Sfârșitul copilăriei. O retrospectivă 2021

Îngerul

Când ajung, mă uit la înger în primul rând. Mă gândesc că poate voi avea surpriza să nu-l mai găsesc acolo într-o zi, că și-a luat zborul, cine știe. Dar e tot acolo, de atâția ani. Îl știu așa de bine că aș putea să-l desenez cu ochii închiși. Are păr buclat, până la umeri, capul îi e ușor plecat spre piept, privește în jos și zâmbește discret, ca și cum și-ar aduce aminte ceva doar de el știut (ce amintiri au îngerii?). E la fel de înalt ca mine, îmbrăcat într-o haină lungă, care cade în falduri până la pământ, o mână e adusă la piept, iar aripile îi sunt strânse pe lângă corp. Cu toate că anii au trecut, el nu îmbătrânește…ca mine.

Locuiește la două rânduri depărtare de mormintele familiei noastre. Îmi aduc aminte cum, atunci când eram copil, veneam la cimitir cu părinții și bunicii de 1 noiembrie. Aprindeam lumânări, puneam coronițe de brad și stăteam în tăcere. Era unul din rarele momente de liniște din familia noastră. Se lăsa seara și ne cuprindea frigul care mirosea a iarnă deja. Atunci ei, cei mari, vorbeau de oameni pe care eu nu i-am cunoscut, cu nume germane și românești, străbunii adunați aici în Banat din alte orașe și țări, ale căror întâlniri miraculoase (cum sunt toate întâlnirile și iubirile) au creat un lanț, a cărui ultimă verigă eram eu. În spatele îngerului se văd blocurile cenușii unde locuiește băiatul care avea să-mi devină soț mai târziu, o altă întâlnire miraculoasă. Dar pe atunci nu aveam cum să știu asta. Și dacă aș fi știut, nu aș fi putut grăbi întâlnirea asta, care poate ne-ar fi ferit de atâtea răni.

Eu am crescut, ei s-au împuținat. Când mergeam la cimitir de 1 noiembrie erau tot mai puțini oameni lângă mine, iar lista de pe crucile cu același nume ca al meu se lungea. Străbunica, unchiul, bunicul, tata, bunica… Spre seară, soarele bate pieziș dinspre apus, din spatele îngerului și-i aureolează părul buclat și aripile căzute, sculptate în piatra care a devenit verzuie pe alocuri. Mult timp am refuzat să mă uit ce nume este pe mormântul pe care stă, de parcă i-ar fi stricat vraja și ar fi devenit o statuie banală. Uneori pe mormânt cresc buruieni care-i ajung până la piept și atunci mă gândesc că și familia aceea s-a împuținat și poate o dată nu va mai avea cine smulge bălăriile și îngerul va fi acoperit complet. Mi-am promis că voi merge eu să-l scot la lumină.

August

Azi am venit singură la cimitir. E vară și pietrele emană căldură, ca și cum ar fi piele vie. Ca întotdeauna, mă uit peste morminte la înger. E tot acolo, continuă să zâmbească, cu privirea plecată și aripile strânse. Copacul din dreapta mormântului își înfige crengile golașe, ca niște falange descărnate, în cerul bleu cu nori auriți de ultimele raze ale soarelui de vară, ca și cum ar vrea să ajungă până la cer sau dacă nu, măcar să sfâșie o bucată din el. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată înfrunzit. Câteodată se așază pe el o coțofană (aceeași?) și strigă răgușit, fals, parcă, un cântec într-o limbă necunoscută oamenilor.

Îmi fac de lucru la mormintele familiei, smulg buruieni, șterg piatra, mătur praful, ud plantele care au rezistat arșiței. Nu pot sta locului. Oricum, niciodată nu stau prea mult acolo. Aprind lumânări și abia atunci mă opresc din agitație. Spun „Tatăl nostru”, Îl rog să-i odihnească în pace, să-i ducă pe toți în rai (cum o fi raiul? ce înseamnă să te odihnești dincolo?), să nu țină cont de greșelile lor… „că mult au iubit”.

Vreau să plec, pentru că se lasă seara. Dar e așa plăcut aici. De departe se aude vuiet de mașini și cântecul sirenelor de salvare, care amplifică liniștea din cimitir. Prea târziu. O dată ce m-am oprit, amintirile urcă în mine. Străbunica, la nouăzeci de ani, cu zâmbetul ei șăgalnic, fumând pe ascuns, pe geamul deschis al casei, știind prea bine că îi face rău să fumeze. Dar toată viața a făcut doar ce a vrut, o doamnă rebelă născută în secolul XIX. Bunicul, cu cicatricea adâncă pe obraz, de la rana lui din război, care aproape l-a omorât. Dacă glonțul ar fi lovit câțiva centimetri mai sus, el ar fi murit și eu nu aș mai fi existat. Bunica, cu părul ei lung, alb, strâns într-un coc impecabil, de doamnă, întotdeauna îmbrăcată în rochie, niciodată în pantaloni, care la sfârșit povestea aproape tot timpul de lucruri și oameni de acum jumătate de veac, iar prezentul i se încețoșase. Unchiul, care s-a dus așa de tânăr, la doar patruzeci de ani. Ce am învățat de la ei? Tata…

„Tată, ce să fac? Tu ce ai fi făcut în locul meu? Tu erai așa de puternic și drept. Te-a frânt viața și pe tine? Aș vrea să-ți fi auzit ultimele cuvinte. Aș vrea să-mi fi dat un sfat, să-l scriu undeva și să-l urmez când mi-e greu.”

Depresie post-cartum

Acum nu e perioada cea mai grea din viața mea, știu, dar mă simt sfârșită.

Cartea, lansată de curând, mi-a cerut o încordare psihică și de voință enormă care m-a lăsat cu pierderi de memorie, ticuri nervoase, insomnii și epuizare fizică din care nu-mi mai reveneam.

A fost prea mult pentru firea mea timidă, introvertită, să ies în fața atâtor oameni cu povestea mea, să fac ceva complet nou și complet necunoscut ca publicarea unei cărți, care a scos din mine toate fricile, toată neîncrederea (cine ești tu să ai ceva de spus și să publici o carte?). Recunosc că m-am rugat mult în ultima perioadă, în care am finalizat-o, cerând ajutor, sperând că e bine ce fac, ce scriu. Mă simt responsabilă pentru cuvintele pe care le lansez în lume, pentru impactul pe care ar putea să-l aibă asupra oamenilor și nu le mai pot șterge apoi.

Dacă e adevărat ce se spune, că o carte e ca un copil, atunci cu siguranță am suferit de depresie post-cartum după lansarea ei. A lăsat un gol foarte mare. Și creativ, și sufletesc. Nu-mi venea să cred că acum nu mai am ceva de scris, că nu mai pot scrie, după ce câțiva ani tot la asta mi-a stat gândul și scrisul. Cel puțin în prima jumătate a anului 2021 parcă nu țin minte să fi făcut altceva, decât să scriu, să revizuiesc, să trimit probe de print, să prelucrez poze, să selectez poze, să paginez, să cer feedback, să recitesc a nu știu câta oară cartea (deja nu mai suportam să o citesc), să rescriu, să corectez, să mă trezesc în toiul nopții pentru a schimba un cuvânt în manuscris, să fac din nou probe de print… Cred că am făcut câteva sute de kilometri doar conducând încoace și încolo la editură. (Asta și apropo de costul unei cărți – e imposibil să ies în câștig). E o muncă enormă și frustrantă de multe ori, dar mi-a plăcut așa de mult! Nu aș mai fi vrut să fac altceva restul vieții.

După lansarea cărții îmi pierdusem și un țel (cu relativitatea de rigoare, știu că nu e cel mai important lucru de pe lume), care mi-a mobilizat toate forțele și mi-a ridicat ștacheta mai sus, pentru cea ce sunt capabilă să fac. Simțeam că o dată cu terminarea cărții se termină și o mare etapă din viața mea (e și vârsta, voi povesti mai încolo), aveam nevoie de un țel nou, care nu se arăta încă, iar golul acesta, starea aceasta „între lumi”, îmi părea greu de suportat.

Cam în starea aceasta m-a găsit vara. Speram să mă odihnesc în concediu, dar nu am reușit. Eram ca un motor care a funcționat mult timp la viteza a șasea, deși el nu are decât patru viteze. Nu mă puteam opri, dintr-o dată. Trebuia să fac ceva tot timpul, altfel o luam razna. De aceea statul pe plajă nu a fost chiar relaxant.

Pe lângă carte, s-au adăugat toate micile sau marile încercări și provocări ale muncii pe cont propriu într-un domeniu creativ, împletite cu cele personale (pentru mine nu prea mai sunt separate). O lovitură în ceea ce privește un proiect drag mie, o dezamăgire în prietenie, stresul financiar și lipsa muncii, mai ales în ultimul an, de pandemie, reinventarea perpetuă, care îmi accentuează sindromul impostorului, atmosfera de frică, izolare, constrângere și moarte din anii pandemiei, care m-a afectat, până la urmă,  încercarea (de multe ori zadarnică) de a fi stâncă și pentru alții, cu probleme care m-au copleșit, refuzuri și drumuri închise la inițiative în care mi-am pus tot curajul.

În ultimii ani am fost nevoită să ies de atâtea ori în afara zonei mele de confort, iar cartea m-a scos în afara galaxiei mele de confort. De fapt, nu, lăsați-mă să reformulez, în ultimii zece ani nu am avut o zonă de confort.

Spații sigure

Și pentru că nu am avut o zonă de confort, am dezvoltat tot felul de mecanisme de protecție (nu-mi place să recunosc asta). Acasă am devenit cam obsedată de ordine și curățenie (nu e rău, glumește soțul meu, speră că poate devin obsedată și de făcut prăjituri). Mă închid tot mai mult în casă și în singurătate. Nu-mi place să plec undeva, să călătoresc, mă obosește foarte tare. Și nu e din cauza pandemiei, poate aceasta doar a accentuat tendința. Pentru că nu mai găsesc zona de confort în interiorul meu, o caut în casa mea, între cei patru pereți. (Apropo, mai simte cineva asta?) Acest apartament cu două camere la bloc a devenit regatul meu unde sunt stăpână, unde nu se poate întâmpla nimic rău, unde lumea nu mă poate ajunge. E un spațiu sigur. Dar siguranța aceasta mă strânge ca într-un clește. Vreau afară, acolo e viața adevărată, dincolo de zidurile de protecție, dincolo de zona de confort. Acolo pot suferi, dar sunt vie.

10 ani de România

Îmi dau seama că de zece ani m-am întors în România și m-am luptat zilnic… nu cu lumea, nu cu țara, ci mai degrabă cu mine însămi. Am încercat să îndrept lucrurile în mine (sau să port ce nu poate fi îndreptat), am încercat să construiesc ceva aici, de cele mai multe ori în ciuda „sistemului”, am încercat să mă ridic de fiecare dată când am căzut, să-mi păstrez speranța nu doar pentru mine, dar și pentru alții. Dar acum am obosit, m-a ajuns și pe mine.

Nu-mi pare rău că m-am întors în România, cred în continuare că a fost cea mai bună decizie din viața mea, dar simt că aici m-am uzat mai mult, mai repede. Aici suntem încă la nivelul de supraviețuire în multe domenii care dincolo funcționează perfect, trebuie să facem un efort zilnic pentru a mișca resorturi ale sistemului care dincolo funcționează de la sine. Deseori mulți dintre noi (și eu) ne zbatem de la un salariu la altul. Aici suntem asaltați zilnic de știrile absurde despre furt, interese, meschinărie, minciună, nesiguranță, cloaca politică (nici în prezent nu știu dacă avem guvern sau nu, ce partid e la guvernare sau dacă asta mai înseamnă ceva, la câte alianțe fără coloană vertebrală s-au făcut). Climatul acesta mă influențează, chiar și fără să vreau. Dar știu că pentru orice alegere trebuie să plătești un preț, iar eu eram dispusă să plătesc prețul acesta, de când m-am întors. Asta nu mă împiedică să sper și să-mi doresc ca viața aici să fie mai ușoară, și bineînțeles, să văd lucrurile bune, pentru că există!

Acum, de multe ori când mă întâlnesc cu prieteni români plecați de mulți ani în străinătate, îmi dau seama că și ei s-au schimbat, și eu m-am schimbat, e ceva foarte subtil și greu de definit. Aș spune că ei au dobândit o lejeritate, o relaxare (asta nu înseamnă că ei nu au probleme, dar sunt altele), care nouă, celor care am rămas aici, ne lipsește – aici suferim deseori de încrâncenare, uzură, resemnare. Până la urmă locul în care trăim își lasă amprenta asupra noastră.

Noiembrie

Între timp, am împlinit 44 de ani. Trebuie să recunosc că după ce am împlinit 40 de ani, am simțit că am trecut ireversibil un prag, deși nu mă așteptam. Da, știu, vârsta nu contează, tinerețea e o stare interioară, bla bla. Dar ce mă fac cu ridurile astea, cu corpul care scârțâie pe alocuri, cu faptul că nu mai văd să citesc, cu schimbările hormonale?

Cred că am ajuns, pe neașteptate, la o criză a vârstei de mijloc. Nu e genul de criză în care las totul în urmă și plec în jurul lumii ca să mă regăsesc. Nu. Și nici nu mai sunt ca acum zece ani, când m-am întors în România și am trecut printr-un șantier de reconstrucție totală, trebuind să dărâm și să refac totul de la zero, în toate domeniile vieții mele (povestea e în carte, pentru cei curioși). Acum am o bază bună (datorită reconstrucției de atunci). Acum fac mai degrabă o muncă de reamenajare. Cred că vârsta aceasta și schimbările ei vor să-mi transmită un mesaj pe care încă încerc să-l descifrez.

E un banc: pentru un bărbat la 20 de ani e recomandat să-și ia de nevastă o franțuzoaică (că e pasională), la 30 de ani o nemțoaică (că e bună gospodină, are grijă de casă și de copii), la 40 de ani o unguroaică (că gătește bine) și după 50 de ani o româncă (că face niște parastase…). Mi-a trecut prin minte că acestea sunt și vârstele și etapele din viața unei femei (nu săriți pe mine, doamnelor neo-feministe). Iar eu mă îndrept serios spre a fi tot mai… româncă.

Maturitatea

Mai în glumă, mai în serios, apropo de banc, am făcut deja multe colive și îmi dă de gândit un vers din slujba de parastas (ca să vezi, ce preocupări am acum!?): „Viața este umbră și vis / Când dobândim lumea, în groapă ne sălășluim”. Dar ce înseamnă să dobândesc lumea, m-am tot întrebat. Nu știu exact, dar cu siguranță nu înseamnă să posed lumea sau ceva din ea. Probabil că înseamnă să o înțeleg, dar să nu o las să mă definească sau să mă dărâme (adică să știu cine sunt). Cu trecerea anilor, am sentimentul tot mai acut că sfârșitul e mai aproape (de fapt, tot timpul e, dar nu ne gândim la asta), iar aceasta îmi schimbă perspectiva asupra timpului, asupra felului în care vreau să trăiesc și asupra a ce fel de om vreau să fiu. E nevoie de această conștiință a sfârșitului, pentru a mai destrăma din iluziile cu care mă atrage lumea, pentru înțelege că multe pe care le fac și le doresc sunt umbră și vis. Cred că a dobândi lumea înseamnă maturizarea. Ar trebui să fie o creștere interioară, spirituală, chiar dacă fizic sunt pe o pantă descendentă. Aștept să văd ce voi mai înțelege în anii care urmează, pentru că unele lucruri nu le poți înțelege când ești tânăr.

Brusc îmi dau seama că mă port ca un copil de multe ori. Aștept laude și confirmări din partea celorlalți (chiar și un like) pentru a ști că am făcut ceva bine. Mă compar cu alții și mă încearcă invidia uneori. Încerc să evit conflictele și uneori tot nu reușesc să spun „nu”. Sunt geloasă în prietenie. Vreau să fac totul perfect și să iau 10 la toate materiile, cum făceam la școală. Mă simt respinsă, rănită chiar, dacă cineva nu-mi răspunde la un email, mesaj, inițiativă. Dacă nu ies lucrurile cum vreau eu și rapid, mă bosumflu și îmi vine să renunț. Mi-e teamă că nu știu, că nu pot, că voi greși, că nu voi reuși… E timpul să las în urmă copilăria și comportamentul copilului.

Dar oare nu e un sfârșit al copilăriei și pentru noi, ca omenire, sau cel puțin ca civilizație occidentală? Ieșim din starea aceea protejată de copil, în care ne făceam toate poftele și nu ne gândeam că ni se poate întâmpla vreodată ceva rău. O dată cu pandemia aceasta, cu un ochi am întrevăzut sfârșitul, dar oare am dobândit maturitatea?

Mesajul

Merg încet spre ieșirea din cimitir. Când să pășesc dincolo de poartă, prin fața mea trece un cuplu tânăr cu un copil mic, care râde și se joacă cu o minge. Ea seamănă cu mine… acum douăzeci de ani, dar eu nu am un copil (încă?). „Mama! Mama, uite!” strigă copilul. Îmi imaginez un copil care se uită la un înger și la numele meu scris pe o piatră. Dar oare după mine va mai fi cineva sau eu sunt ultima verigă? Și dacă e așa, ce las eu în urmă? Ce am de spus lumii? Am lăsat ceva bun oamenilor de lângă mine? Oare o carte este de ajuns, ca un copil al meu care-mi va purta moștenirea mai departe? Oare ce am făcut în viața mea, ce sunt, este menirea mea ca om?

„Trebuie să te întărești, să te maturizezi, vin vremuri tot mai grele. Trebuie să înveți să fii tare nu doar pentru tine, ci și pentru alții. Nu mai ai timp pentru timiditate, pentru nesiguranță, pentru frică, pentru copilărie. Ridică-te! Vei avea dezamăgiri și lovituri și mai mari de acum înainte. Corpul va decădea, nu poți împiedica asta, dar ai grijă de suflet. Să-ți trăiești vocația e un privilegiu, dar e și tare greu. Mergi înainte! Te-ai întors acasă, acum devino acasă și pentru alții.”

Da, cred că asta mi-ar fi spus tata, și el chiar știa ce sunt greutățile. Asta e maturitatea. „Nu fi bleagă” îmi spunea tata în realitate când eu aveam vreo 20 de ani. Atunci mă rănea pentru că eram foarte sensibilă, dar acum pot să traduc cuvintele lui în mesajul de mai sus și îmi dau seama din câtă grijă și dragoste au izvorât. El știa ce greutăți voi avea și eu de înfruntat în viață și voia să fiu mai puternică.

Decembrie 2021

A venit Crăciunul. Am fost la colindat, ca de obicei, am făcut bradul cu aceleași globuri din copilărie (ce frumos e! mă tot învârt în jurul lui și în toată casa miroase a cetină), am făcut o curățenie-lună, am gătit mult și bine, am stat împreună cu familia și prietenii, în aceeași casă sau de la distanță, pe whatsapp. Dar nu e doar atât Crăciunul. E „O, ce veste minunată!”. E sfârșitul unui timp și începutul unui timp nou. E bucuria nașterii și speranța pentru un nou început, mai bun.

E sfârșitul copilăriei* pentru mine (și pentru omenire, poate). Oare pot eu să devin matură, dar să rămân copil ca simplitate, bucurie, blândețe, dragoste – mesajul Acelui Prunc care s-a născut de Crăciun?

————————————

*Mă bate un gând, că acesta ar putea fi titlul pentru următorul meu proiect literar și fotografic. Am scris puțin, dar încă e prea devreme să știu dacă va ieși o carte sau nu. Oricum, măcar atât am învățat anul acesta, că nu trebuie să-mi forțez scrisul, oricât de greu ar fi să aștept. Nimic nu se compară cu timpul acela necesar pentru coacerea ideii, a textului. Și voi publica doar dacă am ceva de spus.

PS: De vreun an am început să scriu echivalentul scrisorilor, dar pe email, pentru abonații la blog. Dacă dorești să primești astfel de scrisori de la mine, te poți abona aici

Categories:

No responses yet

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Vrei sa primesti SCRISORI de la mine?
Arhiva