Regăsirea muntelui și prieteniei

Februarie: Regăsirea muntelui și prieteniei

Umblăm pe pământul moale, presărat cu ace de brad, pe alocuri cu urme de zăpadă și gheață. Bocancii cu gore-tex, parazăpezile, bețele de trekking și gecile de munte impermeabile ne fac să arătăm ca niște exploratori, dar suntem abia la 1200 metri înălțime și umblăm pe o potecă care urcă domol prin pădurea de fag, molid și brad spre stația meteo de la Cuntu. Tălpile noastre, chiar și încălțate în bocanci, își aduc aminte că nu există doar asfalt pe lume, așa că pășim săltat, aproape zburdalnic pe cărarea reavănă, ca niște mânji. Prin pădure e liniște. Când bate vântul, printre copaci parcă trece o ființă gigantică, invizibilă, care le mișcă crengile și cetina murmură ca un izvor.

Aș vrea să spun că mergem în liniște și admirăm natura, dar vorbim, vorbim întruna, ca și cum am vrea să recuperăm tăcerea și întâlnirile foarte rare din ultimii ani. Suntem trei – eu, soțul meu și o prietenă. Ar fi trebuit să fim mai mulți, am tot vorbit să mergem pe munte cu grupul nostru de prieteni care fusese nedespărțit timp de mulți ani, împreună cu care am făcut zile de naștere, revelioane, concedii, drumeții, ieșiri cu cortul, picnicuri, proiecte creative, ieșiri în oraș, băute și conversații nesfârșite, dar se pare că în ultimii ani e tot mai greu să ne întâlnim. Și nu doar noi ne plângem de asta. Toți simțim că am devenit mult mai ocupați, că viețile noastre se scurg într-un ritm accelerat și reușim foarte greu să ne potrivim programele. În plus, în pandemie s-a produs o ruptură între oameni, între prieteni, pe care o vindecăm cu greu în timp.

Mersul agale prin pădure parcă e imboldul perfect pentru conversație. Așa că mergem și vorbim de părinții noștri tot mai bolnavi, de copiii apăruți între timp, de schimbări de joburi și de idei, de dureri care ne mai sâcâie o dată cu trecerea anilor, de prieteni de aici și de departe, de planuri de viitor, chiar și de pensie, de călătorii, de scumpiri, de mâncare, de întâmplări din alte excursii. „Mai ții minte când… ” Și când ajungem aici, nu ne mai oprim din depănat amintiri.

Pe lângă noi trec alte grupuri de prieteni, care vorbesc și ei. Aud frânturi de conversații despre cărți, munte, tehnologie, copii. Trecem chiar și pe lângă un cuplu cunoscut, cu care mergeam la munte pe vremuri. Nici pe ei nu i-am văzut de mult. Vorbim despre ultima dată când am fost la munte (pentru mine a trecut mai mult de un an), de cum ne-am scos de la naftalină bocancii (oare mai erau buni?), de diverse dureri care ne apucă pe traseu (spate, genunchi, șold), de urcușul nostru mai lent, mai gâfâit și remarc că ni s-au înmulțit firele albe, care se văd de sub căciuli, pe la tâmple. Ce-i cu noi? Hai că nu ne-am ramolit chiar așa! Suntem doar ne-vorbiți și stătuți – în casă, în birouri, în orașe. Și acum parcă suntem scăpați din țarc… pe muntele Țarcu 🙂

După vreo oră de urcuș prin pădure, ajungem la un punct de belvedere, cam la jumătatea traseului, Poiana Șeroni. E senin și se vede vârful Țarcu, acoperit de zăpadă. Vedem în depărtare chiar și oameni ca niște furnici, care urcă spre vârf. Noi nu, de data asta. Ne oprim, bem apă, ne facem selfie-uri, ne afundăm în zăpada mare din poiană, încercăm chiar și să ne dăm cu o pungă pe o mică pantă, pe unde se mai văd urme de snowmobil, dar zăpada e prea moale și eșuăm. În Timișoara a nins de câteva ori în ianuarie, dar au fost doar urme de zăpadă prin parcuri. Așa că e prima dată când vedem zăpadă așa mare iarna aceasta și ne cuprinde o bucurie ca în copilărie, când ningea prima dată. Bucuria aceasta a rămas neschimbată de-a lungul anilor. Ne prostim și râdem din nimic, parcă eliberați de orice grijă.

Pe măsură ce ne apropiem de Cuntu – știm deja pe de rost acest traseu – ne cuprinde o bucurie tot mai mare. Ultima porțiune, când mergi printre brazii plini de zăpadă acum, care mărginesc poteca e ca o așteptare fericită a Crăciunului. Și în sfârșit se deschide panorama bine cunoscută, dar care nu-și pierde farmecul niciodată: cabana stației meteorologice de la Cuntu, micul lac înconjurat de brazi din fața ei, acum înghețat și dincolo de asta, pantele tot mai abrupte și golașe, vara pline de afine și merișoare, acum de un alb imaculat, care duc spre vârful Țarcu. Fiind un loc deschis, ca o căldare largă, pe la 1400 de metri altitudine, vântul este mai aspru și ne cuprinde frigul, încălziți fiind de pe traseu.

Ne oprim în dreptul cabanei meteo și ne așezăm pe niște scânduri, sub un brad care ne acoperă cu crengile sale lăsate sub zăpadă. Alte dăți când am mai fost pe aici ne mai întâmpina câte un meteorolog cu care povesteam puțin, înainte de a continua urcușul spre vârful Țarcu care se ridică la 2190 metri. Întotdeauna îi invidiam pe meteorologi pentru singurătatea, liniștea și natura de acolo. Mi se păreau un fel de asceți, ieșiți din sistem, un pic ciudați, bronzați, cu priviri limpezi și cu vorba domoală. Dar acum ușile cabanei sunt închise. Dinăuntru se aud miorlăiturile unei pisici, pe care o vedem prin geam. Pare uriașă din cauza blănii dese de iarnă, strânsă ghem ca o minge neagră din care răsar ochii verzi, fosforescenți, în penumbra cabanei. Ca orice pisică, ea se crede stăpâna casei, dar acum e cam nemulțumită, că nu putem să-i aducem „ofrandele”.

În schimb, apar pe lângă noi doi câini husky, niște cățelandri care nu stau locului o clipă, evident obișnuiți să primească ceva de mâncare de la drumeți, dar nu prea dornici să se lase mângâiați. Ne dau târcoale și amușinează în timp ce scoatem din rucsaci pungile foșnitoare cu mâncare. Ne mâncăm sandviciurile sub privirea lor fixă, imploratoare și într-un final cedăm, împărțind mâncarea cu ei. Bem un ceai din termos, dar nu putem sta prea mult, pentru că ne ia frigul. Promitem să ne întâlnim mai des și să mai mergem în excursii la munte, la toți ne-a lipsit.

Coborâm pe același traseu și ne oprim din nou în Poiana Șeroni, la jumătatea traseului. Deși e aproape ora patru, iese un soare blând, cu raze piezișe, care face zăpada să sclipească. Noi ne încălzim sub cerul limpede, inspirăm adânc, de parcă am vrea să inhalăm și frumusețea din jur, ne mijim ochii și nu ne mai vine să ne dăm duși de acolo. Chiar dacă nu a fost o drumeție prea lungă, la întoarcere suntem mai obosiți (ne-am pierdut antrenamentul de mers pe munte) și conversațiile se mai domolesc.

Soarele se îndreaptă spre asfințit, aerul se simte tot mai rece când respirăm, iar văile și dealurile din josul muntelui, spre Caransebeș și mai departe, se acoperă de o pâclă alburie-albăstrie, de par niște valuri. Pe cerul care bate spre indigo cu tușe de purpuriu vârfurile negre ale brazilor desenează o dantelărie neregulată. Ajungem la Șaua Jigoriei, unde am lăsat mașina, ne schimbăm bocancii, dăm drumul la căldură în mașină și ne moleșim instant.

Soțul meu conduce, eu butonez până găsesc un post de radio cu muzică de pe vremea noastră. Picotim, ascultând melodii de la chefurile din tinerețe, ale căror versuri încă le știm pe de rost, acum încărcate de o undă de nostalgie. Ne oprim la o benzinărie și cumpărăm chipsuri, biscuiți și cola. După o zi așa sănătoasă nu mă simt așa vinovată să mănânc niște junk food. Întunericul se lasă dintr-o dată, de parcă cineva ar fi stins brusc lumina. Mașina rulează pe autostradă, la radio cântă Dire Straits – Sultans of swing, apoi Scorpions – Always somewhere și apoi nu mai știu, cred că ațipesc puțin. Deasupra tuturor mașinilor în care oamenii gonesc spre un loc, care, ca toate destinațiile, poartă în sine așteptarea și speranța, despărțirea și întâlnirea, răsar primele stele pâlpâitoare ale nopții.