I. BOOKFEST TIMIȘOARA 2025
Luna martie stă întotdeauna sub semnul Bookfest. Îmi place mult acest festival de literatură și de obicei merg în fiecare zi a festivalului măcar la un eveniment literar și bineînțeles, fac o „baie” de cărți. Anul acesta am avut și un motiv suplimentar de bucurie, faptul că am avut o expoziție de fotografie cu o temă legată de Timișoara la Bookfest, împreună cu prietena mea, fotografa Daliana Iacobescu.
Am participat la lansări ale cărților scriitorilor timișoreni: Mugur Ioniță, Delia Hugel, Andreea Sepi, Patricia Popa, Cristina Chevereșan (le-am și citit deja). Dan Liviu Boeriu m-a convins să-i cumpăr cartea „Aici locuiește frica”, după ce l-am ascultat vorbind la lansare, deși nu auzisem până atunci de el. Am reținut ce spunea, că atunci când scria critică literară, articole, recenzii, întotdeauna avea un simț foarte precis dacă ceea ce a scris e bun sau nu. Dar când a terminat cartea aceasta foarte personală, nu a putut-o evalua cu obiectivitatea specifică (da, știu cum e). Și un gând de la Radu Paraschivescu, care a prezentat la această lansare (întotdeauna e o plăcere să-l ascult, e un vorbitor și scriitor foarte bun), că miza unei cărți de tip jurnal este expunerea, devoalarea, iar un scriitor, dacă este bun, camuflează, maschează în carte o idee pe care îl invită pe cititor să o extragă.
M-am bucurat să-l văd pe Cătălin Ranco Pițu (pentru mine e un exemplu de curaj, profesionalism și verticalitate), procurorul care s-a ocupat de dosarul Revoluției, în urma căruia a scos cartea „Ruperea blestemului”, iar acum a scos o nouă carte despre Mineriadă. Sunt cărți de care este nevoie pentru a afla adevărul despre niște pete negre din istoria noastră recentă.
Am participat tangențial la mai multe prezentări de carte și am stat câte puțin la standul fiecărei edituri prezente și am răsfoit cărți, una dintre micile-marile mele bucurii 🙂
Mi s-a părut interesantă discuția pe marginea cărții lui Liiceanu și „fenomenului Păltiniș” și întrebarea dacă azi ar mai fi posibil un astfel de experiment. Răspunsul a fost „nu”. Relația ucenic-maestru nu mai e posibilă în prezent, raporturile dintre oameni s-au schimbat foarte mult și nimeni nu mai e dispus să se investească într-un astfel de proiect de formare culturală de durată, sub ascultarea unui maestru, cum a fost Noica. Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu sunt printre cele mai mari personalități din viața culturală în România și asta se datorează în mare măsură lui Noica, într-un anume sens, stau pe umerii lui. Bineînțeles, și ei au muncit mult pentru asta, au studiat, și-au lucrat talentul, dar fără îndrumarea, programul cultural, dar și dragostea lui Noica, nu ar fi fost ceea ce sunt azi.
Apropo de asta, am observat în lumea literară (dar nu numai, de fapt), mai ales la debutanți, la cei la început de drum literar (bineînțeles, am simțit asta pe pielea mea), cât de important este ca să ai un „maestru”, adică cineva care să te încurajeze, să te ghideze, să creadă în talentul tău, să te susțină necondiționat, să vadă potențialul tău literar care încă nu este copt de la prima carte, dar care nici nu s-ar dezvolta daca cineva nu îl susține adecvat. Și m-am gândit că aș putea oferi asta, atunci când văd această nevoie, acest potențial…
Iată și cărțile cu care am plecat de la Bookfest – am fost moderată, cred 🙂 Sunt doar autori români (cu excepția cărții despre istoria Timișoarei).
*
II. BULEVARDELE LITERATURII
Kazuo Ishiguro – „Klara și soarele”
Îmi dau seama că anul acesta am călătorit mai mult pe „bulevardele” literaturii, adică am început să citesc cărți „mari”, bestsellere, autori celebri, premiați, mai recent sau în trecut. Nu a fost ceva intenționat, ci pur și simplu în această direcție s-au îndreptat lecturile mele, prin acea logică internă pe care o urmez neabătut de mulți ani. Poate că uneori vrem să ne ferim de cărțile „comerciale” – și da, depinde mult de la carte la carte – dar majoritatea cărților de succes chiar sunt cărți foarte bune, puternice, cu tehnică și poveste din care poți învăța ca scriitor și care te îmbogățesc interior ca cititor. Am simțit că citind aceste cărți „mari”, mi-a crescut calitatea vieții :))
Astfel am ajuns să citesc cartea „Klara și soarele” de Kazuo Ishiguro. E prima întâlnire cu acest scriitor de origine japoneză, câștigător al premiului Nobel și Booker. Nu vreau să fac o recenzie a cărții pentru că sunt sute deja, ci mai degrabă să o privesc din prisma construcției sale si a scrisului (ce fac pe blog de obicei). Ce mi s-a părut cel mai interesant a fost perspectiva din care e scrisă cartea: cea a unui robot umanoid (de tip asistent personal), care funcționează pe bază de energie solară, pe nume Klara, care este cumpărat de o adolescentă, Josie, pentru a-i ține companie. Nu ni se mai dau alte explicații suplimentare: unde se desfășoară acțiunea, în ce moment din viitor suntem, cum s-a ajuns aici, care este starea lumii sau după ce reguli funcționează. Nu știm de ce adolescenții au nevoie de un robot de companie, de ce studiază acasă și sunt duși la întâlniri supravegheate de socializare, de ce unii copii (cum e Rick, prietenul lui Josie) nu sunt „elevați” și ce înseamnă asta, care este boala lui Josie, ce s-a întâmplat cu familia lor sau cum „mor” roboții. Nu este prezentată și altă perspectivă, a autorului sau a altui personaj. Autorul e foarte ferm, nu se abate de la perspectiva Klarei, o perspectivă a cuiva care descoperă încet lumea din jur și modul în care funcționează, având o oarecare candoare și naivitate. Ca cititor, ești lăsat să înțelegi singur, să completezi „spațiile lipsă” din povestire, ceea ce te face foarte atent și te implică (mai) activ în actul citirii. E tehnica la care făcea referire Vargas Llosa, „datul ascuns”, adică atunci când scriitorul omite intenționat informații și nu explica totul mură-n gură cititorului.
Povestea în sine este sfâșietoare, o parabolă despre iubirea adevărată, care este dispusă să se sacrifice pentru cel iubit și să se dea la o parte când nu mai este necesară prezența ei. Klara, primindu-și energia și viața, practic, de la soare, privește soarele ca pe un fel de Dumnezeu (cu ghilimelele de rigoare), care poate face minuni, da viață și vindeca. Astfel Klara, un robot care teoretic nu are sentimente și e doar o mașinărie, se roagă soarelui pentru a salva viața lui Josie. Ridică și probleme ontologice, cum ar fi unicitatea sufletului uman, pe care un robot pare să o înțeleagă mai bine decât societatea din jur (respectiv un om de știință interesat de clonare, o mamă care-și dorește cu orice preț să o aibă la nesfârșit pe fiica ei). De fapt, de multe ori pe parcursul cărții, Klara se mai umană decât oamenii din jurul ei, fiind capabilă de credință, de iubire, de compasiune, de prietenie, de statornicie, de jertfă. Atmosfera cărții e stranie, iar felul în care Ishiguro a construit această distopie e genial. Nu e de mirare că este un scriitor premiat. M-a convins să citesc și alte cărți de-ale lui.
*
Lloyd C. Douglas – Cămașa lui Hristos
O altă carte „mare”, pe care voiam să o citesc de mult. E povestea lui Marcellus, un tribun roman care conduce răstignirea lui Hristos și apoi câștigă la jocul de zaruri cămașa Lui. E o temă care mă interesează, atât din punctul de vedere al trăirii, cât și al literaturii. Cum poți introduce tema credinței în literatură într-un mod care să nu sune a „propovăduire”, nici să nu meargă în extrema cealaltă, a urii și ateismului, nici a unui mix bun pentru toți? Sunt teme care l-au preocupat și pe Dostoievski și bineînțeles, nu se mai poate scrie așa în prezent, se cere o abordare modernă a acestor teme. Se mai poate vorbi de Dumnezeu azi în literatura (și lumea) contemporană? Cum se schimbă viața ta atunci când te întâlnești cu Hristos? Este o carte despre credință pentru orice cititor sau trebuie să ai măcar puțin legătură cu credința pentru a o putea aprecia?
Cartea e scrisă în 1942, are ritm mai lent, specific cărților acelor vremuri (apropo de ce spunea și C. Fulaș mai jos) și se întinde pe 600 de pagini. M-am bucurat să intru în ritmul ei și să o parcurg încet, cu atenție, intrând în atmosfera acelor vremuri, în Iudeea, Atena și Imperiul Roman din secolul I d. Hr. Personajele sunt foarte bine construite și evoluează mult pe parcursul cărții – pentru asta e nevoie de un spațiu mai amplu, multe pagini. Autorul a introdus cu măiestrie elemente istorice și biblice în conversații și acțiune, care sună foarte natural și creează scene foarte vii. Astfel, mi-a făcut mult mai reale multe pasaje din Biblie. Într-un fel, seamănă cu filmul „Risen”, pe care l-am văzut mai recent.
*
III. ARTA SCRISULUI ȘI CITITULUI
Cristian Fulaș – „Cum scriem”
E o transcriere după un curs de literatură ținut de Cristian Fulaș pentru revista Matca. Singura critică pe care i-o aduc este că nu a editat deloc textul, ci a lăsat pur și simplu transcrierea prelegerii orale. Textul ar avea nevoie de o structură mai bună, de o organizare a conținutului. În lipsa acestora, ideile nu sunt bine puse în valoare sau chiar se pierd, sunt greu de reținut și asimilat. Altfel, cred că este o carte utilă, din care am avut de învățat referitor la scris și teorie literară. Mi-am scos mai multe notițe din această carte, dar redau doar câteva idei din introducere (pentru a nu lungi foarte mult articolul).
-> „Forma creează conținut”. Poate lucrul care mi-a dat cel mai mult de gândit este că nu povestea e importantă, ci stilul. Povești bune sunt foarte multe (și sunt cam aceleași de la începutul literaturii), dar ceea ce face diferența este structura, construcția, stilul, respectiv modul în care spui acele povești. Și o definiție interesantă a stilului: „Stilul e întâlnirea dintre vocea pe care o auzim când scriem și vocea pe care o auzim când citim”
-> „Literatura e cu atât mai bună cu cât limbajul ei se apropie de vorbirea naturală, spontană.” E un îndemn spre simplitate, claritate, respectarea regulilor gramaticale. Receptarea unei cărți ține mult de capacitatea scriitorului de a exprima limpede ce are de spus. În unele cărți e foarte evidentă această îngreunarea textului prin exprimări pompoase, cuvinte mari, lipsa conciziei, dramatism inutil. Am remarcat și eu din experiența proprie a scrisului că simplitatea e cel mai greu de obținut, de fapt.
-> „Cărțile se fac din cărți” Nu un sfat nou, că înveți să scrii citind, dar nu oricum, ci în mod activ, chiar cu creionul în mână, pentru a înțelege tehnica scrisului, cum sunt construite personajele, dialogurile, paragrafele, frazele, timpul, etc. „Nu spun să nu fii atent la idei, dar nu ideile te vor învăța să scrii. O idee bună scrisă prost e o idee pierdută.” E important să citim clasicii (mă bucur că am început!) nu doar pentru conținut, ci și pentru a intra în ritmul cărților (și scrisului) lor, care e foarte diferit de ritmul în care citim și scriem azi, determinat de social media – texte mici, însoțite de imagini (facebook, instagram, etc.).
*
„Cursuri de literatură” de Vladimir Nabokov
Cartea lui Nabokov este bazată, de asemnea, pe notițe de la cursurile de literatură pe care le ținea. Mi s-a părut foarte utilă pentru că, după cum spune autorul, e o „investigare detectivistică a misterului structurilor literare”, structura cărților fiind un subiect care mă interesează în mod special. Totuși, nu am parcurs toată cartea, ci doar analizele referitoare la cărți pe care le-am citit și aș vrea să o reiau pe măsură ce citesc și celelalte cărți menționate (următoarea pe listă ar fi „Ulise” de James Joyce, piatra de poticnire pentru mulți cititori).
- Despre cititori buni și imaginație
Am selectat câteva idei din introducerea cărții care se poate citi pe site-ul libris
„Un cititor bun are imaginație, memorie, un dicționar și un anumit simț artistic. Din moment ce autorul și-a folosit imaginația în crearea operei, și cititorul trebuie să și-o folosească”. În acest sens, există două tipuri de imaginație pe care le folosesc cititorii:
– imaginația emoțională / sentimentală / personală – atunci când cartea îi aduce aminte cititorului de ceva ce i s-a întâmplat sau se identifică cu personajul – pe care Nabokov o consideră un tip inferior de imaginație.
– imaginația impersonală / artistică, pe care Nabokov o consideră superioară. „Un cititor bun trebuie să păstreze o distanță oarecare de opera literară (mai ales de capodopere), pentru a o putea aprecia mai bine. Trebuie să aibă pasiunea artistului și răbdarea omului de știință, altfel cu greu se va putea bucura de marea literatură.”
Asta mă face să mă gândesc la cum citesc și cum scriu eu. Bineînțeles, că mă folosesc mai mult de primul tip de imaginație și îl invoc în cititor. Și cine știe, poate, ocazional, mai mult întâmplător, și al doilea tip de imaginație, cea impersonală.
Cred că al doilea tip de imaginație trebuie cultivat, prin studiu, atât al teoriei literare, cât și al marilor capodopere, care nu sunt întotdeauna ușor de citit. Exact ce spuneam în jurnalul de iarnă despre operele de artă, că le poți aprecia mai bine, mai profund, studiind istoria artei. Iar a studia la vârsta adultă… ei bine, de multe ori e greu să găsesc concentrarea și timpul pentru studiu și prefer să citesc ceva mai ușor.
- Despre literatura simțurilor
Am reținut din capitolul despre „Proust – În căutarea timpului pierdut – Swan” (primul volum din șapte), pe care acum îmi dau seama că l-am citit superficial și clar aș vrea să mai reiau acest volum și să le citesc pe celelalte, într-o traducere bună (sfat și de la C. Fulaș):
Pornind de la citatul din Proust: „Un acoperiș, reflexul soarelui pe o piatră, mirosul unei cărări, mă făceau să mă opresc pe neașteptate, grație plăcerii deosebite pe care mi-o pricinuiau pentru că aveau aerul că ascund, dincolo de ceea ce vedem, un lucru pe care te invitau să vii să-l iei, și pe care, cu toate strădaniile mele, nu reușeam să-l descopăr” Nabokov comentează: „Marcel simte aici cel mai vii senzații dar nu înțelege că au valoare literară. Contrastează aici literatura simțurilor (arta adevărată) și literatura de idei, care nu produce artă adevărată decât atunci când izvorăște din simțuri. Marcel este orb. El gândește greșit, că trebuie să scrie despre lucruri cu valoare intelectuală când, în realitate, acest sistem de senzații pe care le simțea era cel care făcea din el, fără să-și dea seama, un autor autentic.”
De reținut, referitor la ce și cum scriu. Apropo de asta, mă gândeam că în asta stă și forța cărților lui Karl Ove Knausgard (care este privit ca un Proust modern), tocmai în această descriere a tuturor detaliilor senzoriale ale lumii în care trăiește și se mișcă (viața „banală”) – o literatură a simțurilor din care a izvorât o carte „mare”, despre adevăruri abstracte, universale.
*
IV. SCRISUL ȘI PRIMĂVARA
- Manuscrisul
În luna martie am citit de fapt destul de puțin. Am continuat să scriu, încercând să finalizez manuscrisul cărții după ce am primit feedback de la o prietenă scriitoare. A fost multă muncă de șlefuit, bibilit, rescris la nivel de detaliu, mutat fragmente, schimbat, adăugat sau șters cuvinte. În consecință, am stat destul de mult lipită de birou și calculator. Am început să am dureri de spate și șolduri, iar seara îmi sunt ochii atât de obosiți că nu mai văd nici cu ochelari. Scrisul e un șef aspru, te pune la ore suplimentare fără niciun beneficiu material 🙂 Într-o zi a venit C. acasă cu o rămurică plină de flori și mi-am dat seama că trece primăvara pe lângă mine și nu m-am bucurat îndeajuns de ea. Nu am reușit să ies prea des la plimbare, și când am ieșit, a fost tot în grabă, nici la fotografiat nu am ieșit luna asta, cum îmi propusesem. Sper să recuperez luna viitoare.
- Printre rânduri
M-am bucurat că luna aceasta am reușit să public independent cărticica „Printre rânduri”, cu o selecție de articole de pe blog, pe care am lansat-o la aniversarea de 13 ani a blogului. Întotdeauna e o bucurie când țin în mână sub formă de fizică, de carte, texte pe care le-am scris. Am scos un tiraj limitat și aproape toate cărțile au ajuns la cititori. Am primit deja câteva impresii care mi-au încălzit inima. Vă mulțumesc mult!
- Jurnal
Când am început să scriu aceste articole, am vrut să nu fie doar despre scris și cărți, ci să cuprindă și fragmente din jurnalele mele reale, scrise de mână. Dar până la urmă, am simțit că e prea mult să împărtășesc însemnările mele în formă brută, neprelucrată, sunt prea personale și sincer… prea lungi 🙂 Dar aș vrea să închei cu acest fragment din jurnal, despre o plimbare prin cartierul Fabric la final de martie (și poate un mic exercițiu de observație și de „literatura simțurilor”).
28 martie 2025
Câinele negru, lăsat să păzească o clădire în construcție de lângă Fabrica de bere, care stă neterminată de mulți ani, scoate capul prin gardul de sârmă și se uită pe stradă, întorcând capul în stânga și în dreapta. Mă opresc lângă el și-l mângâi. Dă din coadă și-mi linge mâna. Îmi dau lacrimile. Îmi pare rău de el, că e lăsat singur, acolo. Știu, prea sentimental. E vineri și am hotărât să-mi iau liber, am nevoie de o pauză. Am lucrat toate weekendurile în martie și parcă a trecut primăvara pe lângă mine. Mă plimb prin Fabric și plouă. Îmi place sunetul ploii. Intru în câteva magazine de second hand și-mi iau o rochie și o bluză cu flori, ca primăvara. Știu, nu am nevoie de ele, am prea multe haine deja, dar când mă uit la ele, mă bucură frumusețea lor. Secondurile merg bine, un spațiu de artă din Traian s-a închis. Pe vremuri se spunea că statuia lui Mercur (sau chiar zeul însuși) veghează ca toate afacerile să meargă bine în cartierul Fabric. Acum e cam ruginită statuia metalică, dar încă reprezintă un simbol al cartierului. Îmi iau o plăcintă cu varză de la coșmelia din stația de tramvai. Aș vrea să o mănânc pe o bancă, dar în Piața Romanilor sunt ocupate băncile de câte un trecător stingher. S-a oprit ploaia. O fată care aleargă, în pantaloni scurți și maieu, se oprește în fața bisericii Millenium, se sprijină cu mâinile pe genunchi și gâfâie. Un domn mai în vârstă, care stă pe o bancă și mănâncă o merdenea, se uită lung la ea (la fată, nu la merdenea). Trec pe lângă fostul meu liceu, Shakespeare (anul viitor am întâlnirea de 30 de ani!), din care răzbat glasuri de profesori și elevi. Iată clădirea cu oberlicht din sticlă colorată, în formă de coadă de păun. Iată poarta de lemn, cu inimi și lebede. Iată clădirea pe care e scris 1906. Iată Sinagoga, pe lângă ușile căreia a crescut vegetație. Intru în parcul Regina Maria. O doamnă stă lângă un stejar secular, cu mâinile împreunate și se roagă. Un stol de porumbei aterizează lângă ea, pe alee. Mi se pare că se roagă copacului, dar apoi văd că stă în dreptul crucii de marmură neagră cu Hristos răstignit, inserată în gardul parcului (de prin 1916). Aș vrea să fotografiez scena asta, dar până scot aparatul, femeia își face o cruce și pleacă. Magnolii, iarbă udă, flori, câini scoși la plimbare, mierle, magnolii. Mă așez pe o bancă și mănânc plăcinta cu varză. Sunt fericită. Prea mult stat degeaba, nu? Alerg să prin tramvaiul 4. În tramvai sunt puțini oameni, unii se uită pe telefon, cu sonorul pornit. Un domn în vârstă ascultă, probabil pe tiktok, pentru că fragmentele de discursuri se succed foarte rapid: „Doamne , miluiește-i pe români!” „Românii trăiesc în pragul sărăciei.” Niște adolescenți, în spatele vagonului ascultă sincron muzică hip hop, manele și râd. Un alt tip, mai tânăr, ascultă un video în care se vorbește despre politică. O doamnă vorbește tare, pe whatsapp, cu video, cu o altă doamnă, despre mâncare, medicamente, magazine, copii. Vreau să mă dau jos cu o stație mai repede, să scap. Mi-e mintea hăituită. Nu văd banca de metal din stația de tramvai și dau cu piciorul în ea, destul de tare. Mă așez pe bancă, așteptând să treacă șocul durerii. Tramvaiul și oamenii pleacă. E liniște.