Nu-mi vine sa cred că este al zecelea an de când fac aceste retrospective anuale! Când mă uit la retrospectiva anului 2011, mă uimește ce diferită era viața mea. Locuiam în Belgia, călătoream foarte mult, scriam mai puțin și făceam un gen diferit de fotografie – de călătorie – care era visul meu pe atunci. În timp, am călătorit mai puțin, am scris mai mult, iar retrospectivele au devenit și ele mai introspective.
Mă întreb și eu de ce este important să fac aceste retrospective? Nu pentru a îmi aminti niște momente fericite sau chestii cool pe care le-am făcut, nu pentru a bifa niște succese. Le fac mai degrabă pentru a pune lucrurile în ordine în mine, pentru a vedea mai clar unde am fost, pentru a înțelege poate mai bine încotro merg. Și, ca întotdeauna, sper ca textele acestea care aruncă o privire sinceră în mine, să fie spre folos și altora (deși de multe ori mă îndoriesc că cineva mai citește atâta pe net).
Dorința adevărată
Anul trecut încheiam retrospectiva cu o întrebare care mă cam neliniștea, pentru că-mi deschidea în față un teren necunoscut. Care este următoarea mea dorință adevărată? Dorința adevărată – o idee pe care am luat-o dintr-o carte (aparent) pentru copii, „Povestea fără sfârșit” – este dorința cea mai profundă, a inimii, care îmi călăuzește voința și acțiunile.
Nu este vorba de programare mentală, de atragerea a ce-mi doresc – nu cred în chestiile astea. Ci este exact pe dos. Mai degrabă încerc să deslușesc niște semințe adânc plantate în mine, în inima mea, ca apoi să le hrănesc și să le cresc prin tot ce fac în viața mea.
Iar la finalul anului trecut dorința mea adevărată – de a fi fotografă – care m-a călăuzit, profesional, cel puțin (dar de fapt în meseria mea și în felul în care am trăit în anii aceștia, granița dintre personal și profesional s-a cam șters), a dispărut, fără a-mi lăsa nici o idee în loc.
Timp de aproape 8 ani după ce m-am întors în România, m-am zbătut ca să fiu fotografă. Nu știu dacă am reușit. Cel puțin după toate normele succesului, nu. Iar acum nici măcar asta nu-mi mai doream. Adică, îmi doream să fotografiez, dar nu mai era important ca acesta să fie jobul meu, din care-mi câștig traiul. Între timp apăruse un alt job, cel de ghid de turism, însă întrebarea rămânea și mă neliniștea, tocmai pentru că fotografia a fost o parte așa de importantă din viața mea.
Surprinzător, pe la mijlocul anului trecut, mi-am dat seama care era următoarea mea dorință adevărată: scriitoare. Uf! De parcă lucrurile nu erau deja destul de complicate. Nu aș puta să-mi doresc ceva mai simplu, mai concret, mai…realist?!?! Dar, cum scriam deja, nu-ti poți falsifica dorințele, nu te poți forța să dorești ceva. Lucru uimitor, dacă stai să te gândești.
Cartea
Deci scriitoare, da? Ce fac scriitorii? Scriu…cărți. Așa că asta am făcut și eu.
Poate că cei care urmăriți blogul de ceva timp, știți că tot vorbeam de o carte deja de câțiva ani. La început trebuia să fie o colecție de fotografii și eseuri de pe blog (ușor rescrisă pentru necesitățile unei cărți). Însă când am zis că e gata, o public, nu m-a mai mulțumit, am simțit că nu mă mai reprezintă. Horror!!! Și acum ce voi face?!
Așa că iarăși m-am găsit în fața unui teren necunoscut. Se pare că e specialitatea mea în ultimii ani. Mi-am dat seama că este important să renunț la textele vechi (și la tot felul de alte lucruri vechi) pentru a putea scrie unele noi, un lucru destul de greu, pentru că mă atașasem de ce am scris, normal (am povestit mai pe larg despre asta în articolul Viața secretă a plantelor de apartament, aș zice the best al acestui an). Și încet, încet, iar apoi destul de năvalnic, în ultima parte a anului, am scris încontinuu aproape și…da, în decembrie am terminat manuscrisul cărții. Nici măcar nu credeam că eu pot face asta.
Scrisul ca terapie sau ca literatură
E interesant că s-a produs o schimbare în scrisul meu. În mod public, pe blog sau alte site-uri scriu de vreo zece ani, iar pentru mine, în privat, în jurnale, de pe la 12-13 ani. Recunosc că scrisul a fost întotdeauna terapeutic pentru mine, chiar și pe blog. În ultimul timp, am simțit că scrisul meu s-a șlefuit/rafinat (poate că e și normal, ca orice activitate de care te ții un timp mai îndelungat). Mi s-a părut că aș putea scrie…profesionist (orice o fi însemnând și asta). Poate că de asta se leagă și dorința mea adevărată.
Astfel, cred că am trecut (sau sunt în curs de a trece) de la scrisul ca terapie la scrisul ca literatură. Poate e la fel și cu fotografia. În fine, când zic lucrurile astea, mă strâng în mine, pentru că mi se pare așa un tupeu să-mi declar eu însămi scrisul literatură iar fotografia artă. Cine mă cred?!
S-a născut în mine întrebarea: dacă tot efortul și zbaterea mea de a fi fotografă au fost de fapt pregătirea pentru a fi scriitoare? O întrebare, care, și acum, mă face să mi se înmoaie picioarele. Pentru că mi s-au clătinat convingerile, pentru că de atâtea ori cred că știu ceva sigur despre mine, ca apoi să văd că nu e chiar așa. Și mă întreb câte astfel de surprize mă mai așteaptă?
Mulțumesc pandemie!
Dar nu aș fi reușit să fac asta, adică să mă cufund în scris, zi de zi, timp de aproape două luni continuu (și fragmentat, în timpul anului), dacă nu ar fi fost pandemia. Și așa, ca paranteză, pot spune că este incredibil ce poate face un efort concentrat, pe un singur domeniu, într-o perioadă relativ scurtă de timp.
Au fost momente în anul acesta când m-am demoralizat, când m-am simțit încorsetată de toate restricțiile, când am fost copleșită de atmosfera generală de faliment din oraș și de teama pentru eșecul propriei afaceri, dar dacă ar fi să joc acel joc al mulțumirii (știu, sindromul Pollyanna este uneori enervant, mi s-a mai spus) aș zice: „Mulțumesc, pandemie, că mi-ai luat/restrâns munca și activitățile și mi-ai dat timp ca să-mi termin cartea”.
Chiar în timp ce scriu asta, mi-e un pic rușine, pentru că știu că este un lux (nemeritat) să pot spune așa ceva. Știu că sunt oameni care au fost loviți rău de pandemie – și-au pierdut joburile, casele, au avut oameni apropiați bolnavi sau care chiar au murit, cei săraci și cu probleme au devenit și mai săraci și amărâți. Eu nu am fost lovită din plin de toate acestea și poate de aceea mi-e ușor să joc acest joc al mulțumirii.
Apropo, vă băgați și voi la acest joc? Pentru ce ați mulțumi pandemiei?
Timpul gol și creativitatea
Marele dar al acestui an a fost timpul, un dar nu prea ușor de primit. Timpul acesta gol. Nu-i zic timp liber, adică timpul care rămâne în afara muncii și treburilor, care ne duce cu gândul la relaxare, vacanțe, hobby-uri. Însă acum a fost un timp care s-a golit în mod forțat. Ne-au fost luate activitățile cu care îl umpleam, într-un fel ne-a fost luat ritmul și sensul vieții de zi cu zi. Iar goliciunea e întotdeauna un pic înfricoșătoare.
Am apreciat foarte mult acest timp gol pe care mi l-a oferit anul acesta. Și pentru a beneficia și mai mult de el, am luat o decizie cam sinucigașă din punct de vedere material, având în vedere situația de anul acesta, aceea de a nu mai avea clienți pe fotografie, cel puțin un timp. Nu că aș fi avut nu știu câți clienți înainte. Oricum, simțeam deja de ceva timp că pur și simplu nu mai pot să fac fotografie ca un job. Am vrut să închid în mod conștient această ușă (apropo și de faptul că nu mai era dorința mea adevărată de a fi fotografă), pentru a-mi crea acest timp gol și a vedea ce altă ușă se deschide. Pentru că întotdeauna se deschide altă ușă când se închide una.
Iar ușa care s-a deschis a fost cea spre creativitate. A fost cel mai creativ an al meu, poate comparativ cu anul când m-am întors în România. Am scris mult, am început două proiecte foto noi, ceea ce iarăși nu am mai făcut de ceva timp (Proiectul Inside, cu care am făcut și o expoziție și un proiect în curs, cel cu fotografii cu obiecte, care ilustreaza retrospectiva). Pe lângă asta, am ținut un curs nou, am adăugat încă o specializare, care mi se pare că îmi deschide noi perspective și se potrivește perfect cu ceea ce făceam deja (art-therapy), am făcut tururi ghidate noi și niște video-uri. Dar din ce am auzit de la alți oameni, mulți și-au descoperit și urmat anul acesta talente ascunse sau demult ignorate.
Recunoștința
Anul acesta m-a făcut să-mi dau seama și să fiu foarte recunoscătoare că am primit acest dar al fotografiei și scrisului (și al creativității, în general), pe care nu mi-l poate lua nimeni, nici măcar pandemia sau restricțiile oficiale. Cred că asta e ceea ce pot oferi eu lumii din darurile/talanții primiți – proiectele, fotografiile, textele, chiar și atunci când nu-mi aduc nici un venit. Nu m-am simțit nici un moment fără rost. Poate că asta m-a întărit și mai mult să merg pe calea aceasta, a vocației, dar nu înseamnă că mi-a fost mai ușor sau că m-am temut mai puțin sau că am fost mai încrezătoare în mine. Am scris mai pe larg despre asta în Scrioarea pe timp de criză către artiști.
Regretele
Am fost anul acesta în preajma morții. De fapt, poate că pandemia ne-a amintit că tot timpul suntem în preajma morții, doar că în rest suntem prea ocupați și prea prinși în activitățile noastre, ca să ne amintim asta. M-am întrebat ce aș regreta dacă aș muri acum. Aș regreta că nu am publicat cartea, că mai sunt câteva persoane de la care nu am apucat să-mi cer iertare, că nu am avut copii, că nu am fost mai înțelegătoare și iubitoare cu cei apropiați, că nu am dăruit mai mult, că nu am reușit să mă apropii de Dumnezeu, ci am rămas mai degrabă într-o relație formală. Și, de fapt, cea mai importantă e ultima, iar cea mai puțin importantă este prima. Iar asta mi-a pus lucrurile într-o perspectivă nouă, mi-a rearanjat prioritățile în viață. M-a ajutat să mă detașez și mai mult de carte, ceea ce, paradoxal, m-a ajutat să o scriu mai bine.
Și am mai învățat ceva anul acesta – în urma drumului parcurs pe Via Transilvanica – că este important să fac ceva greu și fizic, nu doar intelectual, să ies din zona de confort nu doar psihic ci și fizic. Dar despre asta voi mai vorbi într-un articol viitor.
Sunt curioasă ce va aduce anul acesta care abia a început. Întotdeauna îmi plac aceste începuturi, sunt ca o foaie albă pe care nu știm ce va fi scris până la finalul anului. Închei aici, cu o constatare surprinzătoare (pentru mine), că deja întrezăresc care este următoarea mea dorință adevărată. Va urma.
PS: A, și era să uit, anul acesta am început să scriu scrisori. Din păcate nu sunt pe hârtie, ci tot pe email, dar mi-am dorit să scriu niște texte mai puțin editate, mai spontane, mai personale…ca scrisorile. Dacă doriți să primiți scrisori de la mine (nu sunt prea dese, cam o dată pe trimestru), vă invit să vă abonați aici.
No responses yet