Un exercițiu (eșuat) de asceză

Aprilie: Un exercițiu (eșuat) de asceză

1 aprilie

Ieri am terminat de scris eseul pe luna martie. Întotdeauna lasă un gol în mine după ce termin de scris un text. E o stare nu prea plăcută, de secătuire, dar și de agitație mentală. Textul încă rezonează în mine, cuvintele reverberează, lovindu-se de pereții interiori, ca și cum cineva ar fi tras un clopot în turla sufletului și creierului meu. Mă mai gândesc la text un timp, îl mai completez sau corectez în mintea mea, chiar și după ce e „gata”. Durează câteva zile, săptămâni (în funcție de amploarea textului) sau chiar câțiva ani (cum a fost cu cartea) până să-i pot da drumul de tot. Iar după ce îi dau drumul îl simt așa străin și nu-mi mai place. Încă nu știu ce voi scrie luna asta. În momente din acestea mi se pare că nu voi mai avea inspirație niciodată. De unde vin ideile?

2 aprilie

Iarăși am „deraiat” pe facebook seara, în condițiile în care îmi propun să nu „petrec timp” pe fb/insta și în general pe internet. Dar când sunt obosită, abătută sau plictisită îmi slăbește voința. Mă sperie că este mai puternic decât mine. Măcar am reușit să dezinstalez facebook-ul și instagram-ul de pe telefon în ideea de a petrece mai puțin timp scroll-uind aiurea. Vreau să renunț și la abonamentul la HBO și măcar până la finalul postului să nu mă mai uit la filme deloc. Să-mi curăț mintea de imagini, de ecrane, un fel de „detox” mental. În februarie am primit 3 luni abonament gratis la HBO de la Vodafone, o ofertă irezistibilă. C. zice: ca la heroină, prima doză e gratis. Mii de filme, seriale, mai mult decât pot vedea într-o viață. Plus youtube, plus podcasturi (tiktok, niciodată!) și unele chiar sunt bune. Dar nu poți să renunți la ceva, fără a pune altceva în loc.

3 aprilie

Oare e posibilă o asceză în ceea ce privește internetul/social media/tehnologia? Fac parte din generația care a copilărit fără internet, telefon sau calculator, prima dată când le-am folosit a fost după 20 de ani. Știu că nu ne mai putem întoarce la acele timpuri și nu se mai pune problema de a renunța de tot la ele, ci de a le folosi cu discernământ, cu bună măsură. Problema e că de multe ori mi-e imposibil să le folosesc cu măsură. Sunt făcute să dea dependență. Mă simt tot mai copleșită de cantitatea de conversații și informații, creierul mi-e tot mai aglomerat și agitat. Dar încercând să reduc timpul petrecut online, reversul medaliei este că de multe ori cred că par (sau chiar sunt?) neimplicată, absentă, indiferentă la ceea ce se întâmplă în oraș, în lume sau chiar în viețile prietenilor, nefiind prea prezentă în chat-uri, comment-uri, like-uri și altele asemenea care în prezent sunt semnul că îți pasă. Ce e mai important?

4 aprilie

Văd în nucul din fața ferestrei dormitorului două ciocănitori care sar pe crengi de colo-colo, ciocănind ritmic în lemn. Apoi își iau zborul. Uneori mai vin în copacii din spatele blocului guguștiuci, gaițe, stăncuțe, grauri sau pițigoi. Aș tot sta aici, privind pe fereastră cum se mișcă coroana imensă a nucului în bătaia vântului, ca o mare verde, foșnitoare.

5 aprilie

Azi am ieșit pentru prima dată anul acesta cu bicicletele la Pădurea Verde. Am pedalat cam o oră, apoi ne-am dat jos de pe biciclete, am ieșit de pe potecă și ne-am afundat în pădure. Am găsit un copac căzut și ne-am așezat pe trunchiul lui. Conversație grea cu C., o ceartă aproape. Plutea în aer de ceva vreme, iar situația din iarna acesta, fiind siliți să stăm atâta acasă, fără joburi, nu a ajutat. Reproșuri, idealuri neatinse (cine ar putea să se ridice la idealurile femeilor?), cicăleală, pasivitate, furie, dezamăgire, clarificări, în fine, o dorință de a-l înțelege pe celălalt, o dorință de pace. Îmi doresc să-l fac fericit. Și el pe mine. Totuși, rămâne o stare apăsătoare în urma acestei discuții, de care nu reușim să ne scuturăm. Mă uit în jur la copacii care acum dau primele frunzulițe de un verde crud, mă uit în sus la cerul atât de albastru, ascult păsările cântând în liniștea pădurii, privesc florile sălbatice crescute pe sol și mă gândesc: de ce nu ne putem bucura de această frumusețe? A trebuit să venim până aici ca să avem conversația asta. Ce grea e căsnicia! Uneori aș vrea să fiu singură, asta știu cel mai bine, mi-ar fi mult mai ușor. Probabil și el, uneori. Mai zice el o vorbă din bătrâni: însurat e un pic mai bine ca spânzurat. Oh, „aproapele” e cel mai greu de iubit. Aproapele de acasă, de la muncă, din trafic, instituții, magazine, autobuze. Și totuși, există iubire – vorba cântecului. Când dăm să ieșim din pădure, văd pe jos o doză goală de Coca-Cola. Și altcineva a mai stat înaintea noastră în mijlocul pădurii, pe această buturugă și poate a vrut să stea singur un timp, să evadeze sau poate a avut o conversație grea. Iau doza cu mine să o arunc la reciclabile.

6 aprilie

.

7 aprilie

Duminica Crucii. Care e crucea mea?

8 aprilie

Azi C. a plecat la casa de la sat pentru câteva zile. Eu am rămas acasă. Nu fac nimic, nici măcar nu am chef să ies undeva, doar stau pe acasă, în liniște. Aveam nevoie de singurătatea aceasta. Mă apuc să fac ordine pe birou și îmi sare în ochi un bilețel cu două citate, de pe panoul de plută cu tot felul de post-it-uri de lângă birou. „Trebuie să renunț, mai devreme sau mai târziu, la speranța unui trecut mai bun” (Yrvin Yalom) și „Be who you needed to be when you were younger” (Dani Shapiro). Stau acolo de mulți ani. Azi am simțit că nu mai am nevoie de ele. Nu mă mai reprezintă. Nu mă mai doare când le citesc. Nu mai am o problemă cu trecutul. It’s over! Am dat jos bilețelul, l-am lipit în jurnal și l-am înlocuit cu altul pe panou: „You can’t follow Christ and be successful in this world” (Părintele Serafim din Insulele Hebride, inspirația mea) Știu că e așa, dar… nu se poate totuși să am măcar puțin succes?

9 aprilie

Azi a trebuit să-l iau pe finul nostru de la grădiniță și să stau cu el câteva ore pentru că părinții lui erau ocupați. El aleargă mult, e foarte activ, uneori nu prea ascultă, mi-era teamă să nu pățească ceva cât e în grija mea. A fost foarte ascultător și totul a fost ok până la urmă. Mâna lui micuță în mâna mea, mergând pe stradă, spre locul de joacă. Glăsciorul lui ca un clopoțel care-mi povestea într-una: de prietenul lui de la grădiniță, Ștefan, cu care s-a jucat azi, că îi plac merele, și perele, dar merele mai mult, ei au un măr în curte, e foarte frumos, l-a plantat tata, acela e parcul lui favorit, verișorii lui sunt la Alba Iulia, etc. Stând la locul de joacă, împreună cu alți părinți, ușoară plictiseală, dar și atenție, grijă. Lucruri pe care probabil n-o să le cunosc niciodată cu un copil al meu. Mi-am adus aminte de un pasaj pe care mi l-am notat în jurnal din cartea lui Narine Abgarian, „Din cer au căzut trei mere”: „Dacă nu aveți copii e poate pentru că Dumnezeu a vrut să vă ferească de o suferință de neîndurat”.

10 aprilie

Azi ar fi fost ziua lui tata. Am fost de dimineață la biserică, am dat un pomelnic, am aprins lumânări. A venit mama la prânz la mine. Vorbeam cu ea: asta e „petrecerea” de ziua lui, azi ar fi împlinit 76 de ani. El era întotdeauna sufletul petrecerii, cel care aduna lumea în jurul lui. Mama zice că seamăn cu el. Uneori, cred. După-amiază am ținut un atelier creativ. Nu eram chiar așa în formă, dar cred că a ieșit bine, oamenii au fost mulțumiți, asta contează. Oare tata ar fi fost mândru/mulțumit de mine, de viața mea de acum? El ar fi vrut să fiu economistă, nu artistă. Încă mă întreb asta, deși anul acesta se împlinesc 20 de ani de când s-a dus.

11 aprilie

Din psalmi: „Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu, ca un pământ însetoșat” (Ps. 142) și „Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu, în pământ pustiu și neumblat și fără de apă.” (Ps. 62). Așa mă simt și eu. Ca femeia samarineancă, când se întâlnește cu Hristos la fântână și Îi cere apa vie, să nu mai înseteze în veac. De câte ori apare apa în Evanghelii! Boboteaza, apa preschimbată în vin, pescuirea minunată, Hristos umblând pe apă, Petru care se scufundă, furtuna pe marea Galileii și în alte locuri, probabil. Nu am cunoștințe (cred că nici minte), pentru un astfel de studiu. Aceeași sete apare în poezia minunată a lui Mary Oliver, „Thirst”:

14 aprilie

Am fost deranjată la biserică de copii care făceau gălăgie, oameni care se plimbau încoace-încolo și vorbeau. Dar dacă gândurile mele s-ar vedea și auzi, ar face o agitație și o gălăgie mult mai mari.

15 aprilie

Mi-a venit ideea că articolul pe aprilie ar putea lua forma unui jurnal. Să mă uit înapoi în însemnările din agenda-jurnal și să selectez notițe. Deci nu va fi chiar identic cu jurnalul meu scris de mână. Până la urmă, nu pot avea un gând care să merite să fie scris zilnic. Pentru inspirație încep să citesc jurnalul lui Andrei Pleșu, „Note, stări, zile”, care cuprinde selecții din însemnările lui de pe parcursul a 40 (!!) de ani. Ce cultură are, ce exprimare distinsă, ce bogăție de idei. Eu ce am de spus? Am vreo idee care să merite scrisă? Aceasta e vocea „sfătuitorului” meu de pe umărul stâng. Veșnica mea îndoială. A. Pleșu spune că în astfel de însemnări de tipul jurnalului găsești deopotrivă „scârbe și miracole”, „însemnări de o stupiditate inavuabilă, alături de citate pompoase, pasaje obscure și candori de subretă”, din care încearcă să „salveze” ceva valoros.

16 aprilie

În seara asta la concert cu mama. Sunt mai mult pensionari în sală. Orchestră de cameră: două viori, o pianină, un violoncel. Muzică clasică (încep în forță cu „Palladio”, de Jenkins), muzică din filme („Casablanca”), musicals („Scripcarul pe acoperiș”), jazz („What a wonderful world”). La un moment dat interpretează partea instrumentală din „Time to say goodbye”, cântată în original de Sarah Brightman și Andreea Bocelli. Mica orchestră o cântă cu atâta patos, încât îmi dau lacrimile. Văd cum pe rândul din fața mea un domn cu părul complet alb, adus din umeri, se întoarce spre doamna lui, care stătea alături, și ea cu părul alb, foarte elegantă, cu rochie neagră și cercei de argint vechi, cu pietre albastre, îi ia mâna și i-o sărută. Pe un alt scaun, în lateral, o femeie de vârstă incertă (pare tânără, totuși), din al cărei profil se disting buzele enorme, botoxate, un nas a cărei formă pare „lucrată” și genele false, neverosimil de lungi, își șterge o lacrimă cu vârful degetului, la colțul ochilor, pentru a nu-și întinde machiajul negru, gros. Frumusețea va salva lumea…

17 aprilie

Frig tipic de aprilie, după un val de căldură. Aprilie cel nehotărât ar vrea să se întoarcă la iarnă. De câte ori ies din bloc mă uit la pâlcurile de stânjenei și la tufele de liliac din fața casei de vizavi. Încep să se ofilească. Predau ștafeta la salcâmi, soc și castani, care sunt în plină floare, în ciuda frigului. Câtă frumusețe!

18 aprilie

Nu am mâncat ciocolată de o lună. „Fur” un citat de Horațiu din jurnalul lui Andrei Pleșu, „Note, stări, zile”: „Nimic nu este mai ușor decât a disprețui aurul și argintul sau a te lipsi de o îmbrăcăminte scumpă; însă a renunța la o mâncare de ciuperci este un sacrificiu mult prea aspru”. E greu postul 🙂

19 aprilie

Azi mă simt înfrântă în toate hotărârile mele.

20 aprilie

Vreau să iau o pauză de la literatură, mai ales de la ficțiune și literatură contemporană. Într-un fel și asta un „detox”, o încercare de a mă desprinde de spiritul contemporaneității (probabil sunt naivă să cred că pot face asta). Am nevoie de altfel de „mâncare” pentru creier. Am început să citesc „Frumusețea și urâțenia. Convorbiri duhovnicești despre artă și realitate”, Mitr. Antonie de Suroj. Îmi rămâne în minte că sensul artei este frumusețea. Dar există două tipuri de frumusețe, conform lui Dostoievski: frumusețea adevărată (nu e doar estetică) – arta care îl înalță pe om, în care transpare Dumnezeu și frumusețea falsă, ruptă de autenticitate, de spirit – „art d’assoupissement”, arta de a umple golul, o artă care denaturează frumusețea, care într-un fel e o minciună, care ne trage în jos. Le-am simțit pe amândouă în fața unor opere de artă! De asemenea, ideea că de aceea ne mișcă atât de mult, de exemplu, pictura „Grădina cu măslini” sau „Floarea soarelui” a lui Van Gogh, pentru că el a reușit să surprindă o esență acolo. Nu sunt doar niște copaci, nu e doar o reprezentare a realității, ci e esența grădinii, esența florii soarelui. De meditat la asta, apropo de scris, de fotografie. Cum să redau frumusețea adevărată? Cum să surprind „esența”? Am reușit vreodată?

22 aprilie

Am prea multe haine. Spuse ea și-și mai luă două bluze drăguțe de la second hand (erau cu reducere).

23 aprilie

Parcă mi-e foame tot timpul.

24 aprilie

Domnul bătrân, de la casa de pe colț: păr alb zburlit în jurul cheliei, îmbrăcat ponosit, pantofi scâlciați care par enormi în comparație cu statura lui mignonă. Întotdeauna salută cu un zâmbet larg și spune câteva cuvinte fiecărui om întâlnit pe stradă. Azi m-a văzut dimineață, când am plecat spre oraș. Mergeam cu pas grăbit, mă uitam la telefon, la ceas, agitată, mă gândeam la tot ce am de bifat pe ziua respectivă. Mi-a făcut semn cu mâna de pe partea cealaltă a străzii și a spus zâmbind: „Încet, încet, încet!” I-am făcut și eu semn cu mâna, în grabă: Da, da, da! Și el a repetat: încet, încet, încet. Chiar așa, unde mă grăbesc tot timpul? E ca un personaj de poveste acest bătrânel. Uneori mă aștept să dispară într-un norișor după ce mi-a livrat mesajul.

25 aprilie

Am fost la o lansare de carte și cu toate că-i cunoșteam pe majoritatea oamenilor de acolo, abia am putut scoate trei vorbe. Timiditatea mea cronică. Veșnica tensiune între dorința de a face ceva cu și pentru oameni și nevoia de singurătate, tot mai acută cu cât trec anii.

26 aprilie

Azi am făcut mămăligă, am întins-o în tavă, iar când s-a întărit am tăiat-o în felii și am prăjit-o. Garnitură de varză murată. Felul întâi: supă cremă de sfeclă roșie. Par să fie singurele realizări ale zilei. Mă simt fără vlagă. Poate e astenia de primăvară.

27 aprilie

De multe ori simt că nu mă pot cunoaște până la capăt, oricât m-aș uita cu sinceritate în mine (activitatea mea preferată). De fapt, simt că nu pot cunoaște nimic până la capăt. Nici pe ceilalți oameni. Dacă e să fiu sinceră cu mine, văd că motivele, resorturile interioare ale acțiunilor, dorințelor și gândurilor mele îmi rămân ascunse. Pot să raționalizez, să spun că „fac asta pentru că…”, dar adevărul e că nu știu. Îmi construiesc niște povești despre mine. Și mai mult: e binele sau răul care stau în profunzime, sub aparența faptelor și gândurilor mele? Nu știu. E atâta necunoscut în mine! Dar văd și atâtea lucruri urâte și nu reușesc să scap de ele. De multe ori mi se pare că dacă încerc să privesc în interiorul meu e ca un abis fără fund (dar nu într-un sens negativ) și mă apucă amețeala pe marginea lui. Același gând și la Pascal, despre disproporția omului: omul e neînsemnat în raport cu mărimea Universului, însă înăuntrul lui, ca înăuntrul fiecărei gâze și atom există un univers infinit – omul, între Nimic și Infinit. Sau: înăuntrul meu e ca un ocean nesfârșit, iar eu plutesc abia la suprafață sau poate mă mai scufund un metru sub apă, cât mă „ține” – nu am o privire de ansamblu, nu știu ce e în adânc. Sau: e ca atunci când stau pe vârful unui munte, privesc în depărtare, de jur împrejur, se vede totul până în zare departe: orașe, sate, câmpii, dealuri, păduri și asta nu e totul, peisajul continuă la infinit. Uneori mă sperie imensitatea asta, alteori, îmi doresc să plonjez în ea și atunci cred că m-aș cunoaște și aș fi eu însămi. Serile citesc din cartea „Problemele vieții” de Sf. Ioan Gură de Aur și dau peste acest pasaj: „Știm că în trupul nostru se află un suflet, dar nu știm cum este el. Dumnezeu nu ne-a lăsat această cunoaștere, ca să ne smerească, prin neputința de a profunda adevărurile supranaturale, care depășesc puterea noastră de înțelegere.”

28 aprilie

Ce este și ce nu este asceza, la A. Pleșu:

„Asceza nu este amputarea datelor naturale ale omului, ci bunul lor uz, corecta lor orientare, evacuarea abuzului și a devierii.”

„Asceza este drumul care duce de la detașare la dragoste.”