* articol publicat la liternet
Când mă uit înapoi la anul 2025, am impresia că tot ce am făcut a fost să muncesc. Bineînțeles, nu e adevărat, dar poate că acesta a fost cel mai important lucru pentru mine și acolo mi s-a concentrat atenția și energia. Și nu, nu sunt workoholică, dar am simțit nevoia stringentă de a construi ceva care să conteze, care să rămână. (Deși… ce rămâne până la urmă?)
2025 e anul când am intrat la menopauză și întrebarea-dorință referitoare la avea un copil în mod natural a primit un răspuns definitiv. Încă nu știu ce simt în legătură cu asta. Un amestec de resemnare, tristețe, furie, vinovăție, ușurare, regret, asumare și cum-ar-fi-fost-dacă. Dar se pare că a fi mamă e ca o amprentă înscrisă în mine, ca femeie. Nu e vorba de dorința, nevoia, condiționarea, presiunea socială, rolurile asumate/impuse sau alegerea de a avea sau nu copii (subiecte foarte actuale), ci de ceva mai adânc, din construcția mea. Iar dacă nu am copii la propriu, atunci se pare că încerc în alte moduri a „crește” pe cineva sau ceva (în engleză e și un verb potrivit pentru asta, intraductibil, „to mother”) și astfel, poate, a lăsa în urmă ceva care să rămână. Sau cel puțin așa am simțit eu anul acesta, cu o intensitate care m-a luat prin surprindere, pentru că nu mi-am dorit niciodată cu ardoare un copil, ci mulți ani am privit asta ca pe o alegere pe care o pot face mai târziu sau ca pe ceva ce s-ar fi întâmplat de la sine la un moment dat… la momentul potrivit. Dar nu s-a întâmplat. Și nu am mai putut lua o decizie, pentru că timpul a luat decizia în locul meu. Și atunci poate am căutat să împlinesc nevoia asta prin muncă. Că am reușit sau nu, că e bine sau nu, asta nu știu (încă).
Sau cine știe, poate că, așa cum am constatat de multe ori de-a lungul vieții, resorturile interioare al acțiunilor și dorințelor mele rămân învăluite în mister. Și eu chiar sunt o persoană care se auto-disecă la greu. Pot spune „fac asta pentru că…” dar adevărul e că nu știu cu siguranță. Și poate capcana cea mai mare este să cred că fac ceva dintr-un motiv altruist, dintr-o chemare nobilă, pentru că asta e povestea pe care vreau s-o cred cel mai mult. Dar e cea adevărată? În fine, acum nu vreau să disec lucrurile la nesfârșit pentru că articolul acesta nu este povestea fără sfârșit și cititorul are răbdarea sa, dar și pentru că e un mod sigur de a mă înnebuni singură de cap.
Aș vrea să vorbesc de muncă, dar mâna care scrie în capul meu mă trage înapoi la a vorbi despre menopauză. Sau de fapt despre premenopauză, acest tărâm al nimănui pe care l-am străbătut timp de vreo doi ani, care m-a bulversat total. Și mi-a bulversat și căsnicia. Căsătoriți târziu, spre patruzeci de ani, în absența unui copil, care e și un mare „proiect comun” care unește, cu scăderea pasiunii, care vine natural cu vârsta (și mai ales cu menopauza) și alte încercări de care viața nu te scutește (pierderea unui job, dificultăți materiale, etc.), relația noastră s-a clătinat. E un teren necunoscut pentru amândoi și înaintăm cu grijă, ca pe un teren minat, pentru că nu vrem să facem vreo mișcare de distrugere ireversibilă. Nu vreau să avem o relație formală, cu vieți paralele care se mai intersectează în nevoile traiul în comun, vreau… tot! Dar și pentru o relație adevărată – o iubire, îndrăznesc să spun – munca de a o redresa și întreține de multe ori pare copleșitoare.
Dincolo de firea mea singuratică, dincolo de problemele noastre specifice de cuplu, poate că trăim vremuri în care motivația oamenilor de a fi împreună, nu doar într-o căsnicie, ci și în prietenie, în muncă, în colaborare, s-a diluat considerabil. Pandemia a fost pragul dincolo de care modul de a fi al întregii societăți și al fiecărui om în parte s-a schimbat radical, mergând tot mai mult spre înstrăinare, însingurare, învrăjbire, izolare și vrând-nevrând, ne afectează și personal.
Dar să revin la premenopauză. Bufeuri (horror!), uitare, stări psihice joase, crize de irascibilitate, căderea părului, oboseală, dureri de șolduri și genunchi, insomnii, riduri care se înmulțesc peste noapte cu de la sine putere și, deasupra tuturor, tronează sentimentul de pierdere. Pierdere de sine (cine mai sunt eu acum?), pierderea unor șanse (de a avea un copil, de exemplu), pierderea tinereții. Nu, nu mă simt bătrână, ci doar… altfel, foarte altfel față de cum mă știam dintotdeauna. Am hotărât să nu-mi mai vopsesc părul, pentru a marca această trecere în altă etapă a vieții. Pentru că de fapt despre asta e vorba. Nu e totul o pierdere și o vale a plângerii pentru acea tinerețe-fără-bătrânețe-și-viață-fără-de-moarte. Sincer, nu aș vrea să mai am douăzeci de ani, cel puțin nu așa cum i-am avut atunci – ani mulți, turbulenți, auto-distructivi, cu alegeri proaste pentru mine. Bineînțeles, aș vrea să mai am fața fără riduri de la douăzeci de ani (deși atunci nu prea mă plăceam) și energia de atunci (nici asta nu apreciam atunci, nu știam că nu e un dat imuabil).
Și totuși, după instalarea definitivă a menopauzei în acest an, parcă simptomele descrise mai sus s-au mai atenuat și pot vedea și partea însorită a străzii. Această nouă etapă a vieții a venit cu mai multă stabilitate, pe care o apreciez din plin, cu o (oarecare) maturitate, cu o mai bună împăcare cu mine însămi (eh, nu de tot), cu o înțelegere mai clară a drumului de urmat și a lucrurilor care sunt importante pentru mine (credința, familia, munca, scrisul) și care nu sunt importante. Iar asta mi-a ordonat mai bine timpul și energia.
Poate că acest teren stabil, dar și faptul că anul acesta în sfârșit am simțit că am ieșit dintr-un burnout prelungit, început în 2022, și mi-am recuperat energia vitală (chiar dacă nu la nivelul dinainte), a făcut posibil să mă concentrez asupra muncii mele. După cum spuneam la început, prin muncă am simțit cel mai mult că pot construi ceva și într-un sens, „to mother” (deși în prezent mi-am asumat mai mult rolul de mamă și în raport cu soțul meu și cu mama mea, lucru care în anii anteriori mi-a provocat furie și respingere). Dacă tot vorbesc de munca asta măreață, poate vă întrebați ce muncesc. Ei bine, întrebarea asta nu are un răspuns simplu și sincer, mulți ani m-am îndoit de drumul ales în munca mea pentru că părea prea haotic și prea prost plătit ca să conteze. Deci: lucrez pe cont propriu de vreo treisprezece ani, sunt fotografă, ghid de turism local, trainer pentru ateliere de scriere creativă și, mai recent, manager cultural (whatever that means), plus încerc să iau scrisul în serios, ca pe un job, deși nu câștig nimic din asta.
Acestea fiind spuse referitor la muncă, e al doilea an când obțin o finanțare publică pentru un proiect cultural intitulat Timisoara All Around, pe care l-am gestionat de la idee la decont, ceea ce a însemnat foarte multă muncă, mult stres, dar și foarte multă bucurie. Ce mai, a fost „copilul” meu! În încheierea proiectului am coordonat și publicat antologia de poezie feminină timișoreană „în/semnul ei”, care a adunat douăzeci de poete timișorene și a fost o revărsare de frumusețe lirică. Așa, ca o notă către mine, observ că în ultimii doi ani am scos o carte pe an, fie a mea, fie a altora, într-un fel am fost ca o mini-editură și… nu știu unde va duce asta, dar e o activitate care îmi place foarte mult. Câte ceva despre proiect și cărți puteți vedea în emisiunea „Piper pe limbă”, moderată de Robert Șerban, unde am fost invitată la final de an.
În 2025 am îndrăznit să scot ediția a doua a cărții mele „M-am întors acasă”. Prima ediție se epuizase de ceva timp și aveam de gând să las se stingă ecourile acestei cărți, dar, surprinzător, fără a face eu nimic, cartea a început să aibă un al doilea val de cititori și să am cereri pentru ea. Atunci mi-am zis că merită să existe în continuare (cu îndoielile de rigoare din fundal: cine sunt eu să decid că merită această carte?!). Pentru prima dată de la publicarea ei în 2021, am recitit-o integral, cu scopul de a o reedita. A fost interesant și emoționant să o recitesc. A fost ca și cum m-aș fi întâlnit cu un sine mai tânăr, ieșit dintre pagini. Deși acum sunt în altă etapă a vieții (și a scrisului) și în prezent aș scrie altfel, am constatat că încă stă în picioare cartea și nu mi-e rușine de ea, ca de o „scriere din tinerețe” – și acum chiar am distanța necesară în timp pentru a fi obiectivă. De fapt, în prezent nu aș mai scrie deloc cartea aceea, ceea ce îmi confirmă că o carte are un timp al ei (ca un copil?) și mă bucur că am publicat-o atunci când a fost timpul ei, chiar dacă am apelat la publicarea independentă. În contextul respectiv pe piața românească de carte din 2021 (eram în toiul pandemiei, mai țineți minte?) a fost cea mai bună decizie și sunt liniștită cu asta, chiar dacă publicatul independent este mult blamat și luat în derizoriu în România (uneori pe bună dreptate).
În continuare, nu știu care poate fi în prezent, în lumea editorială românească, soarta unei cărți de tip memoir/auto-ficțiune a unui autor cvasi-necunoscut cum sunt eu. Anul acesta am depus manuscrisul celei de-a doua cărți și a fost respins în mod repetat de edituri cu un text standard. Am fost dezamăgită? Da. Am fost rănită? Poate mai puțin (m-am hârșâit la refuzuri). Am încetat să cred că „merită” această carte? Uneori, da. Pot să vă dezvălui titlul: „La mijlocul cărării vieții noastre” și tema: criza vârstei de mijloc. Promițător, nu? 🙂 E în continuare în curs de depunere la edituri, sper să fie acceptată spre publicare și să o pot ține în mâini în 2026 (un alt copil?). E dorința mea secretă pentru 2026.
Și dacă tot vorbesc de cărți, iubirile mele, nu pot încheia fără să fac un mic top al cărților preferate în 2025:
- Ficțiune străină: Nathan Hill, „Wellness”, Jean Baptiste Andrea, „Mereu cu gândul la ea”, Maggie O’Farrel, „Portretul căsătoriei” (acum pot zice că am citit toate cărțile de Maggie traduse în română și e autoarea mea preferată în prezent).
Adevărul e ca am citit mai multe romane care mi-au plăcut în 2025, ceea ce a făcut să-mi crească semnificativ calitatea vieții :), așa că la categoria ficțiune străină aș mai adăuga: Kazuo Ishiguro, „Klara și soarele”, Lloyd C. Douglas, „Cămașa lui Hristos”, Sandor Marai, „Portretele unei căsnicii”, Daniel Kehlmann, „Tyll”, Laurent Binet, „Perspective”. Ca tendință, anul acesta m-au atras ficțiunea istorică și cărțile cu o tematică legată de artă.
- Ficțiune română: Ioana Bâldea Constantinescu, „Castelul din orașul meu”, Simona Antonescu, „Ultima cruciadă”, Radu Paraschivescu, „Brățară pe glezna ta”, Dan Liviu Boeriu, „Aici locuiește frica”.
M-am bucurat anul acesta și de cărțile nou apărute ale scriitorilor timișoreni, majoritatea lansate la Bookfest Timișoara: Andreea Sepi, „Și văile șopteau numele tău”, Diana Radovan, „Dincolo. Viața între vest și est”, Cynthia Orszag, „Soare de iarnă”, Patricia Popa, „Anotimpul Persefonei”, Delia Hügel, „Seara, după ora 9”, Mugur Ioniță, „Odiseea adriatică”, Goran Mrakić, „O beție cuantică”.
- Non-ficțiune: Lea Ypi, „Liberă”, Kenneth Clark, „Civilizația”, Jessica Bruder, „Ținutul nomazilor”.
În concluzie, 2025 a fost un an bun pentru mine, care a venit după un 2024 greu…. de fapt, dacă stau să mă gândesc, a venit după vreo trei ani grei, 2022 – 2024 (și având în vedere că anii 2020 – 2021 au fost anii pandemiei, care nici aceia n-au fost ușori…). Și e ciudat că despre anii buni e mai greu să scrii. Anii „răi” îți oferă mai multe subiecte de scris, poate pentru că asta e natura poveștilor (căci asta facem chiar și atunci când scriem o retrospectivă): au nevoie de intrigă, de dramatism, de răsturnări de situație, de probleme. Stabilitatea, starea de bine, fericirea, chiar, sunt plictisitoare pentru scris și își pot găsi locul poate doar în clasicul final „și au trăit fericiți…” …atâta timp cât le-a fost dat. Așa că sper să mai am un an despre care să scriu și pentru care să mulțumesc.
PS: Fotografia care însoțește articolul, așa instagramabilă cum e, ilustrează de fapt toate lucrurile la care nu m-am descurcat prea bine în 2025: relaxarea, legătura cu natura, mișcarea în aer liber și (adaug cu regret) a ține legătura cu prietenii.