Desfătările și mâhnirile muncii**
Flashback 1998
Sunt la Herculane cu niște prieteni. Nu prea avem bani, așa că mergem cu trenul fără bilet și dacă ne întâlnim cu controlorul, îi dăm câțiva lei, adică mergem „cu nașul”. După ce tragem de rucsacii grei, cu cadru metalic, prin stațiune și pe munte, seara mergem să facem o baie la Ștrandul termal 7 Izvoare. Se înnoptează, ștrandul se închide, îi dăm câțiva lei paznicului și ne lasă să dormim la ștrand. Ne scoatem din rucsac niște pâine, brânză, conserve de pateu și mâncăm la comun de cină. Ne așezăm izolirele direct pe nisipul amestecat cu pietriș de lângă bazinul mare, ne băgăm în sacii de dormit, ne punem căciuli pe cap, deși e vară (să nu ne tragă curentul la cap și ne e frică să nu ne intre în urechi urechelnițe) și adormim sub cerul înstelat. Dimineață ne trezim o dată cu primele raze ale soarelui care apar de după crestele munților Mehedinți. Ceva foșnește în direcția rucsacilor noștri, proptiți de gard. Peste noapte un șoricel, pesemne atras de mirosul brânzei, a ros pungile de plastic în care țineam mâncarea și acum fuge speriat. La barul de la ștrand apare un băiat care face curățenie și dă scaunele jos de pe mese. Ștrandul nu s-a deschis încă. Îl rugăm pe băiat să ne facă cafea și ne-o servește în pahare de plastic. Ne aprindem țigări și ne încălzim la soarele care ajunge încet-încet și în valea Cernei. Îi dăm băiatului o casetă cu Led Zeppelin (piratată), el o pune la casetofonul de la bar și noi ne aruncăm în bazin pe sunetele de chitară de la Whole Lotta Love. Parcă am avea propria noastră piscină, înconjurată de munți și pădure. Ne simțim ca niște milionari, deși suntem săraci… sau așa ceva. De fapt nu simțim că ne lipsește nimic, dimpotrivă. Nu ne interesează banii. Nu ne interesează cariera. Ne simțim liberi.
*
Flashback 2013
Dimineața. Merg spre serviciu pe jos. Pe trotuare, în mașini, în autobuze oamenii se grăbesc, nimeni nu zâmbește. E o nouă zi de lucru. Mă gândesc: oare și eu arăt așa? Chiar suntem toți prinși în această cursă work-eat-sleep-reapeat, șoricei în acea roată pe care o învârtim permanent până la moarte? De departe văd un om mergând sprințar, cu un zâmbet larg pe față. Uite, îmi zic, în sfârșit un om care e fericit dimineață, când trebuie să meargă la lucru. Când se apropie, se vede că omul e homeless și un pic dus cu pluta. Doar nebunii pot să zâmbească dimineața?
*
Flashback 2023
Soțul meu e dat afară pe motiv de reduce a cheltuielilor firmei și că nu mai e rentabil să-l păstreze. Își caută altceva, depune zeci de CV-uri, e chemat la vreo cincisprezece interviuri de pe urma cărora nu a ieșit nimic – ori refuzuri, ori niciun răspuns. Se pare că nu e un moment bun să-ți cauți de lucru, mai ales în domeniul IT. El a terminat științe economice. Prin anii 90, când am dat noi la facultate se spunea că se caută economiști (și eu am terminat tot facultatea de științe economice). Ei bine, până a terminat facultatea, în 2001, se căutau IT-iști. El a lucrat mulți ani în vânzări, până a încercat acum vreo patru ani o reconversie profesională, spre domeniul IT. I-au trebuit, iată, aproape douăzeci de ani să ajungă în domeniul IT, iar acum se pare că acest domeniu e în declin.
Se vorbește de impactul tot mai mare al inteligenței artificiale, care va face să dispară multe joburi. Pe de altă parte, salariile au crescut și în România și pentru firmele străine care își externalizau afacerile aici nu mai e așa rentabil să angajeze și să-și dezvolte afacerile aici, se îndreaptă spre India sau China. A trecut și pandemia peste noi și câteva din firmele mari din domeniul automotive, care erau printre primele prin oraș, au făcut concedieri masive. Până la urmă, totul se rezumă la bani, angajații sunt niște numere. E sfătuit să se îndrepte spre alt domeniu, cât se mai poate, dar spre ce? Ne tot batem capul, dar nici eu, nici el nu suntem genul care să poată face predicții de viitor sau să aibă fler în afaceri. Dimpotrivă.
Pe de altă parte, are 45 de ani și deja angajatorii nu privesc cu ochi buni această reconversie profesională târzie și faptul că nu are continuitate. El nu vrea să stea degeaba în acest timp, așa că am tot întrebat printre prieteni și cunoștințe dacă nu știu pe cineva care angajează și așa a ajuns acum să „dea o mână de ajutor” la o firmă patru ore pe zi (a se citi: lucrează la negru). Schimbarea legislației din domeniul muncii, faptul că și joburile part-time se impozitează la fel ca joburile full-time a făcut total nerentabil să ai angajați part-time, mai ales pentru firme mici.
Proiectul în care lucrez într-un ONG se termină în același timp cu contractul lui. Amândoi rămânem fără job. Mai avem ceva economii, ne vom descurca, trăim minimalist, ne zicem. Și cumva ne simțim ușurați.
*
Flashback 2022
Stau pe bancă în parc. E decembrie, cerul e gri închis și bate un vânt înghețat. Crengile goale ale copacilor se izbesc una de alta cu un clocănit metalic. Nu e nimeni în parc, nici măcar oamenii care plimbă câinii. Îmi scot senviciul din geantă, desfac șervețelul și până să iau două guri, îmi degeră mâinile și îmi îngheață și dinții, parcă. E pauza mea de prânz. Vreau să evadez de la calculator.
*
Flashback 2001
Am 23 de ani, sunt proaspăt absolventă de facultate (care nu mi-a plăcut deloc) și îmi caut de lucru. Pentru a fi angajat trebuie să ai experiență de muncă, dar cum să ai experiență dacă nimeni nu angajează tineri fără experiență? După aproape jumătate de an de căutat și depus CV-uri, mă angajez ca asistent manager (un fel de secretară) într-o instituție publică. Am echivalentul a 80 de mărci salariu. Cam astea sunt salariile în anii 90. Nimeni nu are bani, doar baștanii pe care-i vedem la televizor. Faptul de a sta închisă într-un birou opt ore pe zi, preponderent în fața unui calculator, într-un birou cu mai mulți colegi, mi se pare atât de plictisitor și constrângător încât merg mai des decât am nevoie la toaletă și stau închisă acolo, în liniște. Sau ies pe coridor să fumez mai des decât aș dori, astfel încât ajung să fumez un pachet de țigări la câteva zile. Deci asta înseamnă serviciul?! Mi se pare deprimant că asta va trebui să fac în următorii patruzeci de ani din viață. Mai e o fată proaspăt absolventă, angajată o dată cu mine. Ea nu fumează, nu mergem la toaletă împreună „ca fetele” (cine a inventat asta?), messenger și whatsapp nu există încă, nu avem nici telefoane mobile, așa că nu prea putem vorbi la birou, dar înțelegem că ne simțim la fel.
*
(Cred că de câte ori încerc să fac o poveste coerentă din viața mea profesională, eșuez. Dar poate că asta e situația cu toate textele autobiografice – până la urmă, construiesc o poveste din întâmplările pe care le am la dispoziție. Dar e cea adevărată? Oricât m-aș uita în adâncul meu și oricât de sinceră aș fi, simt că e ceva care nu poate fi forțat într-o structură narativă, de tipul cauză-efect.)
*
Mama îmi spune că și ea a avut multe momente de-a lungul vieții când pur și simplu a urât jobul ei de profesoară de chimie alimentară, s-a simțit demotivată și că nu are sens ce face, a avut o directoare care a terorizat-o ani de zile. Dar pe atunci nu prea aveai multe opțiuni de schimbat serviciul (numit ironic „scârbici”). În generația lor oamenii lucrau o viață în aceeași fabrică sau instituție. Nu exista inițiativă privată. Nici nu se punea problema să ai un job care-ți place. Munca e muncă, nu trebuie să te facă fericită – îmi mai zice ea.
Are ceva dreptate mama. Și mai e adevărat că s-a schimbat foarte mult raportarea oamenilor la muncă în decursul unei generații. Esther Perrel spunea într-un interviu[1] că a avut loc o schimbare de paradigmă în societatea contemporană în ceea ce privește munca, la fel cum s-a întâmplat cu relațiile: „Căutăm în muncă ceea ce înainte ne oferea religia. Vrem de la muncă mai mult decât s-a dorit vreodată. Asta nu înseamnă doar să avem un salariu. Vrem ca munca să ne ofere identitate, vrem să ne dezvoltăm prin muncă, vrem să dea un sens vieții noastre, vrem flexibilitate adaptată specificului unic al vieții fiecăruia. Munca nu înseamnă doar „ce voi face în continuare” , ci „cine voi fi în continuare”. Serviciul este al doilea loc unde oamenii își împlinesc nevoile (primul sunt relațiile de cuplu), pe care înainte le satisfăceau comunitatea și religia. În relațiile romantice, oamenii caută acum ceea ce înainte căutau în divinitate: mister, transcendență, extaz. ” Poate că suntem nefericiți în muncă pentru că așteptăm prea mult de la muncă, așteptăm să ne facă fericiți, ceea ce e nerezonabil.
Dar nu numai oamenii obișnuiți se confruntă cu problema muncii și al locului ei în viață, iată ce spun și monarhii: „Noi năzuim cu tot dinadinsul să ne facem viața mai ușoară, mai frumoasă, mai tihnită. Numărul plăcerilor e însă foarte mic, alăturea cu mulțimea durerilor, a grijilor și a dezamăgirilor, care ne apasă în fiecare zi, în fiecare ceas. Ce s-ar alege de noi, dacă n-am fi părtași amărăciunilor, care ele ne îndeamnă la luptă? Cum am fi dacă am avea doar zile bune? Ne-am întinde la soare cât el ar lumina și n-am mai mișca nici mâinile, nici picioarele, căci numai pentru puțini oameni munca este o îmboldire firească. Cei mai mulți muncesc numai pentru că sunt nevoiți a munci și luptă numai ca să nu se prăpădească. Puțini sunt aleșii care sunt mânați de o pornire neîncetată de a lucra, care sunt chemați a înfrumuseța viața tuturor. Dar și ei suferă chinuri mari! Și lor numai rareori le este dat să se bucure de ceea ce au făcut în lume.”[2] Regina-poetă Carmen Sylva trebuie să fi știut ceva despre greutățile vieții și ale muncii. Cuvintele ei aduc mărturie despre concepția de viață din secolul XIX, care s-a schimbat în prezent, când avem mai degrabă o cultură a relaxării și distracției și modele care presupun fie să câștigi cât mai mulți bani, cu cât mai puțin efort, fie munca ca pasiune, ca plăcere, tipice unei societăți dezvoltate, tot mai laicizate și prospere din punct de vedere material.
E în natura umană să tindă spre confort (și totodată, spre idealuri foarte înalte). Dar oricine a muncit vreodată, știe că nu există muncă fără greutate și vrei-nu vrei te face să te gândești la cuvintele vechi de două mii de ani, care par foarte dure: „În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat.”[3] Nici măcar munca de creație nu e doar pasiune și plăcere. Ca orice muncă, de multe ori e grea, neplăcută, neapreciată, neplătită, plină de încordare, îndoială, frustrare și epuizare.
Alain de Botton (iubesc umorul lui!) în cartea „Desfătările și mâhnirile muncii”[4] face un periplu prin istorie și filozofie, dar și petrecând timp cu oameni de diverse profesii, analizând relația omului cu munca. El arată că doar în societatea modernă a apărut ideea ca munca ar trebui să ne facă fericiți și că ne definește identitatea. În secolul XIX apare o schimbare dramatică de mentalitate, meritocrația, care consideră că poziția omului în societate e dată de meritele sale (calități, abilități, efort), ci nu de o rânduială divină, cum fusese cazul timp de multe secole până atunci. Asta pune o mare presiune pe om și cauzează multă anxietate: dacă nu are succes (reprezentat prin avere și bunuri care atestă statutul), vina e doar a lui. Și conceptul de succes s-a schimbat, nu a fost întotdeauna de-a lungul istoriei cuantificat în bani. Totodată, abia în secolul XX a apărut literatura motivațională care ne momește cu texte de genul „Pot să fac orice dacă-mi pun în minte. Pot să fiu puternic și să mut munții din loc. Pot să-mi propun țeluri și să le ating.” (în carte sunt citate ca texte pe care le spune un consilier profesional la un seminar pentru lucrătorii concediați dintr-o întreprindere).
După ce stă în compania unui terapeut care face consiliere profesională și e martor la munca lui, conchide despre limitele și umbrele acestei meserii (aș adăuga: și a „industriei” motivaționale): „O foame de înțeles de răspunsuri de la potențialii clienți îi ispitea pe mulți dintre ei să promită mai mult decât puteau oferi, aidoma profesorilor de scriere creativă care, din lăcomie sau din sentimentalism, dau uneori de înțeles că toți cursanții lor ar putea produce într-o bună zi literatură de calitate, în loc să admită cinstit adevărul supărător, atât de anatemizat într-o societatea democratică, acela că scriitorul mare, la fel ca lucrătorul fericit, rămâne o anomalie, la fel de imun la metodele agriculturii industriale ca o trufă.” Am ales acest citat și pentru că face referire la scris și e un memento bun pentru mine, că e foarte probabil ca niciodată să nu ajung un scriitor „mare”. Cu toate acestea, e important să-mi continui munca și să dau tot ce pot mai bun în scris (asta depinde de mine), oricare ar fi succesul cărților sau vânzările (ceea ce nu mai depinde de mine).
A durat ceva timp, iată, aproape zece ani, până ca recent să-mi asum faptul că alegând să fac activități din domeniul artistic-creativ nu voi obține niciodată prea mulți bani (uneori chiar deloc). Într-un fel, e mai bine așa, pentru că sunt mai sinceră și îmi păstrez libertatea de a crea conform unui îndemn sufletesc autentic, fără a fi influențată de ce se cere pe piață și ce trend trebuie să urmez pentru a vinde. Și, sincer, simt că a scrie, a fotografia, a crea ceva, în general este un privilegiu, un câștig în sine. (Și acum chiar nu vreau să scriu texte motivaționale, nici măcar pentru mine.) Totodată, știu că, urmând acest principiu, nu voi avea niciodată succes sau un impact major în societate. Dar asta nu înseamnă că munca mea de creație este nesemnificativă sau inutilă. Însă va trebui să-mi găsesc sursele de venit în altă parte, să fiu ajutată de familie, uneori și încerc ca acest fapt să nu provoace o scindare ireconciliabilă în viața mea.
Elena Vlădăreanu abordează cu mult aplomb în cartea sa de poezie „Bani. Muncă. Timp liber”[5] relația dintre bani și scris, care e de multe ori e… inexistentă, mai ales în România. (Și nici nu dă bine ca artist să vorbește de bani, nu?) Las aici o poezie care spune totul:
„Te înfurii.
Fir-ar să fie!
Dar scrii.
Pentru că scrisul.
Pentru că nu e frumos să scrii pentru bani.
Pentru că e rușine să refuzi.
Poate nu meriți.
Poate ar trebi să mai ai răbdare niște ani.
Și să treci o dată de treișcinci.
Na c-ai trecut!
Mare ispravă ai făcut!
Poate ei au dreptate și scrii prost, când tu crezi că scrii bine.
Poate ar trebui să te angajezi la Auchan.
Poate ar trebui să dai reject an de an
Maică-ta te-ntreabă: iese ceva la afacerea asta?
Poate ar trebui să nu mai aștepți lista
Lista cu cei grozavi, cu cei care merită
Cu cei frumoși, cei populari, cei talentați
Și dotați
Lista cu premianți
N-o mai aștepta.
Fuck it. Eat pizza.”
Pe de altă parte, măcar atâta am învățat în toți anii aceștia, că munca de creație nu poate fi cântărită în termenii eficienței economice. Îmi aduc aminte de renumitul fotograf grec Nikos Economopoulos, care spunea cu mult umor într-o conferință că fosta lui nevastă îi zicea: „You’re like a stray dog!” explicând în continuare: „If you’re trying to be efficient, nothing good will come out of it. You have to give yourself time.”[6] Da, cred că și mie îmi place să fiu un „câine vagabond” și îmi asum tot ce decurge din această alegere.
*
Prezent
În luna mai am scris acest articol, care va face parte dintr-o serie de articole lunare inspirate din viața cotidiană, pe care mi-am propus să le scriu pe parcursul acestui an, în funcție de ce subiecte îmi va oferi viața (deci nu știu ce voi scrie în decembrie, nici măcar luna viitoare). Aș dori să adun într-o carte aceste articole anul viitor. Încă pare atât de departe acel moment și uneori mă îndoiesc că voi reuși. Dar măcar am respectat hotărârea mea de la începutul acestui an de a trata scrisul ca pe un job. Luna trecută am făcut fotografii la un eveniment și am ținut două ateliere de scriere creativă și nu am fost plătită pentru nicicare (încă). Luna asta am ținut două tururi ghidate (fotografia care ilustează articolul e de la unul din tururi) și… aștept. Am depus o aplicație, care mi-a luat cam o săptămână s-o pregătesc, pentru o bursă de creație literară și aștept răspunsul (later edit: nu am câștigat bursa). La începutul lunii mai am trimis la o editură manuscrisul unei cărți de poezie la care am lucrat în ultimii trei ani. Mi s-a promis un răspuns în iunie (later edit: răspunsul a fost nu). Am scris un articol de călătorie pe care l-am trimis la o revistă online. Nu am primit niciun răspuns (încă). Am scris un articol pe blog despre cărțile de călătorie pe care le-am citit în ultima perioadă și ce am învățat din ele referitor la scris. Nu știu dacă l-a citit cineva. Aceasta e munca mea. Chiar am lucrat luna aceasta, dar nu am câștigat nimic (încă). Și totuși, continui să muncesc, să sper, să scriu și să aștept.
* titlu inspirat de cartea lui Alain de Botton, „Desfătările și mâhnirile muncii”, Editura Vellant, 2017
[1] La emisiunea „Garantat 100%” din 6 octombrie 2019
[2] Regina Elisabeta a României, Carmen Sylva, „Cuvinte sufletești”, Editura Humanitas, 2022, p. 87-88
[3] Facerea, cap. 3, 19
[4] Alain de Botton, „Desfătările și mâhnirile muncii”, Editura Vellant, 2017, p. 125
[5] Elena Vlădăreanu, „Bani. Muncă. Timp liber”, Editura Nemira, 2017, p. 21
[6] Traducere „Ești ca un câine vagabond.” „Dacă încerci să fii eficient, nu vei obține nimic bun, valoros (n.a. în fotografie, în munca de creație). Trebuie să-ți oferi timp.”