Sincer, nu aveam intenția să scriu un articol, dar zilele astea am trimis scrisoarea de primăvară către abonații blogului, care s-a lungit foarte mult și mi-am dat seama că cel puțin o parte din ea o voi transforma într-un articol de blog… despre scris.

  1. Renunță la toate ideile despre ce carte genială ai vrea să scrii și cum o editură o va prelua imediat și ce succes va avea – îmi spun. Gândurile astea mă împiedică să scriu în mod onest și smerit. Mă împiedică să văd clar ce mă îndeamnă inima să scriu. Nu pune scrisul pe un piedestal. Până la urmă, nu e neapărat nici măcar să scriu, ci să fiu deschisă spre orice va veni, spre ce îmi va pune Dumnezeu înainte. Dar recunosc că mi-e dor să scriu, pentru că atunci mă simt cel mai mult în elementul meu. Mi-e dor să lucrez la un proiect amplu și greu (cum e o carte). Da, sunt fericită când trebuie să fac ceva greu 🙂
  2. Nu e plăcut acest gol (creativ, sufletesc) de după publicarea cărții (sau după orice proiect creativ major), dar ai răbdare cu el, cu tine. Nu te grăbi. Cândva vei privi la acest timp ca la o perioadă binecuvântată de regenerare, de repaos, de iarnă, atât de necesară pentru a înflori din nou. (Îmi spun asta, fără prea mare succes de multe ori)
  3. Scrisul mă schimbă. Și e normal să fie așa. Atunci când îți dedici mult timp unei activități, unui mod de a fi, în final ajunge să te modeleze. „Ce faci, te face.” Dar poate nu mă schimbă întotdeauna în moduri plăcute. Cred că îmi accentuează și mai mult latura mea singuratică și melancolică, mă face și mai mult un „observator”, cineva care stă de multe ori pe marginea vieții și observă, cineva care transforma realitatea în text pentru a-i găsi (sau a-i da?) un sens, cineva care găsește un refugiu în scris și uneori preferă compania cărților sau a scrisului mai mult decât a oamenilor.
  4. Cel mai bine scriu texte autobiografice, e punctul meu forte în scris. Într-un fel, asta nu mi se pare destul de serios, adică simt că nu sunt un scriitor „adevărat” dacă nu scriu ficțiune și romane.
  5. Am participat la un curs de scris, dedicat în special scrierii de ficțiune. Am fost cel mai prost elev de la curs. Nu reușeam să-mi fac temele la timp, nu aveam nicio idee genială, în timp ce colegii mei scriau povestiri de multe pagini și foarte bune, chiar, de la o săptămână la alta, iar critica trainerului la textele mele nu a fost prea favorabila. Știu că nu trebuie să mă compar cu alții, dar totuși, a fost descurajant pentru mine… și folositor, în același timp – pentru punctul 6 🙂
  6. Îmi dau seama că scriu lent, adică am nevoie de mult timp până să ajung la un text final. Scriitorii spun că trebuie să scrii zilnic, să nu aștepți să vină „muza”. Dar eu nu reușesc. Scriu doar când am o idee, care vine ca o străfulgerare și atunci știu că am ceva bun. Iar asta nu se întâmplă prea des. Nu pot scrie la comandă. Unii scriitori spun că îi motivează să aibă un grup de scris, dar realizez că eu nu scriu bine într-un grup și în general nu sunt creativă în grup. Așa că în loc să mă descurajez, mai bine îmi respect ritmul și specificitățile scrisului (și ale mele, ca om) pentru a putea scrie mai bine.
  7. O realizare concretă în urma cursului de scris. Am mai lucrat ulterior la una din teme (scrisă atunci cu întârziere și nu prea apreciată la curs) și spre surpriza mea, a fost publicată la rubrica flash fiction la Literomania: aici. Am mai scris două povestiri care însă nu au fost acceptate niciunde spre publicare. Cum îmi dau seama ce e bun și ce e prost din ce am scris? Publicarea e singurul criteriu?
  8. Am citit o carte care m-a încurajat în ceea ce privește scrisul și a fost probabil lucrul de care am avut nevoie în această perioadă: să ascult experiența despre scris a altui scriitor mai experimentat; să înțeleg că respingerea, incertitudinea și îndoiala sunt experiențe comune tuturor scriitorilor, la orice nivel s-ar afla; să realizez încă o dată că scrisul este o muncă (mai ciudată, e drept) și să o tratez ca atare, adică cu disciplină, seriozitate și dedicare; mi-a reamintit să dau totul în scris, chiar dacă nu știu unde mă va duce sau dacă nu am nicio garanție a succesului; e important să continui, mai ales să continui să scriu, în ciuda eșecurilor, dar și a succeselor; mi-a adus aminte de ce fac asta și mi-a reaprins motivația. E vorba de cartea Still Writing de Dani Shapiro.
  9. Pe lângă sentimentul de plinătate, sens și exaltare, orice proces creativ este însoțit și de dezamăgire. Dezamăgirea, un sentiment complex, care ar putea cuprinde: durerea de a simți lipsa aprecierii (și validării, până la urmă) din partea unei „autorități” (știu, nici nu sunt în trend), singurătatea sau sentimentul de a nu aparține unei bresle, unui grup (de scriitori, de fotografi, whatever), și implicit de a nu simți o mână întinsă spre încurajare/susținere, conștiința faptului că poate „creațiile” mele nu vor avea niciodată succes (de public, financiar, premii, etc), dar și dezamăgirea legată de propria persoană (când îmi văd descurajarea, lenea, invidia, amânarea, abandonarea, etc.). Da, simt această dezamăgire și trebuie să mă confrunt cu ea, să o integrez cumva și să continui să lucrez la „proiectele” mele în ciuda ei sau cu ea. Și ăsta chiar nu e un mesaj motivațional 🙂
    Dintr-un citat al dansatoarei Martha Graham, rețin următoarele idei (în traducere liberă), spre încurajare: „Nu e treaba ta să te compari cu alții sau să judeci cât de bune sau rele sunt creațiile tale. Nici măcar nu trebuie să crezi în tine sau în munca ta. Trebuie doar să fii deschis, atent, smerit, pentru a primi în dar ideea care se vrea exprimată prin tine, într-o formă unică, cum și tu ești unic. Niciun artist nu e mulțumit vreodată. Nu există satisfacție în artă. Există doar o nemulțumire ciudată și minunată, o neliniște binecuvântată, care ne umple de vitalitate și ne face să mergem mai departe.
  10. Încerc să scriu poezie și nu-mi iese. În ultimul an am scris vreo douăzeci de poezii (le vedeam ca o jumătate de carte) și nu sunt mulțumită. Nu știu dacă mai trebuie să le rescriu sau să le abandonez. E așa de diferit față de proză, mă simt ca și cum aș învăța o limbă străină. În ultima vreme am citit mai mult poezie. Pe de o parte, voiam să învăț „meșteșugul” (cum mai glumesc: I want to break the poetry code). Pe de altă parte, simțeam că nu mai intră proză în capul meu. În orice caz, am încercat să citesc mai puțin. Prea multe cuvinte, prea multe povești, prea multe informații. Aveam nevoie de o detoxifiere a creierului. Julia Cameron recomanda chiar „reading deprivation”, adică să nu citești deloc o săptămână măcar, pentru a ieși din blocajul scrisului. Totuși, ce ciudat, nu pot trăi fără cărți. E și asta o dependență (bună, rea?). În afară de cartea autobiografică a lui Dani Shapiro, nu am mai citit romane și m-am îndreptat spre poezie. Am revenit la clasici, preferații mei: Lucian Blaga, Zorica Lațcu, Ana Blandiana, Marin Sorescu. Am citit și poezie modernă, cu care nu rezonez întotdeauna sau nu o înțeleg, pur și simplu, dar am găsit și câteva „bijuterii”.
  • Cristina Bejan, „Cai verzi pe pereți”. E singura carte cu carte am plecat de la Bookfest, ce performanță! (de obicei cumpăr un teanc) O carte de esență tare, de multe ori tulburătoare, scrisă de o româncă din „tricky diaspora”.
  • Andreea Sepi, Behold the searing wind. Da, știu, sunt subiectivă pentru că mi-e prietenă, dar chiar e o carte de poezie frumoasă, caldă, inspirată, plină de teme mari ale vieții, care mi-a dăruit ceva.

***

Și în final, zece povestiri ultra-scurte pe care le-am scris de la începutul acestui an în cadrul unui proiect inițiat de liternet, Ficțiuni reale. Se dă o temă pe săptămână și trebuie scris un text scurt de maxim 500 de semne (+/-20) cu tot cu spații. Mi se pare un exercițiu foarte bun, minimalist, de a exprima multe cu puține cuvinte, de a avea practic o povestire închegată în câteva rânduri. Cred că de aceea am încercat să exprim și gândurile despre scris în această formă. De multe ori nu reușesc să scriu nici măcar așa un text scurt într-o săptămână. În unele texte m-am jucat un pic, în unele am dat drumul imaginației, în altele cred că sunt niște teme care mă preocupă și în jurul cărora tot „sap”, scriind. Iată-le:

Cea mai mare casă din lume

Bucătăria cu linoleum, miros de varză acră și gaz, holul pe care uneori mai circulau gândaci negri, baia cu igrasie și fără apă caldă, sufrageria cu bibelouri și cristaluri în vitrine, dormitorul unde dormeam înfofoliți pentru că nu se dădea căldură iarna, biroul cu stilou, sugativă și teme făcute la lumânare, un apartament la etajul nouă unde urcam pe jos pentru că se lua curentul, asta era cea mai frumoasă și mai mare casă din lume pentru că ea conținea întreaga lume: mama, tata, copilăria mea.

La capătul curcubeului

Ai găsit ce căutai? Poate că nu trebuia să plec niciodată de aici. Da, am găsit o viață mai bună, dar am pierdut… E prea târziu acum, spune bătrânul și ochii lui aproape orbi, se întorc spre ea, licărind. Ea întinde spre el mâna care-i tremură din cauza bolii dar sfiala o împiedică să ducă gestul până la capăt. Stau pe bancă în tăcere. Copacii foșnesc deasupra lor. O mierlă cântă prelung. Curcubeul se arcuiește peste sat. Un el și o ea, tineri, ținându-se de mână pășesc pe drumul din cer, până dincolo de capăt.

Camera secretă

Camera cu zumzet mov de drumuri intersectate, camera cu lacrimi verzi prelingându-se pe pereți, camera roșie cu liane înlănțuite, camera turcoaz cu diamante de cuvinte, camera cu mlaștină și șerpi violeți, camera albă cu iertări nespuse, camera aurită cu orologii încremenite, camera albastră cu pânze de dor, camera cu flori de vise portocalii, fetița mă trage de mână, hai vino, e ultima cameră din palatul cu o mie de camere al memoriei, camera ei, mi-e frică să mă uit înăuntru, sar din somn și uit, din nou.

Lebăda neagră

În clipa ca ținutul nimănui dintre orele nopții prințesa Leda se plimba nudă prin iarba albastră, sub copacii indigo. Cerul, membrană vineție pulsândă, ruptă în creștet. Zeus nu se mai întorcea, ouăle erau sterpe. Din ochii ei căzu o lacrimă pe fundul lacului de argint secat. Cutremur. Valuri de apă țâșniră și o învăluiră. Pielea se destrămă, părul se transformă în pene, gâtul se lungi. Își luă zborul spre ruptura tot mai mare din cer. Nu se deslușea dacă e o lebădă albă sau neagră care părăsește o inimă albastră.

Ceață

Muncă. Supermarket. Mâncare. Vase. Ordine. Facturi. Listă bifată. Telefon. Durere de spate. Ochii obosiți. Cărți necitite. Veioza aprinsă în dormitor. Câteva vorbe cu el. Rugăciune. El adoarme. O zi în malaxorul timpului. Dar n-ar vrea să se termine ziua încă. Ea se ridică din pat. Picioare reci. Se uită pe fereastră. O spumă albă se așterne peste oraș, peste oamenii dormind, peste reziduurile zilei trecute, lumea se dezintegrează. O singură lumină la fereastra unui bloc, ca un far în noaptea cețoasă.

Sub zero grade

Miță se foiește în gaura lui de sub pământ, parcă-l jenează frunzele, parcă e cam umezeală, parcă s-a săturat de somn, deși nu e nimic mai grozav pe lume ca somnul. În fine, poate cu excepția nucilor. Ce foame îi e. N-a mai mâncat de patru luni. Precis că toți dorm încă. Bile pufoase cu coada îmbârligată. Scoate nasul afară din gaura acoperită de frunze de stejar. E soare. Se uită la termometru, sunt sub zero grade. Și-a văzut și umbra. Primăvara se amână. La fel și petrecerea de sfârșit de hibernare a pârșilor.

Umbrele

Sunt ca niște flori deschise, cărora le e sete. Sunt ca niște meduze colorate care înoată, pulsând. Sunt ca fustele cloș pe care mi le făcea bunica și-mi plăcea să mă învârt cu ele. Sunt ca niște stele căzătoare-călătoare în constelații pe cerul de asfalt. Ah, mi-am adus aminte de titirez, așa sunt, ca niște titirezuri care se învârt. Miha. Mihaela. MIHAELA. Nimic. Uită-te la fata asta, iar visează cu ochii deschiși. Ce i-o fi plăcând la vremea asta, să se uite pe geam cum plouă.

Floarea soarelui

Te-am văzut azi în oraș. Erai pe partea cealaltă a străzii și te-ai făcut că nu mă vezi. Ești un prostănac, întotdeauna ai fost. Ca atunci când ai venit după trei zile de tăcere și mi-ai adus o floarea soarelui. Nici scuze, nici mi-a fost dor de tine, nimic. Ai zis că te-ai oprit pe marginea drumului când veneai de la sat și ai cules-o de pe câmp. Nu te pricepeai la texte. Sau nu voiai să-mi dai aripi. Dar privirea ta zicea multe. Eu, floare. Tu, soare. Sau invers? Știu, nu ți-a fost teamă de mine azi, ci de tine.

Zidul

Fiecare nu, fiecare dezamăgire, fiecare moarte, fiecare părăsire, fiecare neiubire ți s-a făcut cărămidă în zid. Ești în siguranță după zid. Te simți bine chiar. Ești ocupat cu multe. Dar uneori singurătatea te strânge în acel spațiu mic, ordonat și înghețat. Te uiți afară și vezi că toată lumea e un zid. Prinți și prințese în regatul lor mic și sigur, înconjurat de un zid, așteptând, tânjind, sperând. Ce? Pe cine? Nu dinamită, nu buldozer, ci o iubire atât de mare încât să topească zidul dinăuntru.

Între două acasă

În parc crengile copacilor cloncăne, lovite de vifor. Mă așez pe o bancă, aceeași. Scot din geantă sandviciul învelit în șervețel. Îmi îngheață mâinile și dinții în timp ce mănânc. Nu e nimeni în parc, nici măcar oamenii cu câini. Mă uit în sus, clipesc des, să-mi odihnesc ochii. Cerul de cristal se revarsă în mine. De ce nu rezist niciodată prea mult într-un job? Ce ar trebui să fac? Încă nu am înțeles. Pauza de prânz s-a încheiat. Înapoi la meeting-uri, deadline-uri, zoom-uri, task-uri, chat-uri, etc-uri.

How useful was this post?

Click on a star to rate it!

Average rating 0 / 5. Vote count: 0

No votes so far! Be the first to rate this post.

Tags:

2 Responses

  1. Claudia, Am citit toate povestioarele scurte. Sunt frumoase si profunde toate. Imi place cel mai mult : “cea mai mare casa din lume”..oh ce frumoase amintiri, cat de frumos ai incheiat; ma regasesc acolo, i-as spune si cea mai calda casa din lume (pentru mine). Mi-e foarte tare dor de parintii mei, de bunicii mei, mi i-ai adus in suflet din nou (desi sunt acolo in buzunarele inimii in fiecare clipa) cu aceste randuri. Imi place mult si ceata si zidul….multumesc ca le-ai impartasit cu noi.
    Am citit articolul intr-o seara ploioasa si gri de noiembrie. Multumim de gandiri blande.

    • Multumesc, Adina. Cred ca cei din generatia noastra ne regasim in astfel de povestiri despre copilarie, sau in felul in care ne raportam la anumite trairi cotidiene. In amintiri, dar si in scris, cei dragi ai nostri si lumea aceea ramane tot timpul vie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Înscrie-te aici dacă vrei să primesti SCRISORI de la mine
Arhiva