Ce faci, te face
(Părintele Teofil Părăian)
În 28 februarie 2015 site-ul acesta a împlinit trei ani. Sunt trei ani de când scriu, trei ani de când am luat fotografia în serios, trei ani de când m-am întors în România. Am învăţat foarte multe în aceşti trei ani şi pot zice că în paralel cu site-ul, cu ce am scris şi fotografiat, şi eu m-am schimbat şi redefinit. Într-adevăr, ce faci, te face. Tot ce faci, ce decizii iei, ce lucrezi, cum te raportezi la asta, cum trăieşti, cum interacţionezi cu ceilalţi, cum şi pe cine iubeşti, cum îţi petreci timpul liber, ce reacţii ai la întâmplările vieţii de zi cu zi, ce şi cum vorbeşti, ce gândeşti, totul, nu contează că e văzut sau nu de alţii, te defineşte, te construieşte, te “face” cine eşti.
Dar s-o iau de la început.
La început nu a prea fost lumină
Îmi aduc aminte cum am început în 2012. Deabia mă întorsesem în România după trei ani şi jumătate de locuit în Belgia şi habar nu aveam ce o sa fac aici, doar ideea că o să fiu fotografă. Lucru la care nu aveam nici o experienţă, decât că de mulţi ani îmi plăcea să fotografiez. Dar una e să faci asta din când în când, când ai chef sau pentru propria plăcere, şi alta să faci din hobby-ul sau pasiunea ta o meserie. Aşa că atunci când m-am aruncat cu capul înainte în ideea aceasta de a fi fotografă nu ştiam ce mă aşteaptă. Au ieşit la iveală toate fricile mele, toată neîncrederea în sine, mă gândeam că nu sunt destul de bună, că nu o să reuşesc, uneori nu ieşeam cu zilele din casă, munceam haotic nu ştiu câte ore pe zi, petreceam zile şi nopţi pe internet citind despre fotografie şi uitându-mă la fotografiile altora şi comparându-mă, bineînţeles, în defavoarea mea. Încercam să învăţ stilul altora pentru a avea “succes”. Azi eram bucuroasă că am câştigat un concurs, mâine mă simţeam distrusă că am primit doar două like-uri la o poză care mie mi se părea genială. Aveam liste lungi cu ce trebuie să fac, până la ce dată, la ce concursuri sau workshopuri de fotografie trebuie să particip. Citeam cărţi de marketing despre business-ul fotografiei şi nu mă atrăgeau de loc. Nu-mi venea să dau like-uri ca să primesc înapoi, să comentez la alte site-uri, să fac networking, să mă promovez, să respect reguli de blogging şi de scris, nu era pentru mine. Era un stres continuu (auto-indus, bineînţeles, dar atunci nu aveam detaşarea să văd asta) care nu mă mai lăsa să mă bucur de fotografie şi îmi înăbuşa creativitatea. Stresul şi supra-activitatea uneori ne dau impresia că facem ceva important, dar nu e aşa.
Money, money, money
Şi apoi era presiunea banilor. Pentru că aşa am fost învăţată, ca mulţi dintre noi probabil, să cred că doar doar dacă ce fac (muncesc) aduce bani, atunci are utilitate, sens. Ştiu că astea sunt modelele pe care le vedem în jur, aşa suntem “programaţi”. Iar reversul e foarte dur. Ajungi să crezi că dacă nu reuşeşti să “faci” bani (destui bani sau mulţi bani) atunci ceea ce faci e inutil, şi de acolo e doar un pas la a te simţi tu inutil sau fără rost. Dar asta e cea mai mare iluzie, care ne ţine captivi şi ancoraţi în partea materială a existenţei. Asta ne face să ne învârtim de multe ori ca şoarecii în carusel, alergând după mai mulţi bani, ca să ne satisfacem mai multe nevoi, care de fapt nu sunt nevoi reale, ci dorinţe a căror îndeplinire credem că ne va face fericiţi, dar care de fapt ne complică viaţa şi ne agită mintea şi sufletul, e o fericire care se evaporă instant şi ne lasă flămânzi după alte şi alte lucruri. Cu cât ai mai multe dorinţe, cu atât eşti mai nemulţumit.
Renunţarea şi reîntoarcerea
Cred că după vre-un an jumate am renunţat, mi-am zis că presiunea de a fi fotografă şi de a avea o afacere pe cont propriu (vorba vine, nu am avut niciodată una, cu adevărat) e prea mare şi mai bine îmi iau un job “normal”, ceea ce oricum auzeam destul de des în jurul meu. Părea că nu “reuşisem” cu fotografia, că a fost un eşec, pe care l-am resimţit cu toată fiinţa mea, cu toată gama de stări şi trăiri.
Doar că nu mi-am luat un job “normal”. Am lucrat pentru scurt timp într-un bar, apoi într-o librărie, spre dezamăgirea şi dezaprobarea familiei mele, care ziceau că pot “mai mult”. Dar pentru prima dată în viaţa mea simţeam că am un job care mă reprezintă, care chiar se potriveşte cu cine sunt eu. Cv-ul meu care arată ca o pătură multicoloră, de la toate joburile foarte diferite pe care le-am încercat, e martor că am căutat mult ca să ajung aici. Celelalte joburi nu mi-au displăcut şi cred că le-am făcut bine, dar deabia acum mi-am dat seama că nu-mi folosisem nici măcar jumătate din potenţialul meu. Am văzut că atunci când lucrez ceva care mă reprezintă, care se potriveşte cu cine sunt, unde pot să-mi folosesc calităţile şi abilităţile mele, practic scote la iveală un potenţial nebănuit şi nelucrat. Ken Robinson spune că atunci te afli în “elementul” tău, adică atunci când ceea ce îţi place să faci (pasiunea) se întâlneşte cu ceea la ce eşti bun să faci (abilităţile). Într-un fel, atunci afli cine eşti cu adevărat (adică e o parte importantă din cine eşti). iar asta îţi dă o energie şi putere extraordinare.
Apoi încet încet m-am reîntors la fotografie şi scris, cumva am fost trasă înapoi. Oamenii mă căutau să le fac poze, îmi propuneau proiecte, apoi am simţit eu că era o parte din mine şi erau idei care se cereau exprimate fotografic şi în scris, partea asta a mea creativă îşi cerea drepturile.
Oricum, îmi dau seama tot mai mult că absolut tot ce ni se întâmplă are rolul de a ne învăţa ceva. Şi nu mă refer doar la întâmplările mari, si chiar la întâmplările mărunte de fiecare zi, acestea sunt practica de fiecare zi, dacă suntem atenţi. Spunea un părinte că în fiecare moment al vieţii noastre suntem suma experienţelor pe care le-am trăit până atunci. Aşa că dacă vrem să îmbătrânim frumos trebuie să trăim frumos, zi de zi, nu mai târziu sau când o să fim nu ştiu cum sau o să avem nu ştiu ce. Aici şi acum. Ca să trăim fără regrete cred că trebuie să ne facem tot ce facem cu tot sufletul, fără jumătăţi de măsură. Nu “succesul” este scopul, ci această dăruire totală în faţa vieţii. Cel puţin eu asta am înţeles până acum.
Despre frică şi curaj
Îmi aduc aminte că la prima nuntă la care am făcut poze îmi tremurau picioarele şi mâinile şi mi-era rău, credeam că o să vomit. De teamă. Nu mă simţeam pregătită, mi-era teamă că o să o dau în bară şi că oamenii nu o să fie mulţumiţi. A fost ok, clienţii au fost foarte mulţumiţi. Dar cine să audă? 🙂 Recunosc că de câteva ori au venit clienţi la mine şi eu i-am refuzat, gândindu-mă că nu o să fac faţă la proiectul respectiv.
De atunci am parcurs un drum lung, chiar dacă sunt doar trei ani. Şi acum mi-e teamă uneori când merg să fac fotografii, dar cred că e o teamă bună, care-mi arată că iau lucrurile în serios şi totodată că e posibil să greşesc, dar trebuie să-mi asum şi asta. Poate că sună a clişeu, dar cred că foarte important să ne înfruntăm temerile, făcând exact lucrul de care ne este teamă. Şi atunci când ne înfruntăm frica şi suntem curajoşi într-un domeniu al vieţii, asta se reflectă şi în restul vieţii noastre şi de multe ori în vieţile celorlalţi. CItisem undeva “you have to be brave with your life, so other people can be brave with theirs”.
A avea curaj şi a înfrunta o frică uneori înseamnă să-ţi laşi jobul, alteori înseamnă să spui da sau să spui nu şi chiar asta să vrei să spui. Uneori înseamnă să spui te iubesc fără să ştii ce ţi se va răspunde înapoi, alteori înseamnă să îţi urmezi un vis. Uneori înseamnă să pleci singur în lumea largă, alteori înseamnă să te deschizi într-o relaţie sau dimpotrivă, să stai singur. Uneori înseamnă să-ţi înfrunţi părinţii, alteori înseamnă să-i îmbrăţisezi şi iubeşti aşa cum sunt. Curajul este de mai multe feluri şi cred că trebuie exersat cât mai mult.
Despre maturitate şi cine eşti cu adevărat
Atunci când vrei să trăieşti altfel (adică să schimbi ce lucrai, cum trăiai, cum relaţionai, cum mâncai, pentru că totul se leagă), am observat că trebuie să înfrunţi multe piedici. Unele interioare – propriile frici, condiţionări, limitări, tipare mentale, altele exterioare – nevoia de suport, dezaprobarea sau răceala familiei, a prietenilor, presiunea (invizibilă, dar foarte puternică) a societăţii şi “normalităţii”. Nimeni nu e interesat să ieşi din “ring”. Practic când faci schimbări, e un salt în gol, “a leap of faith” si trebuie să-l faci singur. Şi e foarte greu. Trebuie să înfrunţi riscul de nu-i mulţumi pe cei apropiaţi, de a-i supăra. De fapt nici tu însuţi nu eşti mulţumit. Temporar treci prin multă nesiguranţă, frică, amorţeală, deconectare de sine sau chiar depresii (doar că atunci nu ştii că e temporar). Dar altfel nu se poate. Nu se poate să fie uşor. Durerea face parte din acest proces şi nu trebuie să te sperie. De multe ori dăm înapoi din faţa greului sau a durerii şi ne gândim că nu aceea trebuie să fie calea, că doar trebuie să fim happy tot timpul. Dar tocmai greutatea ne şlefuieşte şi ne întăreşte. În încercări dăm adevărata măsură a fiinţei şi caracterului nostru. O viaţă uşoară şi comodă nu ne face să creştem.
Iar momentul în care te rupi de modelele părinţilor, familiei, societăţii, sau chiar a modelului vieţii tale dinainte este primul pas spre adevărata maturitate, care nu are legătură cu vârsta. Atunci afli cine eşti cu adevărat. Atunci eşti cu adevărat liber. Accentul cade pe decizia şi responsabilitatea ta, ci nu pe a societăţii, familiei, conjuncturii. E un moment de cotitură când începem să ne asumăm propriile vieţi şi decizii. Libertatea nu înseamnă să poţi spune da la orice ai chef, ci să spui da şi nu cu discernământ. Cred că acum mai mult ca oricând, ne sunt deschise atâtea posibilităţi, oferte, idei, “distracţii” şi am vrea să le încercăm pe toate. Dar dacă mergi pe toate drumurile nu ajungi niciunde. “Toate îmi sunt permise, dar nu toate îmi sunt de folos” spune Apostolul Pavel.
Despre fotografie şi scris ca instrumente
Atunci când am pornit site-ul acesta mă gândeam că o să scriu articole despre fotografie şi o să fie dedicat unui “business”. Dar a ajuns altceva. Eu credeam că merg să fotografiez, dar de fapt a fost doar un pretext pentru a întâlni oameni, care unii mi-au devenit prieteni sau mi-au influenţat viaţa într-un fel sau altul, a fost o ocazie de a mă implica în proiecte sociale sau activităţi ale ong-urilor şi a vedea astfel o altă faţă a Timişoarei, vie, care se mişcă şi se schimbă, cu oameni entuziaşti, care dedică timpul şi energia lor pentru a face ceva bun, a schimba ceva, oricât de mic, în mediul în care trăiesc. Oameni care nu trăiau vorbind despre ştiri şi cum i-a călcat pe bătătură un şofer nervos sau un funcţionar, nu erau sictiriţi de cât de naşpa e în România, ci încercau să facă ceva. E o lume pe care nu am cunoscut-o înainte şi din care am vrut şi eu să fac parte. Fotografia a fost un instrument de conexiune, de exprimare, de auto-cunoaştere. Eu nici acum nu mă consider fotografă, ci…nu ştiu ce 🙂 un om care caută şi uneori mai şi găseşte.
Iar cu scrisul e şi mai ciudat. Nu ştiu nici acum ce m-a îndemnat acum trei ani să public primul articol sau să-mi fac un blog, era cât se poate de departe de ideile şi personalitatea mea introvertită. În orice caz, am căutat să fiu cât de sinceră pot cu motivul pentru care scriu şi pot zice cu siguranţă că nu căutam şi nu caut o defulare online, nu caut nici atenţie sau popularitate, nici nu vreau să dau lecţii sau să vorbesc cu cineva, Dar ce pot spune este că de cele mai multe ori e ceva peste mine, care parcă nu are legătură cu mine (deşi scriu despre mine şi experienţele mele), Pur şi simplu curge din mine. Sunt în “flux”, adică uit de mine când scriu, la fel ca atunci când fotografiez. Şi cumva lansez gândurile şi pozele astea în necunoscut şi mă gândesc că folosesc cuiva…poate. Sunt şi eu un instrument.
Iar dacă mă gândesc la direcţii viitoare, cred că voi începe să scriu mai puţin despre mine.
Ce am învăţat
Cred că cel mai important este să fac fotografii în care pun suflet, să scriu şi să trăiesc adevărul (meu), să fac lucruri în care cred, să trăiesc astfel încât să-mi placă de mine până în colţurile cele mai ascunse ale fiinţei, adică să trăiesc în pace cu mine. E alinierea aceea dintre minte, cuvânt şi faptă. Să nu existe disonanţe: una să gândesc, să n-am curaj să spun aia, sau pe faţă să spun altceva şi să nu acţionez niciodată. Nu. Şi poate cel mai important, asta aşa în general, să mă concentrez pe partea spirituală, să-mi ţin sufletul aproape de Dumnezeu, şi atunci totul va fi ok, atunci nu mă va bate vântul în toate direcţile. (e şi citatul acesta care îmi place foarte mult). E cel mai solid punct de reper, singurul care nu se schimbă, şi atunci încercările le voi lua altfel, atunci pot privi ce mi se întâmplă din altă perspectivă şi pot mulţumi pentru absolut tot ce mi se dă să trăiesc în fiecare zi.
Dacă ar fi să-mi spun ceva mie de acum trei ani, ar fi: să faci tot ce poţi mai bine în momentul prezent, să înveţi neîncetat, să practici cât poţi de mult, să faci economii înainte de a-ţi lăsa jobul 🙂 , să nu amâni, să nu uiţi să dăruieşti din ceea ce faci, nu fă ceva în primul rând pentru bani, să mergi înainte şi să fotografiezi (sau orice decizi să faci) chiar dacă ţi-e frică de mori şi ţi se pare că nu eşti pregătit, să nu te laşi influenţat de părerea sau aprecierea altora, nu deznădăjdui niciodată, nu urmări succesul, ci doar să fii tu însuţi. Regretele nu provin din neatingerea succesului ci din faptul că nu am încercat sau nu am dat tot ce puteam (adică nu am făcut tot ce ţinea de mine). Practic, să îţi pui sufletul în ceea ce faci, să dai tot şi apoi să fii detaşat de rezultate. Şi atunci, paradoxal, vin şi rezultatele. Nu contează dacă faci un job din pasiunea sau hobby-ul tău, dacă faci bani din asta sau nu, doar exprimă-te dacă simţi asta. Creativitatea nu înseamnă doar artă. Scrie, găteşte, coase, predă, desenează, dansează, cântă, fă voluntariat, porneşte o afacere sau asociaţie, meştereşte, fă-ţi haine, ia-ţi şosete colorate, joacă-te, mergi desculţ, vorbeşte cu necunoscuţii, înscrie-te la un curs pe care voiai de mult să-l faci, fă sport, repară, plantează, fă prăjituri. Cred că toţi avem foarte multă creativitate în noi, e o parte a noastră, o latură a fiinţei noastre, care cumva ţine de suflet, de partea nematerială a existenţei. Şi care, de cele mai multe ori e ignorată, pentru că nu are utilitate (vezi ce ziceam mai sus despre bani).
Vorbă lungă, dar cam atât a fost.
După cum ziceam, am împlinit trei ani, deci sunt la grădiniţă, şi lecţiile mele sunt de grădiniţă şi mai am multe de învăţat. Deabia aştept.
iar când îi greu, nu uita să te opreşti şi să miroşi trandafirii :))
One response
LA MULTI ANI!
Draga colega de gradinita, tu deja esti in grupa mare asa ca mai am de invatat si eu multe de la tine:)
Multumesc si e funny ca acum cateva zile ma uitam si eu la “Greu” asta scris acolo pe perete dar nu arata asa bine ca-n poza ta in care trandafirii contrasteaza foarte fain cu textul:)