12 ianuarie 2025
Azi am terminat „Ochii Monei” de Thomas Schlesser, primită cadou de Crăciun. Mi-a plăcut atât de mult! E o introducere în istoria artei, așezată într-un cadru ingenios: o fetiță de zece ani care începe să aibă accese de pierdere a vederii și e în pericol să orbească în viitorul apropiat, este dusă de bunicul ei la muzeele din Paris (Luvru, Orsay, Pompidou) pentru a descoperi capodoperele omenirii, astfel încât să-i rămână întipărită în minte frumusețea pentru atunci când nu va mai putea vedea lumea exterioară. La fiecare vizită la muzeu se uită cu atenție doar la o singură operă de artă, aleasă de bunic, care-i face și o introducere în biografia artistului și contextul realizării operei, lăsând-o pe fetiță să se uite cu atenție, să simtă relația personală cu opera respectivă și să tragă propriile concluzii, prin conversații inocente cu bunicul. Analizează 52 de opere, începând de la pictori ai Renașterii, până la artiști din secolul XX. De mult tot zic că mi-aș dori să învăț istoria artei, dar e un domeniu atât de vast încât nici nu știu de unde să-l apuc. Așa că pentru mine a fost o introducere foarte bună.
Am simțit că în formarea mea din tinerețe mi-a lipsit un astfel de bunic (persoană adultă, matură, cultivată) sau un profesor/maestru (tot mai zic eu că în prezent nu mai există relația maestru-ucenic), care să mă inspire în cunoaștere, care să-mi deschidă porțile culturii, artei, istoriei, etc. Autorul e critic și istoric de artă, așa că fiecare capitol e o scurtă prelegere, la nivelul unui copil, deci perfect pentru mine 🙂 M-a făcut să scot din rafturi vechile albume de artă și colecția de reviste „Mari pictori”.
„Până și în fața unei capodopere a Renașterii, o fetiță de 10 ani, oricât de ageră, curioasă, sensibilă și isteață ar fi, nu putea să cadă imediat în extaz. Știa că, spre deosebire de o idee primită de-a gata, era nevoie de timp ca să pătrunzi profunzimea artei, că era un exercițiu plicticos, iar nu o încântare grabnică.”
Acest citat mă duce cu gândul la caracterul arid și neplăcut al învățării, în prima fază, până a ajunge la stăpânirea unui domeniu, sau în final la ultima treaptă, la măiestrie. Am simțit asta de exemplu cu studiul istoriei (dar se poate aplica la muzică, științe, sport, limbi străine, etc.). E cel mai greu până dobândești o bază, iar apoi devine mai ușor să construiești de acolo. Îmi aduc aminte de eseul lui Andrei Pleșu, „Prostul gust și problema artei accesibile (despre kitch)”, care susține același adevăr: (și) arta necesită un efort de cunoaștere. „Nu susținem aici că arta nu trebuie să fie „accesibilă”. Constatăm doar că „accesul” la artă survine în mod normal abia la capătul unui efort intens și binevoitor. Arta accesibilă fără efort se cheamă kitch.” (Și totuși, încă mi-e greu de cele mai multe ori să înțeleg, să pătrund sensul, să fiu mișcată de arta contemporană.)
Revenind la „Ochii Monei”, am citit apoi un interviu în care autorul mărturisește că el nu a putut avea copii și a creat această fetiță din carte ca pe un copil al său, la modul ideal. I-a luat zece ani (10!!!) să scrie cartea și s-a simțit ca și cum în acest timp ar fi crescut-o pe Mona, care în carte are zece ani. M-a emoționat foarte mult mărturia lui. Zicea că nu se aștepta să aibă așa succes cartea. Dar cred că atunci când investești o carte cu o astfel de încărcătură personală, se simte – în asta stă forța cărții. Și atunci succesul e ceva ce decurge de la sine.
13 ianuarie
Lună plină. Insomnie. Să rețin măcar gândul ăsta: pentru eseul pe octombrie din carte, aș putea să încep cu sculptura lui Bernini, „Răpirea Persefonei”, pe care am văzut-o la Vila Borghese. De fapt, nu am putut intra în vila-muzeu pentru că nu mai erau bilete (totul se rezervă online cu mult esăptămâni înainte), așa că ne-am învârtit în jur, și pe o fereastră ce dădea spre grădina din spatele vilei, am văzut-o. Ca doi boschetari care se uită cu jind pe fereastra unui palat 🙂 Sculptura era extraordinară! Sper să putem intra cândva la acel muzeu.
14 ianuarie
Am scris și finalizat Retrospectiva 2024 pentru liternet. Am gătit, a venit mama la prânz, am stat un pic cu ea. Am mers să iau niște cărți de la cineva. Am ieșit la fotografiat, seara, pe ceață. Am înghețat, dar era așa frumos! Azi nu am citit deloc și îmi lipsește. E aproape miezul nopții și nu pot dormi, creierul mi-e hiperactiv.
(Fotografiile care ilustrează articolul sunt făcute în acea seară.)
15 ianuarie
De Ziua culturii naționale a fost intrarea gratuită la Muzeul de artă. Am mers special, împreună cu C., pentru expoziția temporară dedicată lui Albert Krausz – arhitect și artist timișorean, despre care am ținut și un tur ghidat de arhitectură. În expoziție sunt picturi cu peisaje din Timișoara (pe malurile Beghei) și Banat, portrete ale personalităților din mediul artistic, cultural și din comunitatea evreiască din Timișoara din perioada interbelică, schițe și machete ale caselor realizate de el, pe care le cunoaștem din dodumentarea pentru tur. Așa am învățat să recunosc și apreciez stilul modernist în arhitectură și să privesc altfel clădirile în plimbările prin oraș. Perioada lui de glorie au fost în anii interbelici, dar a sfârșit în sărăcie, ca mulți artiști și liber profesioniști, pe timpul comunismului. Nu a avut copii. Mă impresionează viața lui. Mi-ar plăcea să scriu o povestire despre el.
17 ianuarie 2025
Abia azi am început un nou jurnal pentru acest an. E atât de frumos! Sunt fericită 🙂 Întotdeauna când încep un jurnal nou și pixul lasă primele cuvinte pe pagina albă, îmi dă o senzație de posibilitate, de începuturi noi. La început încerc să scriu frumos. După aceea nu îmi mai iese.
În sfârșit fac și lista cu dorințe/planuri pentru noul an:
– să termin manuscrisul cărții autobiografice (deadline februarie) și să încep să-l depun la edituri;
– să aplic la bursele Energy cu cartea de poezie, poate împreună cu proiectul foto pe film (de terminat!);
– să fac proiectul cu interviuri cu străini din Timișoara, început anul trecut (și mai am în minte un proiect cu interviuri, dar va trebui să aștepte);
– să scot albumul foto „Poporul de piatră” (oh, acesta este amânat de atâția ani!);
– să concep un tur ghidat nou;
– să continui să învăț despre istoria Timișoarei, să termin cărțile pe care le mai am necitite acasă pe tema asta;
– să aplic cu un proiect cultural (după modelul de anul trecut) la programe de finanțare publică & să încep să mă gândesc la idei, ce activități aș putea face și să contactez posibili parteneri de proiect;
– să depun o aplicație pentru o rezidență artistică/literară sau mobilitate în străinătate (poate Culture Moves Europe);
– să ies la fotografiat o dată pe lună măcar;
– să scriu pe blog măcar o dată la trei luni, pe anotimp, la fel ca scrisorile către abonați;
– să studiez istorie, mitologie și istoria artei. În acest sens, mi-aș dori să văd marile muzee din Europa. (oare cât vom putea călători anul acesta?)
Bineînțeles, acestea sunt doar dorințele și planurile mele mai concrete, legate de muncă, studiu și proiecte creative, dar scriu și în legătură cu domeniile necuantificabile, dar mult mai importante: familie, spiritualitate, relația cu sine și cu ceilalți. Acestea vor rămâne în jurnalul-agendă. Abia acum îmi dau seama că niciodată nu scriu despre bani. Cumva partea artistică și creativă la mine sunt rupte de partea financiară. Are sens! Atât m-am zbătut cu proiectele mele creative și munca pe cont propriu în toți anii ăștia și nici nu am băgat de seamă că întotdeauna sunt la limita supraviețuirii din punct de vedere financiar. Poate că am o fire mai artistică decât îmi închipuiam… Anul acesta mi-am propus, în mod conștient, mai multă stabilitate financiară. Acum nu o să încep să fac meditații ghidate pentru bunăstare și alte prostii ezoterice, dar vreau să găsesc soluții concrete – dintre care cea mai dorită, dar și cea mai greu de obținut, e un job part time, cu program cât de cât flexibil și fără prezență obligatorie zilnică la birou. Dixit! (nici n-am pretenții)
19 ianuarie
Mai am puțin și termin „Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. Normal că am citit-o în copilărie, dar am uitat aproape tot. Deci nu pot spune că e o recitire. Am citit-o timp de aproape două luni, nu am vrut să mă grăbesc, pentru că am vrut să înțeleg și să-mi rămână detaliile referitoare la faptele și relațiile dintre zei și eroi. Mi-am dorit să cunosc mai bine mitologia pentru că stă la baza multor opere de artă clasice. Cartea are multe note de final cu referiri la geografie, istorie și artă și am făcut pauze pentru a căuta operele respective, mai ales picturi. Dar și pentru literatură e importantă mitologia. Sunt ca niște povești arhetipale care se regăsesc la baza multor opere literare. Cred că îmi va folosi și mie, pentru a îmbogăți ce scriu. Oricum, asta e doar o introducere, trebuie să aprofundez. Citesc în paralel și „Epopeea lui Ghilgameș” (apoi chiar am menționat-o într-un text). Și m-am apucat să citesc și „Istoria Europei”, primul volum din cinci (o lectură de mult amânată), despre istoria Greciei și Romei antice, care oferă un context istoric mitologiei, artei, spiritualității. Nu știu ce m-a apucat cu istoria antică. Dar e așa fain să înțelegi, să faci legături…
23 ianuarie
Ieri am ținut evenimentul „Scriem & Citim” care s-a finalizat cu atelierul de scris. Practic am fost acolo de la 8 dimineața până la 9 seara, dar nu am simțit oboseala. A fost foarte fain! Mă bucur că am făcut evenimentul, deși aveam îndoieli, să fac, să nu fac (ca întotdeauna), e dificil să găsesc un spațiu, va veni cineva, nu va veni, etc. Să mai faci – notă pentru mine 🙂
25 ianuarie
Sâmbătă. C. e la munte cu niște prieteni de la alergat. Eu nu am mers pentru că era un traseu prea greu pentru mine. Am scris toată ziua, încercând să finalizez manuscrisul cărții (care va cuprinde 12 eseuri personale, câte unul pentru fiecare lună a anului trecut). Eram în urmă, nu am reușit să scriu un eseu în fiecare lună din 2024, cum mi-am propus, de multe ori am fost copleșită de lucrul la proiectul Timisoara All Around. Azi am finalizat ultimul eseu, pe decembrie și am scris o mare parte din eseul pe octombrie. Oau! Mi se pare incredibil că dimineață nu aveam nimic, iar seara am… ceva. Mulțumesc pentru inspirație! Procesul acesta de creație nu încetează să mă uimească! Încă nu-mi dau seama dacă textul e bun sau rău, poate e repetitiv sau e prea ușor sau nu are coerență, nu știu, sunt prea aproape de el. Dar e ceva! Asta e cel mai greu, să scot din mine prima versiune a textului.
Îmi mai trebuie un final bun la eseul pe noiembrie, e important. Atenție, să nu fiu „preachy”. Nu are nimeni nevoie de morală în literatură. (ce scriu eu e literatură?, mă tot întreb)
Sunt obosită, dar mulțumită.
29 ianuarie
Am terminat „Ținutul nomazilor” de Jessica Bruder. Excelentă! Văzusem filmul anul trecut (Nomadland) și mi-a plăcut foarte mult (Frances McDormand într-un rol de zile mari), iar acum am vrut să citesc și cartea care a stat la baza filmului – de obicei fac invers. Nu mi-am închipui că dintr-o carte documentară se poate face un film atât de poetic. Cartea e un reportaj de foarte bună calitate despre nomazii din America, oameni care călătoresc în rulote și mașini și trăiesc din joburi temporare prin țară (în magazine, depozite, campinguri, parcuri naționale, curățenie, muncă la câmp). Din cauza unor disponibilizări bruște, schimbărilor economice, crash-ului pieței imobiliare sau bancare, scăderii salariilor și plății cu ora, lipsei asigurărilor, problemelor de familie și de sănătate, nu-și mai permit să susțină financiar un mod de viață „așezat”. Sunt oameni care nu au avut niciodată o carieră, studii înalte sau o pregătire foarte specializată, au lucrat în servicii de tot felul, care stau la baza societății. Costurile pentru a întreține o casă au devenit prea mari și atunci aleg să se mute în rulote, acesta fiind singurul mod de viață pe care și-l pot permite. Ei nu călătoresc de plăcere, ci pentru că nu au încotro. Și încearcă să scape de capcana traiului pe credit.
Îmi place că autoarea nu îi tratează cu milă, nici nu îi idealizează, nici nu face morală ieftină. Doar narează faptele, după o documentare serioasă pe teren și interviuri cu ei. Le prezintă viețile, poveștile, încercările, le dă un nume și o față (cartea include și fotografii), cum e Linda, o „lucrăturistă” de 64 de ani, cu care autoarea s-a și împrietenit. La vârsta ei, aceasta își pune problema că nu va putea să muncească până în ultima zi a vieții ei pentru a se întreține la limita supraviețuirii și se gândește cum să facă să aibă un mic petec de pământ și o casă autosustenabilă („navă terestră”) făcută din deșeuri pentru momentul când se va „pensiona” de pe drumuri. E o problemă pentru toți acești nomazi, atunci când îmbătrânesc și nu mai pot munci, iar majoritatea nu au o familie care să-i primească, în ultimă instanță. Iată ce spun unii dintre ei: „În mintea mea, o s-o țin tot așa până la sfârșit. Nu-mi pasă dacă ajung în final ca în Thelma&Louise și tot ce mai pot face este să sar cu mașina de pe o stâncă.” (Sylvianne) sau „Găsiți-mă moartă în deșert și gata. Puneți niște pietre pest emine și lăsați-mă să plec” (Iris). E șocant și sfâșietor să auzi așa ceva. Dar pentru mulți nomazi, asta e realitatea finalului vieții.
Dar în ciuda tuturor problemelor pe care le presupune acest trai, nomazii sunt oameni care nu doar încearcă să supraviețuiască, ci și să se bucure de viață, cu tot ce le oferă. Leagă prietenii, se ajută reciproc, visează, au întâlniri pentru „schimb de experiență” și crearea unei comunități (de exemplu Reuniunea Vagabonzilor Motorizați).
Autoarea-jurnalistă se implică mai mult, își cumpără o rulotă rablagită și stă cu ei, călătorește prin America, stă în tabere de rulote, se integrează în comunitatea lor, își face prieteni și chiar lucrează cot la cot cu ei în niște joburi foarte grele, dezumanizante. În top, lucrul în depozitele Amazon, prin programul CamperForce. Cei care au lucrat acolo fac un portret al jobului: ture de 12 ore, inclusiv de noapte (pe care le preferă pentru a câștiga cu câțiva cenți mai mult), ridicat greutăți de până la 20 kg, mers pe podea de beton în jur de douăzeci de kilometri pe tură, supraveghere continuă, căldură mare, lipsa ventilației (uneori așteaptă salvarea afară pentru a-i lua pe cei care leșinau, dar nu deschideau porțile, pentru ca angajații depozitului să nu fure), dureri de tălpi, inflamații ale încheieturilor, epuizare, plictiseală și sloganul „dacă nu te doare ceva după o tură, înseamnă că nu ai muncit destul”. Și Linda lucrează în depozitele Amazon pentru a-și finanța visul de a-și permite o „navă terestră”. Iată ce spune:
„Chiar acum lucrez într-un depozit uriaș al unui important furnizor online. Marfa este compusă din porcării produse undeva în lume, unde nu au legi împotriva exploatării copiilor, unde muncitorii trudesc între paisprezece și șaisprezece ore pe zi fără mâncare sau pauză pentru toaletă. Depozitul ăsta are 93.000 metri pătrați ticsiți cu marfă car en-o să reziste nici o lună. Totul o să se ducă la un depozit de deșeuri. (…) Această coprorație americană este cea mai mare fabrică de sclavi din lume. Știu că e radical, dar asta îmi trece prin minte când sunt la lucru. În depozitul ăsta nu există nimic consistent. Doar îi înrobește pe cumpărătorii care-și folosesc cardurile de credit ca să achiziționeze rahaturile alea. Îi ține în joburi pe care le urăsc, ca să-și poată plăti datoriile. Este cu adevărat deprimant să te afli aici.”
Altă muncă dură este în hambarele unde se colectează și se încarcă sfecla de zahăr, o experiență care o lasă cu vânătăi și dureri în tot corpul. Jessica Bruder face o muncă asemănătoare cu Teleleu, un jurnalism participativ.
Nu sunt o nomadă, dar mi-ar plăcea și mie să scriu așa ceva! Jurnalism literar.
31 ianuarie
Am terminat manuscrisul cărții! Primul draft. Un pic peste 40.000 de cuvinte. Simt oboseala ca o menghină pe creier, dar răsuflu ușurată. Unde am citit că a scrie un text de o pagină e ca și cum ai săpa un șanț de un metru. Las manuscrisul de o parte două săptămâni și apoi îl recitesc.
1 februarie
Am citit în newsletter-ul despre cărți al Ramonei Boldizsar o idee la care mă tot gândesc: că poate să-ți placă o carte și dacă nu ești de acord cu tot ce se întâmplă în ea. Sau dacă nu îți place un personaj, dar totuși să apreciezi construcția lui, povestea lui. Nu știu ce să spun. De fapt, cred că ea e un cititor profesionist, eu nu. Eu citesc de plăcere (ok, și pentru studiu uneori). Nu pot citi lucruri care mă șochează, mă rănesc, mă fac să mă simt neconfortabil. Și la cursurile de scris ni se recomanda să citim de toate, să ieșim din zona de confort a cititului, dar eu nu prea fac asta. Ce cititor sunt eu? Foarte limitat. Și prea sensibil, poate. Cred că asta se reflectă și în ce scriu, my writing doesn’t have an “edge”. Și atunci pot scrie bine? Poate nu e destul de complex? Mai de mult încercam să termin toate cărțile pe care le începeam, și dacă nu-mi plăceau. Acum nu am o problemă să abandonez o carte. Timpul e prea scurt.
2 februarie
Am început „Remarcabile făpturi inteligente”, de Shelby Van Pelt. E așa de bună! Structura, acțiunea, personajele și bineînțeles, caracatița Marcellus e adorabilă. Și e o poveste frumoasă, mai ales – aveam nevoie de „a feel-good book”. De ce sunt privite astfel de cărți cu condescendență, că nu sunt literatura adevărată?! Avem nevoie de povești frumoase, luminoase în ziua de azi, întotdeauna, de fapt. Și nu e doar o carte ușoară. Conține câteva teme mai adânci, care rezonează cu mine: pierderea unui copil sau a cuiva drag și doliul, ratarea din care pare că nu mai poți ieși, puterea salvatoare a unui simplu gest de bunăvoință, puterea prieteniei și iubirii, regăsirea unei inocențe, revenirea la viață, prin curajul de a-ți deschide inima din nou, după ce ai fost rănit.
Oar voi puta scrie și eu vreodată ceva așa de bun? Când citesc o carte care-mi place așa mult, mă simt iar nesigură de mine în ceea ce privește scrisul. De ideile mele. De capacitatea mea de a aprecia la justa valoare ce scriu.
4 februarie
Cum am terminat manuscrisul, nu am o țintă, spre ce să tind. Mi se pare că pierd timpul, că mă risipesc. Nu a trecut nici măcar o săptămână de când am terminat draft-ul 1. Nu știu să iau pauze. Îmi aduc aminte de jurnalul Virginiei Woolf: imediat după ce a terminat de scris „Valurile”, care a fost – spune ea – un efort intelectual major și era super extenuată, s-a gândit imediat ce altceva să scrie, la ce să lucreze, pentru că mintea ei avea nevoie constant de ceva de ros. Mi se pare că așa sunt și eu. Încă nu am reușit să mă apropii de romanele Virginiei Woolf, am încercat să citesc „Orlando” și am abandonat-o, iar „Valurile”, am terminat-o cu mare greutate. Uneori mă gândesc că ar trebui să dedic un an citirii „clasicilor”, ar fi o educație bună, de literatură și stiluri de scris.
6 februarie
Iată că a apărut și un job, voi lucra mai ales weekendurile. Mă bucur și în același timp mi-e teamă. Întotdeauna am frica asta paralizantă când încep un job nou, sau poate orice, ceva nou, în general. Îmi zic: o să mă descurc, o să fie ok, o să fie ok, o să fie ok…
10 februarie
Azi în prima parte a zilei la Oficiul Registrului Comerțului pentru modificări în statutul firmei. Funcționarii sunt mai prietenoși și te ajută, dar tot e o experiență bleah. Dar nu m-am lăsat. Ca să-mi dau un premiu, după aceea m-am dus la second hand 🙂 Și mai trebuie să merg o dată la Registru…
12 februarie
Seara ne-am uitat la „Little Women”. După aceea n-am dormit așa de bine, m-am tot gândit la film. Nu știu de ce m-a impresionat așa de mult. E o poveste clasică, frumoasă. Aș vrea să citesc și cartea. Nu pot zice că m-am identificat cu Jo, scriitoarea, poate doar parțial. Aș vrea să am entuziasmul ei, nesupunerea, talentul, deschiderea, ciudățenia, sinceritatea cu care vorbea și se exprima, dragostea pentru surori. În fine, și Saoirse Ronan e grozavă în rol! Dar poate m-am regăsit în singurătatea ei, în dorința ei obstinată de a scrie, mai presus de orice. Și în povestea ei cu Teddy, iubirea lui pe care nu voia să o vadă, pe care o voia doar prietenie, ceea ce e imposibil, de la un punct încolo. I love unrequitted love stories… Trebuie să scriu o dată despre tema asta. Material am destul.
13 februarie
Încep să citesc manuscrisul pentru a-l revizui. Doamne ajută! Sper să am minte limpede și discernământ.
14 februarie
Am terminat de citit manuscrisul și am făcut notițe, de șters, de adăugat, de rescris, de mutat bucăți de aici dincolo. Nu știu ce să zic. Într-un fel, sunt dezamăgită. Doar pentru că nu e extraordinară (cum sunt cărțile care îmi plac mie foarte mult), mi se pare că e slabă cartea. Pentru mine, tot ce e mai jos de nota 10, nu e destul de bun – zise perfecționista din mine.
What burns me?
What calls to be said?
Îmi aduc aminte de întrebările astea dintr-un curs de scris, pentru a evalua un manuscris – să nu fie blabla, să rezulte dintr-o nevoie, o ardere de a exprima ceva.
But the things I wrote about did burn me at that time, even if they seem small to the outer world.
15 februarie
C. a început și el noul job de vreo săptămână, după ce anul trecut a tot căutat și lucrat temporar. E greu la început până se acomodează, preia proiectele în curs și lucrează foarte mult. Brusc m-am trezit singură acasă, după doi ani în care am avut parte de mult contact cu oamenii și am simțit că nu am avut destule momente de singurătate. Recunosc că deseori am fost irascibilă din cauza asta. La început mi s-a părut ciudat să mă reobișnuiesc cu absența lui de acasă, cu liniștea din casă și orele în care nu vorbesc cu nimeni. Dar aveam atâta nevoie de momentele astea! Nici nu-mi vine să ies din casă de multe ori. Parcă niciodată nu am destulă singurătate. Întotdeauna m-am simțit vinovată pentru dorința asta a mea de solitudine. Dar mi-e atât de necesară pentru a funcționa bine.
17 februarie
Zilnic lucrez la manuscris. Mă bucur că am jobul de weekend și în rest, mă concentrez pe scris. Din nou vinovăție – că-mi pierd timpul și nu fac ceva mai util, aducător de venit sau ceva pentru ceilalți. Dar probabil în martie și în a doua parte a anului voi avea mai mult de lucru cu proiectele (sper). Așa că mi-aș dori să termin în februarie draftul 2. Azi toată ziua am editat și rescris, încercând să dau o coerență, o structură mai bună la eseurile pe februarie și aprilie din carte. Și încă nu sunt mulțumită. Ceva scârțâie și nu-mi dau seama ce. Ahhh!! Următorul eseu va trebui prelucrat extensiv, pentru avea un fir roșu, dar apoi la următoarele nu mai am atât de mult de lucru.
20 februarie
În curând va fi aniversarea de 13 ani a blogului. Mi-a venit ideea să fac o carte cu textele de pe blog! În paralel cu munca la manuscris, tot citesc, selectez și editez texte de pe blog. Nu știu ce m-a apucat! Parcă uneori îmi pun un morcov în față și alerg după el 🙂 Dar sunt entuziasmată!
21-23 februarie
Gripă. Frisoane, febră, slăbiciune, greață. Abia m-am putut mișca. Și a trebuit să merg la lucru. Dar am rezistat. Sunt slăbită, respir greu.
25 februarie
Azi am încheiat revizuirea manuscrisului (draft 2) și l-am trimis unei prietene pentru a-mi da un feedback. Sunt curioasă ce va zice despre el. Mi se pare ciudat, că deja mă simt atât de detașată de el. E diferită senzația față de prima carte. Într-un fel, simt că e timpul să scriu altceva, altfel. Nu mai vreau să scriu în genul autobiografic. Caut teme noi, stiluri noi. Nu mă mai interesează să tot sap în trecut, în interiorul meu, să analizez. Dar cum? Ce? Încă nu știu. Mai întâi trebuie să duc la bun sfârșit cartea asta.
Am dat la print și cărticica cu texte de pe blog, pentru o probă la print. Criticul interior zice: „Ce te-a apucat să scoți cărticica asta? Mai bine renunțai. O să te faci de râs!” Poate o să le spun la print că renunț să mai tipăresc tirajul, rămâne doar o probă.
26 februarie
Sunt foarte obosită. Și de la gripa asta, care trece greu. E groaznic golul acesta de după ce termin de scris o carte. Nu mă obișnuiesc cu el. La ce aș putea lucra acum? Am stat atât de mult în casă, cu scrisul… Mă simt înstrăinată și golită. Și nu găsesc o carte bună, care să mă aline, să mă țină în universul ei. Îmi dau seama că mă ajută atât de mult cititul pentru a-mi liniști și ordona mintea. Nu prea am cărți necitite în bibliotecă și nu vreau să cumpăr ceva nou (restricții bugetare dar și încerc să mă abțin să cumpăr cărți, ca un alcoolic, băutură). Ar trebui să merg la biblioteca județeană să iau o carte. Așa m-a lovit faptul că se renovează biblioteca principală, care era cea mai bine aprovizionată și va fi închisă vreo doi-trei ani. Mai sunt bibliotecile din cartiere, dar sunt departe.
Mă întorc la raftul cu cărți preferate. Recitesc puțin din „Povestea fără sfârșit”. Și apoi „Vorbește-mi, să audă tot pământul” de Christina Theodotou. Nu știu de ce îmi place atât de mult cartea asta, nu e o carte mare sau importantă. Am mai făcut-o cadou și nu a plăcut nimănui 🙂 Dar cred că îmi place modul poetic în care e scrisă, cum e țesută în textura cărții partea spirituală, numeroasele referințe la filme, muzică, artă (Anna, personajul principal, e pictoriță), scenele frumoase, cu detalii de îmbrăcăminte, gesturi, texturi, lumină, spațiu (a fost scrisă după un serial cipriot – poate că e o carte scrisă cu mijloacele filmului, are puțin și aerul unui scenariu), locurile (Florența, Cipru, mănăstirea) și bineînțeles, povestea de dragoste (I’m such a fool for love stories!). Citatul preferat (la care tot revin, ca la niște „insturcțiuni”), din conversația Annei cu un călugăr, în port, pe marginea mării, ea încercând să-și vindece inima frântă:
„- Și cum poate să aibă loc această lărgire a inimii?
– Prin dorirea și silirea noastră, și cu ajutorul lui Dumnezeu. E nevoie și de lupta noastră și de harul cel dumnezeiesc.
– Îmi doresc mult o asemenea inimă cuprinzătoare, dar nu știu cum să mă silesc să o dobândesc. Și nu am puterea să fac ce nu știu.
– Pentru că ai studiat pictura, să începi cu ce știi. Apleacă-te cu osârdie asupra artei tale și, pe cât poți, fii fără de grijă și dăruiește-te dragostei lui Dumnezeu, care este desăvârșită. Să te lași cu încredere pe seama tainei acesteia a vieții, care nu se descoperă puțin câte puțin, până la ultima noastră suflare. Dacă simți că te cuprinde deznădejdea, atunci ieși afară, în natură, lucrează ceva cu mâinile, plantează, udă, îngrijește copacii… Pământul este mamă și știe să mângâie, să petreci mult timp cu el. Învață să-ți speli simțurile în frumusețe și să le ții curate. Asemenea albinelor, să aduni de peste tot doar ce e bun și, prin osteneala și rugăciunea ta, să prefaci tot ce-ai adunat în miere. Fiecare zi să-ți fie un vas pe care să-l umpli cu mierea ta și să-l dăruiești copilei tale și întregii lumi. Avem nevoie de multă curățire ca să lăsăm Lumina să pătrundă înlăuntrul nostru. Nu te grăbi, nimic bun nu se întâmplă în grabă. Încet-încet, zi după zi.”
27 februarie
În seara asta, clubul de lectură „O carte pe lună”. Cartea lunii a fost Sandor Marai – „Portretele unei căsnicii”. Discuții aprinse pe marginea cărții, unii n-au suportat-o, nici n-au reușit să o termine, altora le-a plăcut foarte mult. Eu sunt în tabăra din urmă, deși la început nu m-a prins. Chiar cred că e o carte mare! Pe scurt, e vorba de un triunghi amoros care se desfășoară pe fundalul Ungariei în preajma celui de-al doilea război mondial. La început mi s-a părut ciudată alegerea autorului cu privire la modul de a spune povestea și de a structura cartea. Sunt patru părți, fiecare parte este povestea spusă din perspectiva unui personaj: prima parte, Ilonka, soția, a doua parte, Peter, soțul, a treia parte, Iudita, servitoarea, ultima parte, amantul servitoarei. Ei povestesc unui interlocutor (narațiune la persoana întâi) propria versiune a poveștii, aducându-și aminte. Mi s-a părit că această tehnică de rememorare a trecutului parcă privează cartea de energia relatării directe a acțiunii, dar după ce m-am obișnuit cu ritmul cărții (în plus, ca toate cărțile mai vechi, are un ritm mai lent), m-a prins acest joc de oglinzi, în care, cu fiecare personaj, mai descoperi ceva neașteptat din poveste. În plus, prin intermediul personajelor, descrie cu măiestrie o întreagă lume și decăderea ei după război, și venirea comunismului. Vorbește despre burghezie, aritocrație, sevitori și apoi muncitori, care sunt ca niște caste, nu se amestecă, nu se schimbă. Asta o dovedește și servitoarea Iudita, care, chiar și după căsătoria cu Peter, nu poate să devină o „doamnă” și nu poate scăpa de dorința de parvenire, de a scăpa din sărăcie, pentru care manipulează și minte cu sânge rece. Deși perspectiva soției m-a cam enervat la început cu iubirea ei disperată și dramatică, apoi mi s-a părut că totuși ea a fost singura care a iubit sincer.
Mi-a plăcut și personajul scriitorului, în care probabil autorul și-a pus durerile și dramele sale, scriind în exil, cenzurat în propria țară și de multe ori îndoindu-se de menirea literaturii și a scrisului („Uneori pare că sunt atât de multe cărți, că-n ele nu mai e loc pentru gândirea adevărată”) și totodată crezând, idealist poate, în salvarea prin cultură.
„Cultura e un reflex. (…) Cultura se înfăptuiește atunci când o persoană sau un popor se umple de o imensă bucurie. Se spune despre grecii antici că erau educați pentru că tot poporul se bucura de câte ceva. Cioplitorii făceau statuete și se bucurau, la fel și negustorii de ulei, apoi toată populația, și militarii și înțelepții care dezbăteau în piață ce e frumos și ce e drept. Închipuie-ți un popor a cărui viață e plină de bucurie. Și acea bucurie e cultura. Dar apoi acest popor a dispărut și-n locul lui au rămas oameni care vorbesc greaca… iar asta nu mai e același lucru.”
„Literatura e totuși mai mult decât arta, literatura e răspuns și conduită în același timp.”
*
Și la noi, scriitorii exilați au dat o mare literatură, de multe ori descoperită și tradusă în România după moartea lor. Interesant fenomenul! Poate că ei au fost mai liberi a scrie despre teme care în țară le erau interzise și totodată suferința exilului a dat o altfel de profunzime operei lor (importanța suferinței în viață și în creație). Poate Eliade, Ionesco sau Cioran sunt cei mai cunoscuți scriitori români din literatura exilului, dar îmi place mult și Constantin Virgil Gheorghiu. Iar luna asta am mai descoperit un autor al exilului, Vintilă Horia și am citit pe nerăsuflate cartea lui „Dumnezeu s-a născut în exil”, un jurnal fictiv al poetului Ovidiu, exilat la Tomis (actuala Constanța), la marginea Imperiului Roman, în anul 8 d.Hr. Mi-a folosit aici și cartea de istorie și mitologia – s-au legat bine lecturile din ultima perioadă.
28 februarie
Gata și luna februarie. Azi ar fi aniversarea blogului, dar nu-mi vine să postez nimic. Cred că atunci când stau prea mult în hibernare, nu mai știu să ies în lume, nici măcar în cea virtuală. Vreau să rămân în bârlogul meu. Nu a ieșit încă proba de print a cărții cu articole de pe blog. Mai bine așa.
În ianuarie și februarie am citit 14 cărți, se vede că am hibernat, de obicei nu citesc așa mult (și nici nu-mi propun un anumit număr de cărți). Recunosc că nu am dus o viață prea sănătoasă – am stat mult în casă, am fost sedentară – dar am citit câteva cărți foarte bune și am scris și atunci viața mea a fost mai bună 🙂
