Desfătările și mâhnirile muncii**
În 2023 soțul meu e dat afară pe motiv de reduce a cheltuielilor firmei și că nu mai e rentabil să-l păstreze. Își caută altceva, depune zeci de CV-uri, e chemat la vreo cincisprezece interviuri de pe urma cărora nu a ieșit nimic – ori refuzuri, ori niciun răspuns. Se pare că nu e un moment bun să-ți cauți de lucru, mai ales în domeniul IT. El a terminat științe economice. Prin anii 90, când am dat noi la facultate se spunea că se caută economiști (și eu am terminat tot facultatea de științe economice). Ei bine, până a terminat facultatea, în 2001, se căutau IT-iști. El a lucrat mulți ani în vânzări, până a încercat acum vreo patru ani o reconversie profesională, spre domeniul IT. I-au trebuit, iată, aproape douăzeci de ani să ajungă în domeniul IT, iar acum se pare că acest domeniu e în declin.
Se vorbește de impactul tot mai mare al inteligenței artificiale, care va face să dispară multe joburi. Pe de altă parte, salariile au crescut și în România și pentru firmele străine care își externalizau afacerile aici nu mai e așa rentabil să angajeze și să-și dezvolte afacerile aici, se îndreaptă spre India sau China. A trecut și pandemia peste noi și câteva din firmele mari din domeniul automotive, care erau printre primele prin oraș, au făcut concedieri masive. Până la urmă, totul se rezumă la bani, angajații sunt niște numere. E sfătuit să se îndrepte spre alt domeniu, cât se mai poate, dar spre ce? Ne tot batem capul, dar nici eu, nici el nu suntem genul care să poată face predicții de viitor sau să aibă fler în afaceri. Dimpotrivă.
Pe de altă parte, are 45 de ani și deja angajatorii nu privesc cu ochi buni această reconversie profesională târzie și faptul că nu are continuitate. El nu vrea să stea degeaba în acest timp, așa că am tot întrebat printre prieteni și cunoștințe dacă nu știu pe cineva care angajează și așa a ajuns acum să „dea o mână de ajutor” la o firmă patru ore pe zi (a se citi: lucrează la negru). Schimbarea legislației din domeniul muncii, faptul că și joburile part-time se impozitează la fel ca joburile full-time a făcut total nerentabil să ai angajați part-time, mai ales pentru firme mici.
Proiectul în care lucrez într-un ONG se termină în același timp cu contractul lui. Amândoi rămânem fără job. Mai avem ceva economii, ne vom descurca, trăim minimalist, ne zicem. Și cumva ne simțim ușurați. Dar mai întâi plecăm într-o excursie de trei zile la Budapesta, care e aproape de Timișoara, dar totuși are un vibe diferit. Avem nevoie să ieșim un pic din contextul obișnuit. Poate că suntem cam inconștienți. În ciuda gerului, umblăm mult pe străzi, prin biserici, pe insule, de-a lungul Dunării, mergem la muzee și ne umplem rezervele de artă și frumos. Vom avea nevoie.
*
Acum vreo doisprezece ani, când am avut o schimbare drastică de carieră. După ce am făcut facultatea de Științe Economice și apoi, timp de vreo zece ani am lucrat în tot felul de joburi diverse, m-am apucat de fotografie, ca meserie. Dar și de scris, ca un hobby pe care mi l-am asumat serios. Voiam să fac ceva pentru care am talent și care are însemnătate pentru mine. Nu au fost ani ușori de când lucrez pe cont propriu și de multe ori m-am întrebat dacă nu am alergat după o himeră: să fac ceva „ce-mi place”, aruncând pe geam siguranța de a fi angajată.
Mama îmi spune că și ea a avut multe momente de-a lungul vieții când pur și simplu a urât jobul ei de profesoară de chimie alimentară, s-a simțit demotivată și că nu are sens ce face, a avut o directoare care a terorizat-o ani de zile. Dar pe atunci nu prea aveai multe opțiuni de schimbat serviciul (numit ironic „scârbici”). În generația lor oamenii lucrau o viață în aceeași fabrică sau instituție. Nu exista inițiativă privată. Nici nu se punea problema să ai un job care-ți place. Munca e muncă, nu trebuie să te facă fericită – îmi mai zice ea.
Are ceva dreptate mama. Și mai e adevărat că s-a schimbat foarte mult raportarea oamenilor la muncă în decursul unei generații. Esther Perrel spunea într-un interviu[1] că a avut loc o schimbare de paradigmă în societatea contemporană în ceea ce privește munca, la fel cum s-a întâmplat cu relațiile: „Căutăm în muncă ceea ce înainte ne oferea religia. Vrem de la muncă mai mult decât s-a dorit vreodată. Asta nu înseamnă doar să avem un salariu. Vrem ca munca să ne ofere identitate, vrem să ne dezvoltăm prin muncă, vrem să dea un sens vieții noastre, vrem flexibilitate adaptată specificului unic al vieții fiecăruia. Munca nu înseamnă doar „ce voi face în continuare” , ci „cine voi fi în continuare”. Serviciul este al doilea loc unde oamenii își împlinesc nevoile (primul sunt relațiile de cuplu), pe care înainte le satisfăceau comunitatea și religia. În relațiile romantice, oamenii caută acum ceea ce înainte căutau în divinitate: mister, transcendență, extaz. ” Poate că suntem nefericiți în muncă pentru că așteptăm prea mult de la muncă, așteptăm să ne facă fericiți, ceea ce e nerezonabil.
Dar nu numai oamenii obișnuiți se confruntă cu problema muncii și al locului ei în viață, iată ce spun și monarhii: „Noi năzuim cu tot dinadinsul să ne facem viața mai ușoară, mai frumoasă, mai tihnită. Numărul plăcerilor e însă foarte mic, alăturea cu mulțimea durerilor, a grijilor și a dezamăgirilor, care ne apasă în fiecare zi, în fiecare ceas. Ce s-ar alege de noi, dacă n-am fi părtași amărăciunilor, care ele ne îndeamnă la luptă? Cum am fi dacă am avea doar zile bune? Ne-am întinde la soare cât el ar lumina și n-am mai mișca nici mâinile, nici picioarele, căci numai pentru puțini oameni munca este o îmboldire firească. Cei mai mulți muncesc numai pentru că sunt nevoiți a munci și luptă numai ca să nu se prăpădească. Puțini sunt aleșii care sunt mânați de o pornire neîncetată de a lucra, care sunt chemați a înfrumuseța viața tuturor. Dar și ei suferă chinuri mari! Și lor numai rareori le este dat să se bucure de ceea ce au făcut în lume.”[2] Regina-poetă Carmen Sylva trebuie să fi știut ceva despre greutățile vieții și ale muncii. Cuvintele ei aduc mărturie despre concepția de viață din secolul XIX, care s-a schimbat în prezent, când avem mai degrabă o cultură a relaxării și distracției și modele care presupun fie să câștigi cât mai mulți bani, cu cât mai puțin efort, fie munca ca pasiune, ca plăcere, tipice unei societăți dezvoltate, tot mai laicizate și prospere din punct de vedere material.
E în natura umană să tindă spre confort (și totodată, spre idealuri foarte înalte). Dar oricine a muncit vreodată, știe că nu există muncă fără greutate și vrei-nu vrei te face să te gândești la cuvintele vechi de două mii de ani, care par foarte dure: „În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat.”[3] Nici măcar munca de creație nu e doar pasiune și plăcere. Ca orice muncă, de multe ori e grea, neplăcută, neapreciată, neplătită, plină de încordare, îndoială, frustrare și epuizare.
Alain de Botton (iubesc umorul lui!) în cartea „Desfătările și mâhnirile muncii”[4] face un periplu prin istorie și filozofie, dar și petrecând timp cu oameni de diverse profesii, analizând relația omului cu munca. El arată că doar în societatea modernă a apărut ideea ca munca ar trebui să ne facă fericiți și că ne definește identitatea. În secolul XIX apare o schimbare dramatică de mentalitate, meritocrația, care consideră că poziția omului în societate e dată de meritele sale (calități, abilități, efort), ci nu de o rânduială divină, cum fusese cazul timp de multe secole până atunci. Asta pune o mare presiune pe om și cauzează multă anxietate: dacă nu are succes (reprezentat prin avere și bunuri care atestă statutul), vina e doar a lui. Și conceptul de succes s-a schimbat, nu a fost întotdeauna de-a lungul istoriei cuantificat în bani. Totodată, abia în secolul XX a apărut literatura motivațională care ne momește cu texte de genul „Pot să fac orice dacă-mi pun în minte. Pot să fiu puternic și să mut munții din loc. Pot să-mi propun țeluri și să le ating.” (în carte sunt citate ca texte pe care le spune un consilier profesional la un seminar pentru lucrătorii concediați dintr-o întreprindere).
După ce stă în compania unui terapeut care face consiliere profesională și e martor la munca lui, conchide despre limitele și umbrele acestei meserii (aș adăuga: și a „industriei” motivaționale): „O foame de înțeles de răspunsuri de la potențialii clienți îi ispitea pe mulți dintre ei să promită mai mult decât puteau oferi, aidoma profesorilor de scriere creativă care, din lăcomie sau din sentimentalism, dau uneori de înțeles că toți cursanții lor ar putea produce într-o bună zi literatură de calitate, în loc să admită cinstit adevărul supărător, atât de anatemizat într-o societatea democratică, acela că scriitorul mare, la fel ca lucrătorul fericit, rămâne o anomalie, la fel de imun la metodele agriculturii industriale ca o trufă.” Am ales acest citat și pentru că face referire la scris și e un memento bun pentru mine, că e foarte probabil ca niciodată să nu ajung un scriitor „mare”. Cu toate acestea, e important să-mi continui munca și să dau tot ce pot mai bun în scris (asta depinde de mine), oricare ar fi succesul cărților sau vânzările (ceea ce nu mai depinde de mine).
A durat ceva timp, iată, aproape zece ani, până ca recent să-mi asum faptul că alegând să fac activități din domeniul artistic-creativ nu voi obține niciodată prea mulți bani (uneori chiar deloc). Într-un fel, e mai bine așa, pentru că sunt mai sinceră și îmi păstrez libertatea de a crea conform unui îndemn sufletesc autentic, fără a fi influențată de ce se cere pe piață și ce trend trebuie să urmez pentru a vinde. Și, sincer, simt că a scrie, a fotografia, a crea ceva, în general este un privilegiu, un câștig în sine. (Și acum chiar nu vreau să scriu texte motivaționale, nici măcar pentru mine.) Totodată, știu că, urmând acest principiu, nu voi avea niciodată succes sau un impact major în societate. Dar asta nu înseamnă că munca mea de creație este nesemnificativă sau inutilă. Însă va trebui să-mi găsesc sursele de venit în altă parte, să fiu ajutată de familie, uneori și încerc ca acest fapt să nu provoace o scindare ireconciliabilă în viața mea.
Elena Vlădăreanu abordează cu mult aplomb în cartea sa de poezie „Bani. Muncă. Timp liber”[5] relația dintre bani și scris, care e de multe ori e… inexistentă, mai ales în România. (Și nici nu dă bine ca artist să vorbește de bani, nu?) Las aici o poezie care spune totul:
„Te înfurii.
Fir-ar să fie!
Dar scrii.
Pentru că scrisul.
Pentru că nu e frumos să scrii pentru bani.
Pentru că e rușine să refuzi.
Poate nu meriți.
Poate ar trebi să mai ai răbdare niște ani.
Și să treci o dată de treișcinci.
Na c-ai trecut!
Mare ispravă ai făcut!
Poate ei au dreptate și scrii prost, când tu crezi că scrii bine.
Poate ar trebui să te angajezi la Auchan.
Poate ar trebui să dai reject an de an
Maică-ta te-ntreabă: iese ceva la afacerea asta?
Poate ar trebui să nu mai aștepți lista
Lista cu cei grozavi, cu cei care merită
Cu cei frumoși, cei populari, cei talentați
Și dotați
Lista cu premianți
N-o mai aștepta.
Fuck it. Eat pizza.”
Pe de altă parte, măcar atâta am învățat în toți anii aceștia, că munca de creație nu poate fi cântărită în termenii eficienței economice. Îmi aduc aminte de renumitul fotograf grec Nikos Economopoulos, care spunea cu mult umor într-o conferință că fosta lui nevastă îi zicea: „You’re like a stray dog!” explicând în continuare: „If you’re trying to be efficient, nothing good will come out of it. You have to give yourself time.”[6] Da, cred că și mie îmi place să fiu un „câine vagabond” și îmi asum tot ce decurge din această alegere.
*
Prezent
În luna mai am scris acest articol, care va face parte dintr-o serie de articole lunare inspirate din viața cotidiană, pe care mi-am propus să le scriu pe parcursul acestui an, în funcție de ce subiecte îmi va oferi viața (deci nu știu ce voi scrie în decembrie, nici măcar luna viitoare). Aș dori să adun într-o carte aceste articole anul viitor. Încă pare atât de departe acel moment și uneori mă îndoiesc că voi reuși. Dar măcar am respectat hotărârea mea de la începutul acestui an de a trata scrisul ca pe un job. Luna trecută am făcut fotografii la un eveniment și am ținut două ateliere de scriere creativă și nu am fost plătită pentru nicicare (încă). Luna asta am ținut două tururi ghidate (fotografia care ilustează articolul e de la unul din tururi) și… aștept. Am depus o aplicație, care mi-a luat cam o săptămână s-o pregătesc, pentru o bursă de creație literară și aștept răspunsul (later edit: nu am câștigat bursa). La începutul lunii mai am trimis la o editură manuscrisul unei cărți de poezie la care am lucrat în ultimii trei ani. Mi s-a promis un răspuns în iunie (later edit: răspunsul a fost nu). Am scris un articol de călătorie pe care l-am trimis la o revistă online. Nu am primit niciun răspuns (încă). Am scris un articol pe blog despre cărțile de călătorie pe care le-am citit în ultima perioadă și ce am învățat din ele referitor la scris. Nu știu dacă l-a citit cineva. Aceasta e munca mea. Chiar am lucrat luna aceasta, dar nu am câștigat nimic (încă). Și totuși, continui să muncesc, să sper, să scriu și să aștept.
* titlu inspirat de cartea lui Alain de Botton, „Desfătările și mâhnirile muncii”, Editura Vellant, 2017
[1] La emisiunea „Garantat 100%” din 6 octombrie 2019
[2] Regina Elisabeta a României, Carmen Sylva, „Cuvinte sufletești”, Editura Humanitas, 2022, p. 87-88
[3] Facerea, cap. 3, 19
[4] Alain de Botton, „Desfătările și mâhnirile muncii”, Editura Vellant, 2017, p. 125
[5] Elena Vlădăreanu, „Bani. Muncă. Timp liber”, Editura Nemira, 2017, p. 21
[6] Traducere „Ești ca un câine vagabond.” „Dacă încerci să fii eficient, nu vei obține nimic bun, valoros (n.a. în fotografie, în munca de creație). Trebuie să-ți oferi timp.”