O poveste despre o inimă, cuvântul anului 2016 și creativitate

Întâmplarea neîntâmplătoare

Voiam cu tot dinadinsul să fotografiez o inimă. Era 30 decembrie și cerul încerca să ningă, dar nu reușea. Doar burnița cu intermitențe și era un frig umed care te pătrundea până în oase. Iar eu ieșisem la fotografiat. Am umblat aiurea prin oraș, am mai intrat în câte un magazin să mă încălzesc, m-am zgâit la tarabele cu colaci kurtos și am fotografiat alte lucruri care mi-au atras atenția, dar o inimă nu am găsit (mi s-a mai întâmplat așa, că am mers să fotografiez flori și poza care mi s-a părut cea mai reușită din ziua aceea a fost cu un…pantof). Era culmea! Un coleg fotograf chiar îmi zisese anul acesta că sunt o groază de inimi în fotografiile mele. Unele le fotografiasem intenționat, altele deabia atunci le vedeam. În sinea mea am râs puțin (pentru că îmi place să râd de mine) „Grozav, ce mai fotografă sunt și eu, fac poze cu inimioare și floricele”. Iar acum nimic, nici o inimă.

După vreo două trei ore eram cam înghețată, nu mai aveam chef de fotografiat și o pornisem spre casă. Și atunci am primit un mesaj de la o prietenă. Mă invita să vin pe la ea la un ceai. Am spus da imediat. Și apoi mergând spre casa ei mă întrebam de unde această spontaneitate pe mine, pentru că în mintea mea nu vedeam decât canapeaua mea de acasă, o pătură, pisicul care doarme, ceaiul cald, liniștea casei mele și o carte, scenariul ideal pentru introvertiți…ah, pardon, pentru oameni normali într-o zi friguroasă de decembrie 🙂 Dar poate tocmai  pentru că era 30 decembrie, zilele acelea de sfârșit de an când pare că timpul nu mai are răbdare și gonește spre final, simțeam că trebuie să fac altceva decât de obicei, să spun da la orice apare neașteptat în calea mea. Mi se părea că timpul geme de lucruri neterminate, nefăcute, nespuse, lăsate în aer, sau cel puțin atunci le simt eu cel mai pregnant, la sârșit de an, poate pentru că mă gândesc cum ar fi dacă ar fi cu adevărat un sfârșit (da, știu, prea gândesc și eu așa tragic. cheer up, mâncă o saloană, cumpără un cadou, it”s Christmas).

Când am ajuns la ușa prietenei mele și ea a aprins lumina de pe hol ca să-mi deschidă ușa, m-a trecut așa un val de căldură din cap până în picioare. Apartamentul era într-o casă veche, iar ușa avea un geam mat dreptunghiular cu ornamente din fier forjat în formă de…inimă.

Cuvântul anului 2016

Acum de ce umblam eu așa ca bezmetica să fotografiez o inimă? Era cuvântul anului 2016 pe care îl alesesem chiar în ziua aceea. Ce e asta? Păi de câțiva ani încoace la sfârșitul anului aleg un cuvânt pentru anul care vine. Mi se pare un exercițiu foarte fain și rezultatul surprinzător. Nu pot explica cum aleg acest cuvânt, nu există o tehnică specială, unii zic că pur și simplu „îți vine”, îl simți, sau te alege el pe tine. Poate că singurul lucru pe care trebuie să-l fac este să mă conectez mai adânc la mine, să stau în liniște puțin și atunci…vine. De unde vine? Parcă din apele adânci ale sufletului meu, din subconștient poate. Exprimă nevoia cea mai adâncă a sufletului meu, e ceva ce trebuie lucrat în mine și implicit în viața mea (căci exteriorul reflectă interiorul și problemele din exterior nu sunt altceva decât reflecția problemelor și neputințelor din interior). Cuvântul anului nu este ceva magic, nu e gândire pozitivă, poate că este ca o temă muzicală a zilelor, ceva ce mă face mai conștientă la un anumit aspect. Cuvintele din anii trecuți au fost (la început i-am scris în engleză): connect, love, pasiune iar anul trecut am avut două cuvinte: libertate și smerenie. Sincer, mi s-a părut că au fost cele mai grele cuvinte de pănă acum. Poate pentru că până nu le-am ales, nu mi-am dat seama de fapt cât de lipsită de smerenie și libertate sunt. (Bineînțeles, depinde cum le definești) Am fost confruntată cu o groază de situații în care să constat asta. Și a durut. Pentru că tot timpul doare când ni se dărămă iluziile despre noi înșine, că suntem așa oameni de treabă (ceea ce este adevărat, dar…). Dar mă bucur că e așa. Pentru că de câte ori pierdem o iluzie despre noi înșine suntem puțin mai liberi. Oricum, o să lucrez în continuare la aceste „teme” pentru că este lucrare de o viață.

iar acum, cuvântului anului 2016. Aveam mai multe cuvinte „candidate” la cuvântul anului, din care s-au desprins două: adevăr și ardere. Le-am tot învârtit în minte, dar nicicare nu părea să fie chiar potrivit, nu îl simțeam, erau cuvinte care parcă le alesesem pentru că „trebuie”. Și atunci, după cum spuneam, „a venit” cuvântul: INIMĂ. Am simțit că este cuvântul potrivit. Adevăr era prea „rece”, ardere era prea „fierbinte”. Inima le include pe amândouă, dar are blândețe. Adică nu poți trăi din inimă și să nu fii adevărat. Nu poți să faci ceva din inimă și să nu arzi. Inima nu judecă, inima iubește și vindecă. Asta mi-aș dori, să trăiesc din inimă, să gândesc cu inima, să cred din inimă, să deschid inima lui Dumnezeu și oamenilor, să îi cuprind pe oameni în inimă (poate pare așa, ceva romantic sau abstract, dar mie cel puțin mi se pare foarte greu. Încearcă de exemplu să îl cuprinzi în inimă pe un coleg de serviciu care te critică. Dar de ce aș face asta?! Bună întrebare 🙂 Cred că la asta trebuie să răspundă fiecare…dacă vrea.

Și acum poza aceea. Nu doar că găsisem o inimă de fotografiat. Dar era pe o ușă, o ușă care ducea spre oameni. O ușă de unde venea lumina, iar inima nu se vedea decât dacă era lumină în interior. O ușă care așteaptă să fie deschisă.

Arts and farts

Și deși toate lucrurile astea sunt foarte serioase, nu trebuie să luăm totul așa în serios, sau pe noi înșine. Ziele astea citisem o carte de Elizabeth Gilbert despre creativitate și viața creativă, adică o viață la care suntem invitați fiecare din noi. Mi-a plăcut o idee de acolo cu care sunt întru totul de acord. Este un paradox, de fapt, căruia trebuie să-i facem loc în noi. Atunci când creezi ceva, hai să zicem că faci artă (deși eu nu cred că fac artă) trebuie să dai tot, de exemplu să scrii ca și cum propoziția asta ar fi cel mai important lucru de pe pământ, să îți iei munca foarte în serios, să încerci să fii cât mai bun la asta. Nu contează frigul, căldura, oboseala, îți urmezi ideea creativă cu orice preț, să nu te dai bătut. Oricum, nu-ți va da pace. Iar în același timp, să înțelegi și să crezi că nu contează deloc. Nu va schimba nimic fundamental în lume, o vor vedea o persoană sau zece sau o mie, unora le va place, altora nu, unii vor râde de tine sau mai rău te vor ignora, poate în unii va schimba ceva, dar e foarte probabil să nu aibă nici un impact. Adică să îți iei munca creativă în serios, dar în același timp să nu o iei și să te iei așa în serios. Înverșunarea și orgoliul dăunează grav creativității. ca și oamenilor în general.

Cred că aici e din nou o chestiune de…inimă. Dacă faci ceva din inimă, restul nu mai contează. E ceva ce am învățat în legătură cu fotografia, că nu pot controla rezultatele muncii mele (creative sau de orice fel), nu ține de mine dacă e apreciată sau nu, însă ține de mine efortul, disciplina, dedicarea și dragostea pe care o pun în munca mea.

Și atunci mi-a venit ideea (că tot ziceam că îmi place să râd de mine). Arts and farts. Asta fac eu 🙂 Dacă vreți încercați și voi.

Și în această idee, în loc să scriu pagini și pagini foarte serioase (și probabil utile, pentru mine cel puțin) despre retrospectiva și cuvântul anului, cum făceam anii trecuți, am realizat niște colaje (unul pentru cuvântul anului, unul pentru anul 2016). Mi se pare un exercițiu foarte fain și e numa bun de făcut la sfârșitul/începutul anului. Iarăși, nu există reguli. Iau un teanc de reviste și decupez imagini și cuvinte care îmi atrag atenția, care îmi plac, care îmi spun ceva, fără să mă gândesc prea mult. Iar apoi le lipesc pe un carton mai măricel, pe care pot și scrie, desena, colora. Și ideea e să fie făcut în joacă, nu luat prea în serios. Cu toate acestea, rezultatele sunt surprinzătoare și colajele spun multe, ca orice limbaj al imaginilor. Încercați, dacă vreți.