Zece povestiri și zece gânduri despre scris

Sincer, nu aveam intenția să scriu un articol, dar zilele astea am trimis scrisoarea de primăvară către abonații blogului, care s-a lungit foarte mult și mi-am dat seama că cel puțin o parte din ea o voi transforma într-un articol de blog despre scris.

1. Renunță la toate ideile despre ce carte genială ai vrea să scrii și cum o editură o va prelua imediat și ce succes va avea – îmi spun. Gândurile astea mă împiedică să scriu în mod onest și smerit. Mă împiedică să văd clar ce mă îndeamnă inima să scriu. Nu pune scrisul pe un piedestal. Până la urmă, nu e neapărat nici măcar să scriu, ci să fiu deschisă spre orice va veni, spre ce îmi va pune Dumnezeu înainte. Dar recunosc că mi-e dor să scriu, pentru că atunci mă simt cel mai mult în elementul meu. Mi-e dor să lucrez la un proiect amplu și greu (cum e o carte). Da, sunt fericită când trebuie să fac ceva greu 🙂
2. Nu e plăcut acest gol (creativ, sufletesc) de după publicarea cărții (sau după orice proiect creativ major), dar ai răbdare cu el, cu tine. Nu te grăbi. Cândva vei privi la acest timp ca la o perioadă binecuvântată de regenerare, de repaos, de iarnă, atât de necesară pentru a înflori din nou. (Îmi spun asta, fără prea mare succes de multe ori)
3. Scrisul mă schimbă. Și e normal să fie așa. Atunci când îți dedici mult timp unei activități, unui mod de a fi, în final ajunge să te modeleze. „Ce faci, te face.” Dar poate nu mă schimbă întotdeauna în moduri plăcute. Cred că îmi accentuează și mai mult latura mea singuratică și melancolică, mă face și mai mult un „observator”, cineva care stă de multe ori pe marginea vieții și observă, cineva care transforma realitatea în text pentru a-i găsi (sau a-i da?) un sens, cineva care găsește un refugiu în scris și uneori preferă compania cărților sau a scrisului mai mult decât a oamenilor.
4. Cel mai bine scriu texte autobiografice, e punctul meu forte în scris. Într-un fel, asta nu mi se pare destul de serios, adică simt că nu sunt un scriitor „adevărat” dacă nu scriu ficțiune și romane.
5. Am participat la un curs de scris, dedicat în special scrierii de ficțiune. Am fost cel mai prost elev de la curs. Nu reușeam să-mi fac temele la timp, nu aveam nicio idee genială, în timp ce colegii mei scriau povestiri de multe pagini și foarte bune, chiar, de la o săptămână la alta, iar critica trainerului la textele mele nu a fost prea favorabila. Știu că nu trebuie să mă compar cu alții, dar totuși, a fost descurajant pentru mine… și folositor, în același timp – pentru punctul 6 🙂
6. Îmi dau seama că scriu lent, adică am nevoie de mult timp până să ajung la un text final. Scriitorii spun că trebuie să scrii zilnic, să nu aștepți să vină „muza”. Dar eu nu reușesc. Scriu doar când am o idee, care vine ca o străfulgerare și atunci știu că am ceva bun. Iar asta nu se întâmplă prea des. Nu pot scrie la comandă. Unii scriitori spun că îi motivează să aibă un grup de scris, dar realizez că eu nu scriu bine într-un grup și în general nu sunt creativă în grup. Așa că în loc să mă descurajez, mai bine îmi respect ritmul și specificitățile scrisului (și ale mele, ca om) pentru a putea scrie mai bine.
7. O realizare concretă în urma cursului de scris. Am mai lucrat ulterior la una din teme (scrisă atunci cu întârziere și nu prea apreciată la curs) și spre surpriza mea, a fost publicată la rubrica flash fiction la Literomania: aici. Am mai scris două povestiri care însă nu au fost acceptate niciunde spre publicare. Cum îmi dau seama ce e bun și ce e prost din ce am scris? Publicarea e singurul criteriu?
8. Am citit o carte care m-a încurajat în ceea ce privește scrisul și a fost probabil lucrul de care am avut nevoie în această perioadă: să ascult experiența despre scris a altui scriitor mai experimentat; să înțeleg că respingerea, incertitudinea și îndoiala sunt experiențe comune tuturor scriitorilor, la orice nivel s-ar afla; să realizez încă o dată că scrisul este o muncă (mai ciudată, e drept) și să o tratez ca atare, adică cu disciplină, seriozitate și dedicare; mi-a reamintit să dau totul în scris, chiar dacă nu știu unde mă va duce sau dacă nu am nicio garanție a succesului; e important să continui, mai ales să continui să scriu, în ciuda eșecurilor, dar și a succeselor; mi-a adus aminte de ce fac asta și mi-a reaprins motivația. E vorba de cartea Still Writing de Dani Shapiro.
9. Dintr-un citat al dansatoarei Martha Graham, rețin următoarele idei (în traducere liberă), spre încurajare: „Nu e treaba ta să te compari cu alții sau să judeci cât de bune sau rele sunt creațiile tale. Nici măcar nu trebuie să crezi în tine sau în munca ta. Trebuie doar să fii deschis, atent, smerit, pentru a primi în dar ideea care se vrea exprimată prin tine, într-o formă unică, cum și tu ești unic. Niciun artist nu e mulțumit vreodată. Nu există satisfacție în artă. Există doar o nemulțumire ciudată și minunată, o neliniște binecuvântată, care ne umple de vitalitate și ne face să mergem mai departe.”
10. În ultima perioadă am simțit că nu mai intră proză în capul meu. Prea multe cuvinte, prea multe povești, prea multe informații. Aveam nevoie de o detoxifiere a creierului. Julia Cameron recomanda chiar „reading deprivation”, adică să nu citești deloc o săptămână măcar, pentru a ieși din blocajul scrisului. Totuși, ce ciudat, nu pot trăi fără cărți. E și asta o dependență (bună, rea?). În orice caz, am citit mai puțin. În afară de cartea autobiografică a lui Dani Shapiro, nu am mai citit romane și m-am îndreptat spre poezie. Încerc să și scriu poezie și mi se pare că nu-mi iese. E așa de diferit față de proză, mă simt ca și cum aș învăța o limbă străină.

***

Și în final, zece povestiri ultra-scurte pe care le-am scris de la începutul acestui an în cadrul unui proiect inițiat de liternet, Ficțiuni reale. Se dă o temă pe săptămână și trebuie scris un text scurt de maxim 500 de semne (+/-20) cu tot cu spații. Mi se pare un exercițiu foarte bun, minimalist, de a exprima multe cu puține cuvinte, de a avea practic o povestire închegată în câteva rânduri. În unele texte m-am jucat un pic, în unele am dat drumul imaginației, în altele cred că sunt niște teme care mă preocupă și în jurul cărora tot „sap”, scriind. Iată-le:

Cea mai mare casă din lume

Bucătăria cu linoleum, miros de varză acră și gaz, holul pe care uneori mai circulau gândaci negri, baia cu igrasie și fără apă caldă, sufrageria cu bibelouri și cristaluri în vitrine, dormitorul unde dormeam înfofoliți pentru că nu se dădea căldură iarna, biroul cu stilou, sugativă și teme făcute la lumânare, un apartament la etajul nouă unde urcam pe jos pentru că se lua curentul, asta era cea mai frumoasă și mai mare casă din lume pentru că ea conținea întreaga lume: mama, tata, copilăria mea.

La capătul curcubeului

Ai găsit ce căutai? Poate că nu trebuia să plec niciodată de aici. Da, am găsit o viață mai bună, dar am pierdut… E prea târziu acum, spune bătrânul și ochii lui aproape orbi, se întorc spre ea, licărind. Ea întinde spre el mâna care-i tremură din cauza bolii dar sfiala o împiedică să ducă gestul până la capăt. Stau pe bancă în tăcere. Copacii foșnesc deasupra lor. O mierlă cântă prelung. Curcubeul se arcuiește peste sat. Un el și o ea, tineri, ținându-se de mână pășesc pe drumul din cer, până dincolo de capăt.

Camera secretă

Camera cu zumzet mov de drumuri intersectate, camera cu lacrimi verzi prelingându-se pe pereți, camera roșie cu liane înlănțuite, camera turcoaz cu diamante de cuvinte, camera cu mlaștină și șerpi violeți, camera albă cu iertări nespuse, camera aurită cu orologii încremenite, camera albastră cu pânze de dor, camera cu flori de vise portocalii, fetița mă trage de mână, hai vino, e ultima cameră din palatul cu o mie de camere al memoriei, camera ei, mi-e frică să mă uit înăuntru, sar din somn și uit, din nou.

Lebăda neagră

În clipa ca ținutul nimănui dintre orele nopții prințesa Leda se plimba nudă prin iarba albastră, sub copacii indigo. Cerul, membrană vineție pulsândă, ruptă în creștet. Zeus nu se mai întorcea, ouăle erau sterpe. Din ochii ei căzu o lacrimă pe fundul lacului de argint secat. Cutremur. Valuri de apă țâșniră și o învăluiră. Pielea se destrămă, părul se transformă în pene, gâtul se lungi. Își luă zborul spre ruptura tot mai mare din cer. Nu se deslușea dacă e o lebădă albă sau neagră care părăsește o inimă albastră.

Ceață

Muncă. Supermarket. Mâncare. Vase. Ordine. Facturi. Listă bifată. Telefon. Durere de spate. Ochii obosiți. Cărți necitite. Veioza aprinsă în dormitor. Câteva vorbe cu el. Rugăciune. El adoarme. O zi în malaxorul timpului. Dar n-ar vrea să se termine ziua încă. Ea se ridică din pat. Picioare reci. Se uită pe fereastră. O spumă albă se așterne peste oraș, peste oamenii dormind, peste reziduurile zilei trecute, lumea se dezintegrează. O singură lumină la fereastra unui bloc, ca un far în noaptea cețoasă.

Nicăieri

Fetița timidă de șapte ani. Copila de zece ani care evada în jurnale și cărți de certurile din casă. Adolescenta prea înaltă și complexată de cincisprezece ani. Studenta rebelă, îmbrăcată în negru de nouăsprezece ani. Adolescenta nesigură de ea, de douăzeci și cinci de ani care nu știa ce să facă în viață. Tânăra de treizeci de ani care a văzut lumea dar n-a găsit iubirea. Ele vin din tărâmul de nicăieri al trecutului și-mi bat la ușă. Veniți, le spun. Eu sunt tu, și tu, și tu, la fel acum, ca și atunci.

Sub zero grade

Miță se foiește în gaura lui de sub pământ, parcă-l jenează frunzele, parcă e cam umezeală, parcă s-a săturat de somn, deși nu e nimic mai grozav pe lume ca somnul. În fine, poate cu excepția nucilor. Ce foame îi e. N-a mai mâncat de patru luni. Precis că toți dorm încă. Bile pufoase cu coada îmbârligată. Scoate nasul afară din gaura acoperită de frunze de stejar. E soare. Se uită la termometru, sunt sub zero grade. Și-a văzut și umbra. Primăvara se amână. La fel și petrecerea de sfârșit de hibernare a pârșilor.

Umbrele

Sunt ca niște flori deschise, cărora le e sete. Sunt ca niște meduze colorate care înoată, pulsând. Sunt ca fustele cloș pe care mi le făcea bunica și-mi plăcea să mă învârt cu ele. Sunt ca niște stele căzătoare-călătoare în constelații pe cerul de asfalt. Ah, mi-am adus aminte de titirez, așa sunt, ca niște titirezuri care se învârt. Miha. Mihaela. MIHAELA. Nimic. Uită-te la fata asta, iar visează cu ochii deschiși. Ce i-o fi plăcând la vremea asta, să se uite pe geam cum plouă.

Floarea soarelui

Te-am văzut azi în oraș. Erai pe partea cealaltă a străzii și te-ai făcut că nu mă vezi. Ești un prostănac, întotdeauna ai fost. Ca atunci când ai venit după trei zile de tăcere și mi-ai adus o floarea soarelui. Nici scuze, nici mi-a fost dor de tine, nimic. Ai zis că te-ai oprit pe marginea drumului când veneai de la sat și ai cules-o de pe câmp. Nu te pricepeai la texte. Sau nu voiai să-mi dai aripi. Dar privirea ta zicea multe. Eu, floare. Tu, soare. Sau invers? Știu, nu ți-a fost teamă de mine azi, ci de tine.

Zidul

Fiecare nu, fiecare dezamăgire, fiecare moarte, fiecare părăsire, fiecare neiubire ți s-a făcut cărămidă în zid. Ești în siguranță după zid. Te simți bine chiar. Ești ocupat cu multe. Dar uneori singurătatea te strânge în acel spațiu mic, ordonat și înghețat. Te uiți afară și vezi că toată lumea e un zid. Prinți și prințese în regatul lor mic și sigur, înconjurat de un zid, așteptând, tânjind, sperând. Ce? Pe cine? Nu dinamită, nu buldozer, ci o iubire atât de mare încât să topească zidul dinăuntru.