Planta cu frunze ovale care lăcrimează, lungi de aproape jumătate de metru, de un verde închis cu striații vernil, a ajuns până la tavan. Îi pun un băț să o susțină, o leg de țevile de la calorifer, dar e prea grea și se contorsionează. Tulpina a rămas prea subțire pentru coroana de frunze gigantice crescute în vârf și i s-a curbat ca un S. Mi-e teamă că o să se rupă într-o zi. Ar trebui să îi tai tulpina, să o scurtez și să o replantez în pământ nou. Dar nu mă îndur să fac nimic cu ea. Nu e prima floare care nu supraviețuiește unei schimbări de ghiveci.
Pot să fac atâtea lucruri grele, pe care nu credeam vreodată că voi reuși să le fac – să vorbesc în public, să lucrez pe cont propriu, să am o căsnicie fericită, să tac din gură când trebuie (uneori) – dar la plante se pare că nu prea mă pricep. Le ud când îmi aduc aminte și atunci îmi cer iertare de la ele, le las în ghivece prea mici mai mulți ani, dar cumva ele supraviețuiesc și prosperă, chiar. Balconul e o oază verde în jurul unui balansoar, iar ghivecele de pe pervaz din sufragerie se tot înmulțesc și reclamă o parte din podea. Totuși, când încerc o schimbare de ghiveci, ori nu nimeresc pământul, ori pun prea multă apă sau prea puțină și se usucă. Mă uit neputincioasă cum pier și mă debarasez de ele cu un sentiment de vinovăție, punându-le în pământ pe terenul no man’s land din spatele blocului, gândindu-mă că poate mai au o șansă acolo să-și revină. Apoi nu mă mai uit încolo, ca să nu aflu adevărul.
Dar planta aceasta nu vreau să o pierd. Am primit-o când m-am mutat în apartamentul acesta acum șapte ani. Atunci nu aveam dulapuri, pat, bucătărie, canapele, iar viața mea semăna cu apartamentul care avea nevoie stringentă de curățenie și renovare. În schimb aveam câteva flori în ghivece. O mușcată, niște narcise și plăntuța care avea un cot înălțime și două frunze verzi, așezate simetric. A stat într-un borcan cu apă până a făcut rădăcini, iar după ce am pus-o în pământ, nu s-a mai oprit din crescut. Plantele mă făceau să mă simt acasă.
Și în apartamentul de la bloc, unde am copilărit aveam un filodendron gigantic, care ocupa o bună parte din sufragerie, pe lângă care ne strecuram ca să ajungem în balcon, ca printr-o junglă (sau așa mi se părea mie, ca și copil) și nenumărate plante în ghivece de lut, pe care le puneam în cada plină pe jumătate cu apă, atunci când plecam în concedii. Acum am și eu casa mea și plantele mele. Unele plante au venit, altele au plecat, dar diffenbachia a rămas. Da, așa se cheamă oficial planta de care povesteam. Dar nu îmi place să-i zic așa, e prea snob, ca și cum l-aș numi pe un prieten „Excelența Sa”.
Iar acum trebuie să iau o decizie, să fac ceva cu ea, să n-o mai apese tavanul în cap. Așa că într-o bună zi, fără să mă mai gândesc prea mult, iau un cuțit și tai tulpina. Scurtez partea încovoiată, pun tulpina rămasă cu frunzele în pământ proaspăt, îi dau îngrășământ și o ud din belșug. Mă uit de mai multe ori pe zi la ea, o întreb de sănătate, o încurajez.
Iar apoi se întâmplă lucrul de care-mi era cel mai frică. Planta începe să se usuce. Nu știu ce să-i fac. Totuși, mai păstrez o mică speranță, câteva frunze din vârf rămân verzi, la fel ca și un mugur de frunză care s-a oprit în loc din creștere. Însă pe ansamblu, nu arată prea bine. Opt frunze din partea de jos a plantei devin tot mai pământii, își apleacă frunțile spre podea și într-un final, ca niște bătrâni scofâlciți, se întind pe parchet și mor. Mă simt vinovată.
*
Îmbătrânesc. Îmi dau seama de asta când mă uit în fiecare dimineață în oglindă și văd cu uimire și o oarecare tristețe cum mi se schimbă fața, sub ridurile noi care își sapă calea în piele ca niște mici pârâiașe pe care nu le pot opri, care vor săpa tot mai adânc. Mă uit la părul care a albit tot mai mult, iar încercarea de a-l acoperi cu vopsea pare o luptă pe care încet-încet o pierd și parcă nici nu-mi mai pasă așa de mult. Dar încă nu mă îndur să-l las nevopsit, mi se pare că e o discrepanță prea mare între părul meu alb și felul cum mă simt. Dar ce simt? Simt că obosesc mai repede și uneori corpul îmi trimite mesaje să o iau mai încet. Simt uneori o rigiditate în mine, ca și cum acolo ar fi un copăcel care a crescut, i s-a întărit trunchiul și nu-l mai bate vântul în orice direcție, dar și-a mai pierdut din flexibilitate. Simt că schimbările fizice, vizibile, sunt vestitorii unor alte schimbări din interiorul meu, pe care încă le dibuiesc. Dar cu siguranță, ceva s-a schimbat.
Mă uit în dulap și mi se pare că multe din hainele din dulap nu mi se mai potrivesc, ca stil. Îmi zic, revoltată, acum nu o să mă îmbrac ca o băbătâie, dar na, nici ca o școlăriță sau ca o hippioată, parcă nu mai merge. Iar femme fatale nu am fost niciodată și nici nu o să încep acum, ca să arăt că încă mai pot atrage atenția. Îmi amintesc de părinții mei care erau disperați de felul meu de a mă îmbrăca în adolescență, iar acum parcă nu mi se mai par așa rele părerile lor.
Mă uit în bibliotecă și mare parte din cărțile pe care le am nu îmi mai zic ceva. Mi-au fost alături în momente de descoperire de sine, de durere, de revelație, de încântare, dar acum nu mai rezonez cu ele și știu că nu o să le mai recitesc. Îmi trece prin gând că dacă voi muri, nu am cui să le dau mai departe. Și atunci pentru cine le păstrez?
Mă uit pe blogul meu, care a împlinit deja opt ani și citesc, cu oarecare nostalgie toate textele pe care le-am scris în anii aceștia și mă încearcă o tandrețe pentru persoana care eram atunci, pentru încercarea de a mă deschide și a fi eu însumi, în scris, șovăielnic și uneori năvalnic. Dar nu mă mai regăsesc în ele. Mă uit la fotografii și unele mă uimesc, chiar erau bune, însă am senzația că nu le-am făcut eu. Încerc să surprind o privire de ansamblu, să văd un sens, o temă în tot ce am scris și simt că s-a încheiat o mare etapă din viața mea. E timpul să o las în urmă.
Așa că fac o curățenie generală pe blog. Șterg mai mult de două treimi din texte și fotografii (adică nu mai sunt accesibile pentru public). Șterg și blogul meu cu citate din cărți pe care-l începusem tot pe atunci. Și blogul meu în engleză, primul blog, mai vechi decât acesta în română. Definitiv. Mi s-a strâns inima când am apăsat Delete – Ești sigură că vrei să ștergi asta? – Da.
Apoi continui curățenia prin dulapuri, bibliotecă și sertare și renunț la multe cărți, haine și tot felul de lucruri adunate, care însemnau ceva pentru mine. Îmi aduc aminte, vag, că am mai făcut asta o dată. Când m-am întors în România. Acum nouă ani.
Și apoi cartea. Cartea pe care nu mai reușesc să o termin. Recitesc manuscrisul – a câta oară?! – și, tocmai când ziceam că e gata, că o dau la publicat și în sfârșit închei și acest capitol, simt că nu mă mai reprezintă, că nu-mi mai place așa de mult stilul de scris (deși știu că textele sunt bune). Aș vrea să dau filmul înapoi, să mă mint că am înțeles asta, pentru că nu vreau să mai rescriu, nu mai pot, nu mai am răbdare. Nu știu dacă pot rescrie astfel încât să mă reprezinte acum cartea. Nici măcar nu știu ce înseamnă asta. Și de ce?!?!
Am 42 de ani și simt ceva ce nu am mai simțit niciodată. Până acum am simțit întotdeauna că timpul e nelimitat, că moartea e ceva îndepărtat, că am tot timpul din lume pentru a face și desface, pentru mă gândi și răzgândi, pentru a mă căuta și pierde, pentru a alege un drum sau altul. Acum simt foarte acut că sunt în a doua jumătate a vieții mele. Brusc m-am trezit aici. Îmi aduc aminte de bunica, care zicea că nu știe cum au trecut 70 de ani. Acum o înțeleg. Asta îmi provoacă un amalgam de uimire, tristețe, resemnare, urgență, furie, regrete, teamă. Ca și cum aș fi o plantă, cu frunze care încep să se usuce, iar asta îmi amintește de ceva la care nu prea vreau să mă gândesc.
*
Pandemie. Iată un cuvânt care a intrat doar de câteva luni în vocabularul nostru (oare mai de mult despre ce vorbeam?) și ne-a împărțit viețile în „înainte” și „după”. Merg prin oraș și văd multe locuri unde o dată erau magazine, acum sunt goale. Se prăbușesc nu doar afaceri care o dată erau simbolul prosperității, dar și țări care o dată erau simbolul democrației sau siguranței. Străzile sunt pustii și uneori mi-e dor să mă plâng de traficul din oraș. Chiar și prin centru sau în parcuri, unde sunt oameni care se întâlnesc, vorbesc, râd și e un aer de oarece normalitate, măștile omniprezente îmi aduc aminte că nimic nu e normal în zilele astea. Pe unii prieteni nu i-am văzut de luni de zile. Sau ne întâlnim și nu ne îmbrățișăm. Mulți oameni și-au pierdut job-urile și casele. Studenții dau examene pe internet, artiștii dau spectacole cu sălile goale, copiii se joacă online și noi comunicăm prin ecrane, ca și cu niște holograme. E ca într-un film SF, doar că acesta nu e un viitor distopic, ci prezentul. În toate mediile se aud tot mai des cuvinte ca depresie, anxietate, singurătate, teamă de moarte, pe care încercăm să le tratăm…online.
Îmi vine să fac o glumă. Parcă suntem pe vremea comunismului. Granițele sunt închise, la televizor și în presă nu știi care e adevărul, la magazine sunt cozi, oamenii se privesc cu suspiciune unii pe alții, suntem controlați de miliție când ți-e lumea mai dragă, trăim în frică, se iau măsuri restrictive spre binele individului și al societății. Doar că acum magazinele sunt pline, avem mai multe canale la TV, iar noi suntem (teoretic) liberi.
Poate că totuși e o glumă cam nepotrivită în situația actuală, că nu-i de râs. Încercăm să ne menținem optimismul, încercăm să ne găsim niște păreri (susținute de experți) de care să ne ținem strâns, ca de un colac de salvare, pentru a ne apăra de boală, dar mai ales de incertitudine și de frică, încercăm să găsim vinovați și ne încrâncenăm împotriva lor, încercăm să trăim în bula noastră fericită, dar și acolo ne ajunge deznădejdea, ca un sunet de picamer într-o zi de duminică, care răzbate prin geamurile închise, încercăm să ne ducem viața cât de normal putem, dar fără să vrem, ne asaltează veștile rele și absurdul, încercăm să facem binele, să susținem binele, dar totul s-a întors pe dos, parcă nici binele nu mai știm care e, încercăm să trăim în „siguranță” (cuvântul cel mai folosit acum), dar deși ne protejăm viața biologică, parcă nu mai suntem vii, încercăm să ne agățăm de ceva, de orice, dar toate obișnuințele și proptelele pe care ne bazam înainte pentru a ne susține viața se prăbușesc și nici o mască nu ne poate apăra de tot ce se întâmplă în lume. Vedem că nu trece așa rapid toată povestea asta, așa cum am sperat și atunci parcă optimismul nostru începe să scârțâie. Încet, încet, începem să ne uscăm. Nu de tot. Ca niște frunze verzi, care pe margini au început să capete o culoare pământie și se apleacă spre pământ.
*
În fiecare dimineață, după ce mă trezesc, primul lucru pe care-l fac e să merg în sufragerie ca să văd ce s-a mai întâmplat cu planta. Râmân trei frunze verzi în vârf și mugurul de frunză care s-a oprit din creștere. Frunzele uscate de la baza plantei se desprind, cad pe podea și le arunc. Tulpina rămâne golașă. Timp de vreo trei săptămâni, situația plantei este incertă. Nu știu ce să-i fac. Cine m-a pus să fac mișcarea asta cu replantarea? Mai bine o lăsam așa, cu capul în tavan. Recunosc că mă și rog pentru ea, dar apoi mă simt vinovată că nu mă rog pentru lucruri mai importante, doar sunt atâtea probleme în lume!
Dar într-o dimineață…surpriză! Mugurul de frunză s-a deschis. Așa, peste noapte, fără să fac eu nimic. M-a întâmpinat la inspecția de dimineață cu un verde proaspăt, timid, făcându-și loc printre frunzele vechi, ca un copil în prima zi de școală, printre cei din clasele mai mari. Sunt așa bucuroasă și mișcată că mi se umezesc ochii. Am același sentiment ca de Crăciun sau de Paște, că s-a întâmplat o minune, pe care nu o prea înțeleg, oricum, dar sentimentul rămâne mult timp după ce sărbătoarea a trecut. Stau în fața mugurului de frunză deschis și am senzația că stau față în față cu viața, viața aceasta care nu ne aparține, care răzbate prin orice vicisitudini, care crește și respiră fără ca noi să facem nimic, care renaște când ne așteptăm mai puțin.
Nu după mult timp, mă trezesc într-o dimineață cu capul plin de cuvinte și idei și am sentimentul bine cunoscut că abia aștept să ajung la birou și să scriu. E o perioadă în care am mult de lucru (și sunt recunoscătoare pentru asta) – tururi ghidate, ateliere, cursuri și toate ideile care cer efort, creativitate și disciplină pentru a le pune în mișcare și a mă reinventa permanent, astfel încât să duc înainte mica mea „afacere” și în aceste vremuri de criză – ce mai, chestii serioase. Și totuși scriu, între „serviciu”, gătit, facturi, curățenie, familie și toate sutele de lucruri care trebuie făcute pentru a trăi. Umplu pagini întregi, scrise de mână, cu pixul, ca de obicei, pe verso-ul unor foi reciclate. Nu mă uit înapoi la ele, nu am timp să le recitesc acum sau să le ordonez, dar știu că sunt bune, că e ceea ce îmi doream să fie cartea mea. E o voce nouă care răzbate din ele (pe care o simt și acum, în timp ce scriu).
În mijlocul tuturor acestor vârtejuri de zi cu zi, în plină pandemie, mă cuprinde un sentiment nou, molcom și oarecum plăcut, că sunt în locul în care trebuie în viața mea acum. Oare să fie asta fericire? Dar nu seamănă deloc cu fericirea exuberantă pe care o știam mai de mult. 42 de ani e un moment bun, în ciuda ridurilor, a părului alb, a drumurilor pe care nu le mai pot alege, a timpului care a accelerat, a tristeții ocazionale.
Îmi vine în minte că poate că renunțarea și pierderea sunt prețul pe care trebuie să-l plătim pentru a înainta în viață.
Atunci când am fost dispusă să renunț la a mă agăța de ideea de tinerețe fără bătrânețe, când am fost dispusă să las în urmă ceea ce consideram că mă definește, când am putut să renunț la toate ideile mele fixe despre cum ar trebui să fie viața mea și ce ar trebui să fi realizat până acum, când am putut să mă uit drept în oglindă și să spun „Da!” imaginii de acolo, atunci s-a născut în mine un sentiment nou, ca un mugur timid, care-mi arată o nouă direcție, o nouă etapă, o nouă viață, până la urmă. Și da, e un alt fel de fericire. Însoțită de tristețea pierderii.
Poate că de aceea ne e atât de greu să renunțăm la ceva, să pierdem ceva, să lăsăm în urmă ceva, pentru că e ca o moarte, pentru că doare, pentru că ne întristează, pentru că e terifiantă incertitudinea a ceea ce va urma, pentru că poate nu mai știm cine suntem dacă renunțăm la lucrurile care credem că ne definesc. Și dacă mi-e greu să mă despart de niște lucruri, cu atât mai greu e să mă despart de obișnuințe, de feluri de a fi și de a iubi, de vise și dorințe, de tinerețe, de oameni, de ideile și părerile mele, până și la (ce consider că sunt) problemele mele. Dar până la urmă, nu pierd decât ce-mi este nefolositor, ce mă ține în loc. Sunt frunzele mele pe care trebuie să le las să se usuce și să le pierd, pentru a putea intra într-o nouă etapă în viață.
La fel e și cu cartea. Îmi dau seama că trebuie să renunț la textele vechi, care atunci când le-am scris au însemnat mult pentru mine, trebuie să renunț la ideea mea despre cartea pe care voiam să o public, pentru a ajunge la o carte nouă, mai în acord cu mine, cartea pe care aș vrea să o scriu. Doare să renunț la textele mai vechi, e ca și cum aș renunța la o parte din mine. Însă o dată ce am făcut curățenia aceea pe blog (dar și prin dulapuri, sertare, bibliotecă), m-am simțit ca și cum m-aș fi eliberat de un balast, iar în spațiul proaspăt curățat a putut să iasă la iveală acea voce nouă, pe care o simțeam mocnind în mine de ceva vreme, ca un mugur care așteaptă momentul prielnic ca să se desfacă.
Dar plantele mele se pare că știau deja lucrul acesta. Că pierderea e prețul pentru o nouă viață. Că moartea e prețul pentru înviere. Parcă am mai auzit mesajul acesta undeva. Dar n-a fost niciodată prea popular.
Din nou în prezent, în pandemie. Oare care e mesajul pe care nu reușim să-l înțelegem? Oare care sunt frunzele pe care trebuie să le lăsăm să se usuce, să cadă, să moară din viețile noastre? Oare la ce trebuie să renunțăm? Oare ce trebuie să păstrăm? Oare ce trebuie să fim dispuși să pierdem, să lăsăm în urmă? Oare putem să lăsăm un om vechi să moară în noi, oricât de dureros și înspăimântător ar fi? Oare putem vedea mugurii unei vieți noi la care suntem chemați, în mijlocul celor mai grele timpuri? Oare cum ar arăta viața aceasta?
6 Responses
Foarte faina povestea plantei si paralela cu tine. Traim zilnic ”mici morti” inca din copilarie (plecarea mamei de langa noi doar pentru 5 minute poate fi resimtita ca o mica moarte) dar ne obisnuim greu cu ele pentru ca ceva din nou, probabil ceea ce numim generic ”ego” ne da senzatia psihologica a unei continuitati. Adevarul e ca murim un pic cu fiecare expiratie, si daca ne-am vedea corpul sub un microscop urias am vedea cum mor si se nasc celule non-stop.
Altfel, se simte ca scrii tot mai bine, astept curioasa The Book:) Si fotografiile sunt foarte frumoase, mai ales cea cu radacina ( care ma face sa ma gandesc ca lipsa de radacini adica cumva de identitate e un fel de ”moarte in viata”. In acelasi timp poate fi liberator dar si foarte incert si confuz.
Oricum ai mult curaj, eu n-as sterge niciodata blogul:) Si nimic din ce-am scris dar stiu ca asta e o dependenta si-o frica de moarte. Pana la urma cu cat strangem mai mult cu atat ne temem mai mult de moarte si ne simtim mai disociati de mama noastra Terra. Din teama acumulam lucruri materiale care ne dau senzatia de a avea un fel de ”radacini” undeva, un fel de stabilitate. In acelasi timp, fiecare obiect a necesitat un efort si-o nergie si resurse deci inainte sa ne despartim de el ar trebui sa-l onoram si sa-i multumim pentru timpul in care ne-a slujit. Si sa nu ne debarasam de el la intamplare poate.
O, cineva a citit pana la sfarsit articolul 🙂
Multumesc, Lou pentru ganduri. Asa e, moartea e foarte prezenta, dar nu prea ne gandim la ea, mai ales cand suntem mai tineri.
Cat despre despartirea de lucruri, oricare ar fi ele, materiale sau nu, poate ca nici eu nu as fi putut sa ma despart de ele (de blog, de carti, etc) acum cativa ani, dar acum a venit de la sine (si totusi a fost greu). Nu putem sari etape…
Incredibil de frumos articolul, m-au emotionat profund cuvintele si sentimentele tale. Pentru mine fost ca o rechemare la viata..
Multumesc, Andreea. Ma bucur ca a ajuns la tine mesajul de rechemare la viata.
Da, da, citesc mai multi pina la capat, dar nu toti lasa un semn. Asa ca exact asta fac eu acum – las un semn. Te citesc, ma gandesc, e hrana ptr suflet.
Multumesc pentru semn