţu, din Munţii Şureanu. Am scris despre asta mai multe aici. Iar spre finalul anului am organizat şi o expoziţie de grup împreună cu participanţii la tabără.

_MG_9142 copyUrmează o perioadă liniştită, de contemplaţie şi sedimentare. Şi un răsărit la Constanţa. Ca să nu-mi ies din mână cu trezitul la ora 5. Fotografii ştiu de ce :)

IMG_9279La final de septembrie, o tură de o zi pe Vârful Ţarcu. Chiar dacă am făcut traseul acesta de multe ori, rămâne unul dintre munţii mei preferaţi.

IMG_9354 copyO excursie cu Clubul Bănăţean de Turism la Lindenfeld, un alt loc pe care voiam să-l văd de mult. A fost frumoasa drumeţia de toamnă peste dealuri însorite, şi satul părăsit cu istoria lui.

IMG_9439 copy

IMG_9446 copyToamna m-am întors din nou în Herculane şi Crovuri, aşa de mult mi-a plăcut.

IMG_0113

Şi lumea din imediata noastră apropiere trebuie explorată cu atenţie, aşa că spre finalul anului am fotografiat Timişoara în reconstrucţie (am scris despre asta aici)

IMG_0527 copyDecembrie a venit cu ninsoare şi seri calde şi tihnite petrecute acasă, cu pisicul cel năstruşnic :)

IMG_0636

În 31 decembrie spre înserat, nu îmi pregăteam toaleta de revelion :) ci eram în natură, mergând prin zăpadă mare şi ger, cu picioarele şi mâinile îngheţate, cu aparatul la gât, admirând şi fotografiind un apus minunat (fiecare apus e minunat, de fapt) la Muntele Mic. Şi m-am gândit că e o încheiere bună şi reprezentativă pentru anul acesta, pentru că ăasta a fost unul dintre lucrurile pe care mi le-am dorit anul acesta, să petrec cât mai mult timp în natură.

La mulţi ani!

Retrospectiva 2014

* ATENŢIE! Urmează articol lung fără poze :)

De obicei fac retrospectiva aceasta la sfârşitul anului, acum sunt un pic în întârziere. De ce? Păi o dată pentru că sfârşitul anului a fost foarte aglomerat în evenimente, a părut într-adevăr ca un sfârşit din multe puncte de vedere. Iar asta a făcut loc pentru lucruri noi, astfel încât începutul anului a fost într-adevăr ca un nou început.

Şi poate că asta am învăţat cel mai mult în anul ce a trecut, că până nu închei cu adevărat ceva, nu poţi începe ceva nou. Iar a încheia ceva nu înseamnă a părăsi (sau schimba) o persoană, un job, un apartament, o ţară (de multe ori, tocmai schimbările în plan material ne distrag atenţia de la adevăratele schimbări pe care ar trebui să le facem). A încheia ceva înseamnă a tăia legăturile din mintea şi inima noastră care ne ţin de multe ori legaţi ani şi ani de zile după ce am părăsit fizic ceva sau pe cineva. Astea sunt adevăratele sfârşituri, şi sunt foarte grele. Dar şi foarte eliberatoare. Pentru că a legăturile acestea sunt atâta de puternice, şi tocmai pentru că sunt invizibile, avem tendinţa să trăim cu ele ca şi cum nu ar exista şi să credem că suntem liberi. Se tot spune să trăieşti în prezent, să te bucuri de prezent, carpe diem. Dar nu poţi trăi în prezent atâta timp cât eşti legat cu fire invizibile de trecut, cât nu ai lăsat în urmă şi ai închis cu bine şi împăcare trecutul. Şi atâta timp cât nu ai înlăturat din rădăcină tiparele, modelele inconştiente după care ai trăit toată viaţa.

Curăţenie generală

E ca şi cum ai face curat într-o casă unde s-au adunat multe vechituri, unde nu a mai fost curăţat praful prin cotloane, unde cămările şi dulapurile sunt pline, dar nici nu mai ştii ce e în fundul lor, rafturile si sertarele dau pe afară de obiecte, hârtii, bileţele, suveniruri şi amintiri. Şi ai vrea să faci ordine, să pui lucruri noi, dar cumva nu arată niciodată  curat sau nou. Iar o dată ce te hotărăşti să faci cu adevărat curat, trebuie scos totul la iveală, trebuie să decizi ce păstrezi, de ce nu mai ai nevoie, să rearanjezi totul, să arunci ce nu-ţi mai foloseşte, să cureţi bine totul. Nu e uşor, pentru că un timp, nu faci decât să te îneci în praf, să descoperi lucruri care nu-ţi plac, să stai zile în şir printre mormane de lucruri care-ţi stârnesc amintiri şi emoţii, de care nu te poţi decide să te desparţi. Dar o dată curăţat spaţiul, este într-adevăr loc pentru a intra lumina, aerul curat, lucruri noi, pe care probabil că ţi le doreai de mult, dar nicicum nu se “întâmplau”. Cu toate că nu ţine de noi să facem să se întâmple ceva în viaţa noastră, mă refer la lucrurile importante (deşi totul în jurul nostru vrea să ne facă să credem asta, că suntem atotputernici şi controlăm totul), totuşi trebuie să facem partea noastră de muncă, de efort. Iar apoi să lăsăm să se întâmple. Căci nimic nu se “întâmplă” pur şi simplu. E aşa zisa “lucrare împreună” într om şi divinitate, în orice formă veţi vrea să o concepeţi.

Am ales comparaţia aceasta a curăţeniei pentru că asta am făcut în ultimii trei-patru ani. Curăţenie generală în viaţa mea. Şi am văzut foarte clar, că asta era cel mai important lucru pe care-l putem face. Să curăţ spaţiul interior şi exterior pentru a lăsa loc… să se “întâmple”. A fost o mare şi grea muncă aceasta, şi mai este, dar acum în sfârşit încep să văd roadele acestei munci, nu mai e doar greul. Şi dacă ar fi acum să trimit un mesaj mie de acum patru ani sau zece ani, şi în acest fel pentru toţi cei care au început să meargă pe acest drum, să facă această muncă, sau nu au început şi se tem să-şi piardă confortul certitudinilor, sau se simt pierduţi şi că nu mai văd capătul sau încotro se îndreaptă, este, o dată, că cere mult curaj pentru a o apuca pe această cale şi eşti mai puternică decât crezi, apoi, mergi înainte oricât de greu ar fi, nu te întoarce din drum, şi vei primi şi ajutor în formele cele mai neaşteptate şi frumoase posibile, nu suntem singuri, apoi răbdare, pentru că cere timp toată această muncă (şi nu se va termina de fapt niciodată, doar că în timp va deveni mai uşoară doar pentru că o vei cunoaşte mai bine), şi apoi acceptare şi dragoste pentru procesul în sine, pentru tine, exact aşa cum esti în momentul prezent.

A îmbătrâni e frumos

Anul acesta am împlinit 37 de ani şi m-am gândit ce fain e să îmbătrâneşti. Dacă alegi să trăieşti conştient, întru adevăr şi bine, mai aproape de partea spirituală decât de cea materială, să faci acea curăţenie, să încerci să vezi un sens mai adânc în tot ce ţi se întâmplă, mergi înainte, înfruntând greul cu inima sus orice ar fi, pentru că acest drum este şi va fi greu întotdeauna, pe măsură ce trec anii, tot mai mult se adună roadele. Şi mi-am dat seama că acest lucru nu-l poţi face la 20 de ani. Vine doar în timp, cu trecerea anilor. Şi e necesară şi etapa aceea de căutare, de încercări, de sfâşieri şi pierderi, de rătăcire (aparentă), face parte din drum. Eu simt că doar după 33 de ani am început să descopăr cine sunt eu cu adevărat şi să trăiesc ca atare. De aceea zic că e fain să îmbătrâneşti. Poate că mulţi regretă “tinereţea”, vorbesc cu nostalgie acele “vremuri bune”, dar hai mai bine să ne bucurăm de maturitate si de toate roadele bune pe care le aduce.

Cuvântul anului

Şi uite că am scris atâta şi am tot vorbit de adevăr şi de a fi conştient şi tot nu am zis care e motivul principal pentru care am tot întârziat cu această retrospectivă. V-am mai zis că de câţiva ani fac exerciţiul acesta ca la începutul fiecărui an să aleg un cuvânt al anului. E un exerciţiu foarte puternic şi cumva acest cuvânt vine la mine, subconştientul imi trimite cuvântul potrivit, sub semnul căruia va sta anul ce vine. Un cuvânt care mă face să cresc, mă provoacă, e ceva de care am nevoie sau trebuie să găsesc în mine. Iar acum amânam să fac retrospectiva pentru că îmi era un pic ruşine de cuvântul meu. Oare ce va zice lumea? Pffff… Păi şi cuvântul anului trecut mi s-a părut că suna…hm, manelistic :) aşa că despre cel de anul acesta ce să mai spun, e ca desprins din telenovele, din reclame, din sloganuri motivaţionale penibile. Ok, ok, nu mai divaghez, îl spun. PASIUNE.

Să detaliez puţin. Eu asta îmi doream cel mai mult, să trăiesc cu pasiune, adică cu toată fiinţa mea, cu inima deschisă. Orice aş face, să dau tot, să nu mai fac lucruri cu jumătate de măsură, fie că e în ce lucrez, ce creez, ce decizii iau, cum îmi petrec timpul, cum relaţionez cu oamenii. Să nu-mi mai fie frică, să nu mă mai protejez, să spun şi să trăiesc adevărul meu. Pasiunea înseamnă pentru mine entuziasm, e opusul fricii şi al confortului, e acea dragoste de viaţă. În mod ciudat, noi oamenii depunem atâta efort şi timp şi energie pentru a obţine confortul, bunăstarea, siguranţa (emotionale si materiale), dar…nu asta ne face împliniţi sau bucuroşi. Pasiunea înseamnă şi a uita de mine atunci când fac ceva. Şi mai înseamnă a uita de mine făcând pentru alţii.

A căuta în direcţii greşite

Ştiu că acest cuvânt e probabil cel mai des asociat cu pasiunea fizică, sexuală. Şi nu vreau să mă fac că plouă şi să ocolesc subiectul, aşa, făcând pe intelectuala cu teoriile mele :) Pare un subiect foarte uşor şi pe toate gardurile. De ce? Păi dacă ne uităm în jurul nostru, vedem peste tot exprimări evidente şi de multe ori exacerbate ale sexualităţii, verbal, vizual, gestic, fizic. În reclame, filme, spectacole, muzică, videoclipuri, televizor, internet, pe stradă. Nu cred că-i problema că sunt eu pudică sau conservatoare. Dar e prea mult. S-a spus deja că sexul vinde. Şi totul în jur pare să ne transmită neîncetat conexiunea plăcere fizică = fericire, şi mai departe, ca o paranteză voalata (sau nu prea) = consum. Oricât de conştienţi am fi de asta, nimeni nu e imun. Cred că problema e că simţurile se “tocesc”, adică cu cât suntem expuşi mai mult la un stimul, cu atât ne obişnuim cu el, şi vom avea nevoie de mai mult pentru a simţi plăcere. Sau ceva, până la urmă. (Mi-a venit în minte acum exemplul lui Dorian Gray.) Cred că atunci când ne concentrăm exclusiv asupra plăcerii, e o cale sigură spre veşnică nemulţumire, pentru că acea plăcere trece şi nu lasă prea mare lucru în urmă, decât o foame mai mare care duce spre şi mai mult consum. Şi asta e direcţia în care indică societatea. Şi nu mi se pare că e calea spre bucurie adevărată sau spre împlinirea si menirea noastră ca oameni.

Şi apoi, de multe ori, să fim sinceri, pasiunea sexuală, de care se vorbeşte atât că ar trebui să o avem, că dacă nu vai vai, nu suntem împliniţi şi fericiţi (şi da, e ceva normal şi firesc şi fain, doar că nu e asta cheia împlinirii. cred eu, cel puţin, atât cât pot gândi eu), de multe ori ne conduce în direcţii greşite. Ne face să confundăm senzaţiile cu sentimentele şi ne ghidează spre anumiţi oameni pe care credem că-i iubim dar poate că nu sunt ce e mai bun pentru noi sau noi pentru ei (deşi poate şi asta e parte din lecţiile pe care trebuie să le învăţăm. ŞI dacă suntem atenţi la ce fel de oameni atragem sau de care suntem atraşi, ne poate spune foarte mult despre noi). Sau ne face sa trecem pe lângă oameni care ar putea fi importanţi, doar pentru că nu sunt “atractivi”. De multe ori ne conduce spre dependenţă, obsesie şi suferinţă, spre a “consuma” oamenii. De multe ori ne face să fim foarte ancoraţi în planul material şi instinctual al existenţei. Şi îi tragem şi pe alţii după noi. Sau ne face să ne îndreptăm atenţia spre exterior, spre căutarea unei persoane, aşteptând de la ea/el să ne împlinească, în loc să căutăm în noi înşine. Sau poate că ne face să uităm ce bucurie e să fii simplu şi curat în legătura cu alt om. Cred că toate acestea îndepărtează de la adevărata pasiune.

Din nou la muncă şi la curăţenie

Iar ce am descoperit eu, oarecum paradoxal, în legătură cu acest cuvânt al anului, cu pasiunea, e că de fapt nu-ţi poţi propune asta. Toţi ne dorim probabil să avem în viaţă fericire, bucurie, pasiune, iubire doar că nu îţi poţi face din asta un scop. Acestea sunt de fapt produsul secundar al felului în care alegem să ne trăim viaţa. De fapt, am aflat că singurul lucru care mi-l pot propune, care ţine de mine, este să fac acea curăţenie în interiorul meu. Adică dacă vreau pasiune şi bucurie trebuie să muncesc. Şi distracţia unde e în toată povestea asta? Păi cam aşa, trebuie să-mi propun să duc greul şi disciplina acestei munci de curăţenie şi eliberare, care de cele mai multe ori numai plăcută nu este. E greu să fii liber. Pentru că atunci eşti pe deplin responsabil de viaţa ta. Nu mai poţi da vina pe nimeni. Oare de ce mi-aş propune să îmi iau câţiva ani din viaţă ca să trec prin acest greu şi apoi toată viaţa să fiu atentă şi să muncesc la asta în continuare? Pentru că nu e altceva mai bun de făcut. E cel mai important lucru pe care-l putem face în viaţa asta. Cred eu. Şi atunci poate că prin viaţa pe care o ducem putem aduce ceva bun în lumea asta, şi această contribuţie nu trebuie să fie ceva major sau recunoscut public. Unii oameni trăiesc neştiuţi şi fără a trâmbiţa sau conştientiza prea mult binele pe care l-au făcut, însă au un impact mare, în bine, în viaţa poate doar a unui singur om, şi asta e de ajuns.

Şi ce înseamnă această curăţenie? Să dau toate piedicile la o parte, să mătur reziduurile trecutului, condiţionările familiei şi societăţii, propriile tipare şi scenarii pe care le-am construit şi pe care le-am tot repetat ani de-a rândul, lucruri nerezolvate din trecut, durerile iubirilor trecute, reproşurile faţă de părinţi, rănile lăsate de lucrurile nespuse celor care au murit, resentimentele şi mânia  faţă de cei în viaţă, să iert şi să-mi cer iertare din toată inima. Sau, cum spuneam la început, să rup acele legături invizibile care ne ţin legaţi de oameni sau evenimente din trecut pentru a putea trăi în prezent. Ca să vă dau un exemplu, mi-am dat seama târziu că pentru mine a fost infinit mai uşor să plec într-o ţară străină unde nu cunoşteam pe nimeni (deşi aparent asta cerea mare curaj pentru care lumea mă admira), decât să rămân în locul unde am trăit aproape toată viaţa şi să spun adevărul despre mine, să îmi construiesc o viaţă care să reflecte cine sunt cu adevărat, să stau faţă în faţă cu părinţii mei sau cu foşti prieteni şi să avem o conversaţie adevărată şi împăcată, în care să spunem TOT, să iertăm şi să mergem mai departe cu inima şi mintea uşoară. Mă gândeam că am tot citit în ultima vreme de oameni care s-au vindecat miraculos de boli grele, cronice sau de cancer, fără tratamente, doar întorcându-se şi analizându-şi viaţa şi toate lucrurile neîncheiate, iertând şi făcând pace, lăsând într-un final în urmă regrete, resentimente, furie, dureri şi răni psihice care s-au inscripţionat in corpul lor şi au provocat boala. Dar poate că putem să facem asta şi fără ameninţarea unei boli.

Şi încă ceva despre curăţenie: depinde doar de noi să o facem, însă nu o putem face doar singuri. Cred că această curăţenie trebuie făcută pe toate planurile, atât cele văzute, cât şi cele nevăzute. Adică pe plan fizic (corpul), pe plan mental (gânduri), pe plan psihic sau psihologic (emoţii, sentimente) şi pe plan spiritual sau duhovnicesc (sufletul). Iar unele “mizerii” s-au adunat de generaţii care nu au făcut curăţenie înaintea noastră, şi pur şi simplu e prea mult pentru noi să le curăţăm singuri. Cum spuneam mai devreme, e lucrarea omului, şi lucrarea lui Dumnezeu. Noi trebuie să ne facem partea noastră.

Şi ce e interesant, e că odată ce facem această curăţenie, se eliberează practic spaţiul în interiorul nostru, iar în acest spaţiu năvălesc fără să ne mai dăm seama sau să le căutăm, pasiunea, bucuria, iubirea, lumina…

Aşa că vă invit şi pe voi la curăţenie :)

Cuvinte noi

Şi în final, aş vrea să vorbesc despre cuvântul acestui an. De fapt sunt două.

Unul este Liberă. Sau Libertate. Aş vrea să detaliez un pic, pentru a se înţelege mai bine. Eu cred că libertate nu înseamnă a face ce vreau, a trăi după capul meu şi doar pentru mine, ci este starea de a fi liberă în mintea, inima şi cugetul meu. Liberă de gânduri rele, liberă de condiţionări şi reacţii automate, liberă de păcat, liberă de tipare, liberă de frică, liberă de bariere emoţionale, liberă de dependenţă, liberă de trecut. Poate părea ciudat că am ales cuvântul acesta tocmai pentru că anul acesta cred că voi lucra la construirea unei relaţii, dar şi la a trăi mai puţin pentru mine. Adică aş vrea să dăruiesc şi să ajut mai mult. Şi apoi, eu aşa aş vrea să iubesc, liberă cum am scris mai sus, lăsându-i aceeaşi libertate celuilalt şi încurajându-l spre acea libertate.

Şi la câteva zile după ce am ales acest cuvânt, mi-a mai venit unul, la fel de important. Smerenie

Pentru că libertatea şi starea de bine te poate înălţa, îţi poate hrăni mândria, te poate face să uiţi să mulţumeşti sau să te dedici practicii spirituale (pentru mine rugăciunea, dar poate pentru voi e altceva, dacă e) cu aceeaşi dedicaţie, te poate face să te simţi grozav şi atotputernic şi că e doar meritul tău pentru binele care ţi se întâmplă. Şi de aceea, am ales ca anul acesta să stea şi sub semnul smereniei.

Gata, am ajuns şi la final. Va urma şi o retrospectivă a anului 2014  în imagini.

Dacă doriţi, alegeţi-va şi voi un cuvânt al anului. Şi dacă vreţi să-l împărtăşiti cu mine sau cu ceilalţi, m-aş bucura :)

Fotografiind iarna

Stiu ca in fotografii nu se vede gerul patrunzator de care nu te puteai proteja cu oricate haine, nici degetul meu degerat (care deabia acum incepe sa-si revina), nici alergatul prin zapada mare si viscol de-mi dadeau lacrimile care inghetatu instant si mi se lipeau pleoapele, totul pentru a ma apropia si a vedea si fotografia cat mai bine de un apus fantastic la -28 de grade. Dar toate astea nu conteaza, caci era atat de frumos momentul si bucuria de a vedea si fotografia asemenea frumusete salbatica a naturii, incat am uitat de tot disconfortul si greul. Mi-am dat seama ca aceste ultime zile din 2014 in care am fotografiat in conditii extreme au fost o incheiere buna pentru un an in care am infruntat multe lucruri grele (pentru mine), dar tocmai de aceea, mi-a adus multe roade bune. Mai mult va urma in retrospectiva pe 2014, cu care sunt un pic in intarziere.

IMG_0561 copy

IMG_0564 copy

IMG_0622 copy

IMG_0632 copy

IMG_0573 copy

Doar o frunza

Aş fi putut trece pe lângă ea fără să o văd. Era doar o frunză pe asfalt. Ceva banal. Doar că e iarnă şi în copaci nu mai sunt frunze, cu atât mai puţin frunze verzi. Da, ştiu, aş fi putut găsi o explicaţie raţională, că a căzut dintr-un buchet de flori sau dintr-un ghiveci purtat de un trecător.  În plus era seara, strada era slab luminată, aş fi putut să calc pe ea sau pe lângă ea fără să o observ. Sau aş fi putut ca în seara aceea să merg pe trotuarul de pe partea cealaltă. Dar coincidenţe nu există. Aşa că m-am oprit, am ridicat-o şi… am zambit. M-a invadat bucuria aceea pe care o cunosc tot mai bine, din momentele când se întâmplă miracolele (pe care uneori le numim coincidenţe pentru că nu le putem explica). Iar acesta a fost unul dintre acele mici miracole care se întâmplă zilnic. Cei cinici sau bine ancoraţi în realitate vor zice că exagerez sau că bat câmpii cu miracolele mele înfrunzite.

Dar eu cred miracolele acestea există în jurul nostru, în fiecare clipă, pentru fiecare dintre noi, doar că nu le putem vedea. Pentru că privirea noastră e prea obturată de cele lumeşti. De multe ori, hai să recunoaştem, mergem pe stradă sau în maşină atât de cufundaţi în gânduri, în griji, în dorinţe, în nemulţumire şi îndreptăţire, în trecut, în liste de lucruri de făcut, de cumpărat şi de rezolvat, în conversaţii şi scenarii mentale încât nu vedem nimic în jur. E cel mai greu să fii atent şi prezent în orice faci. Dar atenţia se exersează şi se cultivă. Şi poate ajunge la contemplaţie. Pentru mine şi fotografia a avut un rol în ascuţirea atenţiei, sau poate că a fotografia fost doar o continuare firească a ceea ce făceam şi fără aparatul foto, adică să contemplez frumuseţea lumii. Cel mai mult o văd în natură, dar şi în oraş, doar că trebuie şi mai multă atenţie :)

Cred că acest dar al atenţiei ne poate schimba viaţa. Poate că în zilele noastre bune suntem mai înclinaţi spre a vedea aceste mici miracole. Însă marea provocare, şi aceasta se câştigă în timp şi cu antrenament, este să le vedem în zilele noastre “proaste”, sau şi poate şi mai rău decât zilele proaste sunt zilele în care nu se întâmplă nimic, zilele aşa zise obisnuite, repetitive, banale, mai ales atunci. Adică, putem zice, e doar o frunză. Sau putem zice şi simţi WOW! Adică să alegem să vedem miracolul şi în ceva atât de minor (vorba vine) ca o frunză. Să alegem să nu trecem pe lângă aceste miracole sau să le luăm ca pe ceva banal, obişnuit, să ne lăsăm sufletul mişacat de ele. Iar atunci orice zi, oricat de cotropită de rutină, de probleme poate deveni unică şi putem simţi şi bucurie în mijlocul durerii sau tristeţii, şi ne simţim vii.

Eu cred că o dată ce pornim pe calea de a trăi conştient, de a ne curăţa privirea şi mintea şi sufletul, în jurul nostru vom vedea tot mai multă frumuseţe şi miracole. Frumuseţea atrage frumuseţe. Şi apoi, frumuseţea şi aceste miracole sunt hrana sufletului. Pentru că de multe ori trec zile şi zile în care suntem atât de ancoraţi în partea materială a existenţei, de parcă doar aceea ar exista şi ar conta, încât nu mai luăm contact cu sufletul nostru. Rolul acestor miracole tocmai acesta este, de ne rupe din cercul strâmt al preocupărilor noastre, ne îndreaptă atenţia spre ceva mai mare decât noi, nu mai avem în centrul atenţiei propria persoană, ne îndreptăm atenţia spre lumea nematerială, care e la fel de reală ca şi cea materială, doar că noi credem, şi probabil că aceasta e modelul modernităţii, că ce nu vedem nu există.

Am luat frunza acasă şi am fotografiat-o. Au trecut câteva zile şi nu s-a uscat încă. Şi atunci m-am gândit să scriu despre ea, ca pretext pentru a lansa o invitaţie (şi pentru mine), un îndemn poate e prea mult spus, spre atenţie.

Ah, am uitat să vă zic adevăratul miracol, frunza avea o formă perfectă de inimă. Era un mesaj de iubire (cum am mai primit de atâtea ori). Pe care îl dau mai departe.

IMG_0883 copy

 

Orasul si eu in reconstructie

You cannot get better and look good at the same time. (Julia Cameron)

colaj copy

Nu puteai să-l ignori. Era peste tot şi îl vedeam zi de zi. Oraşul – şantier. Noroiul, praful, şanţurile, puşcăriaşii care lucrau şi cereau cu insistenţă o ţigară sau se luau de fete, zgomotul picamerelor şi excavatoarelor, lipsa trotuarelor. Am suferit şi m-am plâns şi eu, ca multă lume, că ne-a fost luată Piaţa Unirii,  că nu mai era locul unde ne puteam întâlni seara pe bănci la o poveste, că nu mai era fântâna unde ne opream în timpul zilei pentru un scurt popas cu bicicleta. Am comentat şi eu, ca multă lume, că e groaznic, că nu mai suport să fie tot oraşul un şantier şi am spus şi eu, neconvingător, că va fi fain când se va termina.

Dar într-o zi mă uitam pe geam din librăria unde lucrez, la puşcăriaşii care stăteau în noroi până la mijloc şi săpau şanţuri pe strada Mercy, pe o ploaie teribilă care-ţi pătrundea până la oase şi-i compătimeam pentru ce viaţa au. Însă când am ieşit în stradă, i-am auzit ca ei glumeau, râdeau, săpau şi îţi mai aruncau câte o replică în băşcălie sau o înjurătură sub ochi poliţiştilor cu bastoane care-i supravegheau.  Probabil că pentru ei era o o bucurie, sau în orice caz, o alternativă mult mai bună la statul după gratii, să stea afară, chiar în ploaie, şi să sape şanţuri, dar să fie în aer liber, să facă ceva util, să mai primească o ţigară, să mai glumească cu trecătorii.

Mi-am dat seama, de parcă uitasem, că totul depinde de perspectiva din care priveşti lucrurile.

IMG_0114 copy

Şi atunci mi-am adus aminte de ce citisem cândva: “You cannot get better and look good at the same time”. Iar asta se aplică şi oraşului, şi mie. Adică nu se poate să avem pretenţia de a ne îmbunătăţi şi de a ne simţi şi arăta bine pe parcursul acestui proces. Procesele de schimbare radicală nu se fac peste noapte şi mai întâi presupun să dărâmi, uneori din temelii, înainte de a reconstrui. Un timp trăieşti printre dărâmăturile vechiului, până a apărea noul. Şi nu e întotdeauna plăcut sau frumos. Şi eu, eram, ca oraşul, în reconstrucţie. Se lucra intens pe multe şantiere. Iar uneori nu mai vedeam capătul, nu înţelegeam de ce lucrurile nu mai pot fi “ca înainte”. De ce nu pot avea din nou Piaţa Unirii (a oraşului, şi a mea, interioară) – locul meu familiar – aşa cum era înainte? Pentru ce am pornit tot procesul acesta? Oare va fi mai bine? Cred ca de multe ori trebuie să fac un exerciţiu de imaginaţie şi de credinţă pentru cum va arăta oraşul (şi eu) după reconstrucţie. Să am încredere că va fi bine. Să încerc să văd frumuseţea în tot acest proces de şantier. Să văd din când în când câte un progres, o mică stradă finalizată, o floare răsărită printre dărăpănături, toamna asta minunată care îşi trimite frumuseţea peste noi, dacă o putem vedea, fără să ţină seama de moloz si santier. E marele suflu al naturii, al universului, de vreţi, pentru care un şantier e ceva minor, o secundă. Poate că asta trebuie să-mi aduc aminte de multe ori, să reîncadrez, să am o perspectivă mai largă.

IMG_0111 copy

IMG_0105 copy

Iar când am gândit aşa, oraşul acesta şantier mi-a devenit drag.

Mă uit la Domul care este pentru mulţi un reper – vizual, spiritual, artistic, social, istoric – şi mă gândesc că şi acesta a fost la început un morman de pietre şi pământ. Oare pot, putem vedea dincolo de pietre şi pământ o construcţie aşa de frumoasă? Oare pot vedea dincolo de molozul meu interior (uneori foarte vizibil) omul frumos care sunt cu adevărat? Oare pot avea răbdarea şi încrederea şi voinţa de a trece prin acest proces greu şi dureros, în care parcă uneori nu mai văd capătul şi în decursul căruia ştiu că de multe ori nu voi “arăta bine”, pentru a ajunge…undeva, cineva care îmi pot doar imagina şi spera? Practic să fac acest salt în gol, a leap of faith… Şi oare pot vedea în ceilalţi, dincolo de molozul lor, o construcţie frumoasă?

Voi ce ziceţi?

IMG_0104 copy

IMG_0113 copy

IMG_0115 copy

IMG_0101 copy

Invitatie la expozitie foto: Sihastria taranilor din muntii Sureanu

Expozitie foto Sihastria taranilor din muntii Sureanu

Vineri 14 noiembrie 2014, ora 18.00 va invit la vernisajul expozitiei “Sihastria taranilor din muntii Sureanu”. Este o expoziţie de grup, cu fotografii realizate la workshopul de fotoreportaj organizat de Liga Studenţilor Timişoara şi Mănăstirea Oaşa, care a beneficiat de îndrumarea fotografului Mihai Moiceanu şi găzduirea Mănastirii Ţeţu. Noi, participanţii la workshop au petrecut câteva zile alături de ţărani şi păstori, în stânele şi gospodăriile lor şi am documentat fotografic traiul, munca, tradiţiile, credinţele acestor oameni, pe care le vom prezenta în cadrul acestei expoziţii de fotografie.