Sfaturi pentru cititori și scriitori de la Mario Vargas Llosa

De obicei fac notițe în jurnalele mele despre cărțile pe care le citesc, din perspectiva scrisului – idei, tehnici, inspirație (deci nu sunt recenzii de carte sau recomandări). E interesant că ele se sedimentează, în timp le asimilez și mă ajută în ceea ce scriu. M-am gândit ca ocazional să las câteva din aceste idei și aici – poate așa le voi găsi mai ușor 🙂 și cine știe, poate vor mai fi de folos cuiva.

Din cartea „Scrisori către un tânăr romancier” de Mario Vargas Llosa (se pare că toți scriitorii mari au cel puțin o astfel de carte despre scris) am reținut:

• Tehnica „Cutiei chinezești” (sau a păpușilor matrioșca)

Presupune o poveste principală care naște din ea altă poveste secundară (cel mai celebru exemplu este „O mie și una de nopți”). „Aceasta are un efect creator când o construcție astfel întocmită introduce în ficțiune o consecință semnificativă – misterul, ambiguitatea, complexitatea”.

• Tehnica „Datului ascuns”

Presupune omiterea în mod intenționat a unei informații esențiale din povestire, ceea ce îl face pe cititor într-un fel un co-creator al poveștii. De exemplu, Hemingway, care la un moment dat a suprimat faptul principal dintr-o povestire la care scria de zor: faptul că protagonistul tocmai se spânzurase. „Cele mai bune povestiri ale lui Hemingway sunt pline de tăceri semnificative, de date nedivulgate de către un narator priceput ce face în așa fel încât informațiile de care ne lipsește să fie locvace și să ațâțe imaginația cititorului astfel ca acesta să fie nevoit să umple locurile albe din istorie cu ipoteze și presupuneri proprii”. PS: Tocmai mi-am dat seama ce nu era în regulă cu o povestire pe care am scris-o și cred că această tehnică i s-ar potrivi foarte bine pentru a-i da un pic de mister.

• Tehnica „Vaselor comunicante”

Presupune împletirea a două sau trei întâmplări diferite în cadrul aceleași povestiri sau scene, care astfel se potențează reciproc. „Grație acestei conformații, distinctele întâmplări, articulate într-un sistem de vase comunicante, fac între ele schimb de trăiri, stabilindu-se o interacțiune prin care episoadele se contopesc într-o unitate care face din ele cu totul altceva decât niște simple anecdote juxtapuse…adică unitatea e mai mult decât suma părților integrante în acel episod”.

• De unde vin temele, ideile de scris?

Llosa crede că rădăcina tuturor povestirilor este experiența celui care le scrie, ceea ce nu înseamnă că un roman este o autobiografie disimulată a autorului, ci că este un punct de plecare. Llosa chiar compară procedeul de scriere a unui roman cu un striptease invers, adică în loc să dea jos straturi de haine, romancierul „îmbracă” trăitul, experiența în multe straturi de imaginație.

Asta îmi amintește de ceea ce scria Umberto Eco într-o carte asemănătoare despre scris, despre „ideile seminale”, dând exemplul unei întâmplări – o imagine, de fapt, a unei biblioteci inundate de raze de soare, dintr-o mănăstire vizitată în tinerețe – care a stat îngropată în memorie zeci de ani până când a ieșit la suprafață într-un context potrivit și a fost sămânța și motivația care a dat naștere unuia dintre cele mai cunoscute romane ale sale, „Numele trandafirului”.

• Romancierul nu-și alege temele, ci este ales de ele.

Și eu cred cu tărie asta și că trebuie să-mi urmez imboldul acela lăuntric care îmi spune ce să scriu. Am încercat și să mă conformez anumitor teme sau tehnici la cursurile de scris pe care le-am urmat și… am scris mai prost (totuși, învățând ceva în acest proces). „Un scriitor nu este responsabil de temele lui (căci viața i le impune), ci de ceea ce face cu ele transformându-le în literatură și e unicul răspunzător de reușitele sau căderile lui, de mediocritatea ori geniul său”

• Un ultim citat, care m-a interesat în mod deosebit, pentru că îmi dau seama că cel mai bine scriu eseuri personale (autobiografice) sau auto-ficțiuni:

„Dacă punctul de plecare al unei invenții romanești este trăirea (trăitul), ea nu poate fi nicidecum și cel de sosire. Acesta din urmă se găsește la o distanță considerabilă, uneori astrală, de cel dintâi, fiindcă în acest proces intermediar – golirea, deșertarea temei într-un corp de cuvinte și într-o ordine narativă – materialul autobiografic trece prin transformări, iese îmbogățit (alteori sărăcit), amestecat cu alte materiale amintite ori inventate și manipulat, structurat până atinge autonomia totală pe care trebuie să o mimeze o ficțiune pentru a pute trăi pe cont propriu.”

În concluzie, am ales câteva idei bune din această carte. Pe de altă parte, m-a pierdut puțin cu numeroasele referințe din literatura sud-americană, pe care nu o cunosc prea bine. Apoi, se folosește de aceleași exemple din marea literatură clasică: Moby Dick, Madame Bovary, Don Quijote, sau din autori ca Kafka, Faulkner, Borges, Marquez, Proust. Câți oameni citesc acești autori? Mă întreb o literatură rămâne „mare” și dacă nu mai e citită în prezent? Mai e accesibilă nouă? Recunosc că stilul lui Flaubert sau Balzac m-a omorât, nu am reușit să duc romanele lor la capăt de plictiseală. Faulkner sau Kafka mi-au creat așa o stare de disconfort, că am abandonat „Pe patul de moarte” și „Castelul”. Bineînțeles, asta nu înseamnă că ele nu sunt valoroase, dacă eu nu le pot citi. Și totuși, aș vrea să-mi impun să citesc aceste cărți considerate capodopere pentru a învăța din ele. În prezent am o tentativă cu Proust, „În căutarea timpului pierdut”, primul volum (din 7!!). Sincer, și într-o încercare de a ‘evada’ din literatura română contemporană, din care am citit aproape exclusiv în ultima perioadă. L-a citit cineva?