Tag Archives: inspiratie

Tabara de la Orsova si darurile fotografiei

IMG_9872 copy

In 2011 când m-am întors in România în plin necunoscut, si imaginându-mi un nou început, mă gandeam ca o sa fac un business din fotografie, că asta va fi marea mea schimbare de carieră, adică că voi avea o carieră, că până acum nu avusesem decât joburi disparate. Dar gândeam şi un pic la modul mai visător, cum imi place mie :) follow your dreams, do what you love şi alte sloganuri din acestea. Ironia la o parte, e foarte fain să-ţi urmezi visele, nimic de zis, doar să îţi dai seama care-ţi sunt de fapt visele, să asculţi mai atent inima, nu să faci imediat planuri de afaceri (deşi poate aşa trebuia să fie, să trec şi prin asta, ca să înţeleg ceva).

Aşa că atunci m-am pus şi am studiat cărţi de marketing si business legate de fotografie, am colindat pe forumuri şi bloguri, am dat like-uri sperând să primesc şi eu inapoi, am comentat la poze si bloguri (cum zic reţetele de promovare), am participat la concursuri cu sfintenie, am fost la workshopuri, am scris cu cuvinte cheie (haha), am petrecut (pierdut) ore intregi pe facebook, uitându-mă la pozele altora, comparându-mă, gândindu-mă că eu de ce nu pot face aşa poze bune (populare), încercând să învăţ stilul şi tehnicile altora, dar nu aveam (încă) un stil al meu. Sincer, devenise un stres pentru mine, nu mă mai bucuram de fotografie, de ce fotografiez, nu mai vedeam minunea lumii, vedeam doar că nu am…succes !?! Dar oare ce o fi aia? Adică nu făceam bani (destui ca să trăiesc din asta) din fotografie. Cred că asta e cel mai greu în ziua de azi (şi poate dintotdeauna), că succesul se măsoară în bani (şi like-uri). Şi de multe ori cădem în plasa de a ne măsura şi valoarea personală sau a ce facem tot în funcţie de câştiguri sau popularitate. Dacă nu reuşeşti să vinzi ceva, să faci bani, înseamnă că nu ai succes, sau o concluzie şi mai grea, că nu eşti bun la ce faci (ok, uneori e adevărat, şi asta te poate motiva, dar nu întodeauna e adevărat)… şi de acolo e la un pas să crezi că nu eşti bun, că nu ai valoare. Poate de aceea aşa de puţini oameni încearcă să-şi urmeze visele, sau să facă o afacere din ce le place să facă, pentru că atunci când vine vorba de lucrurile importante pentru noi suntem mega sensibili dacă eşuăm (sau aşa simţim, iar ce simtim e doar o interpretare a realitatii), dacă suntem criticaţi sau ignoraţi. Poate de aceea de multe ori ne urâm joburile, dar când ne dăm demisia, după un timp ne simţim fără rost. Poate de aceea este atât de greu când ieşi la pensie şi nu te mai poţi defini prin ce făceai. Poate e mai uşor să ai un job care nu-ţi place sau ţi-e indiferent decât să te simţi aşa vulnerabil lansând în lume un proiect personal, care chiar contează pentru tine, în care ţi-ai pus sufletul, prin care, în mod simbolic, te-ai expus pe tine “dezbrăcat” în lume.

Îmi vine în minte exemplul celebru al lui Van Gogh care nu a vândut nici o lucrare toată viaţa, dar a continuat să picteze aşa cum simţea până la sfârşit. Normal că nu e fiecare din noi un un Van Gogh, dar ceva tot avem de învăţat.

Dar de fapt nu are nici o importanţă dacă faci bani sau nu din pasiunea ta. Dacă faci, foarte bine, dacă nu, iaraşi bine. Singurul lucru care contează este să fii autentic, să te exprimi, să creezi, să acţionezi. Să-ţi laşi creativitatea să se reverse. Să faci ceva pentru că în asta crezi, nu pentru a avea succes. Succesul e ceva secundar. Pasiunile au rolul de a ne menţine spiritul viu, de a ne face ochii să sclipească, de a ne hrăni cu o hrană de care avem nevoie ca de hrana fizică. Dar pe de altă parte, nu cred că trebuie să ne definim prin ele. Să avem puţină smerenie. E adevărat – cum spune părintele Părăian – că “Ce faci, te face”, şi e foarte important să acţionezi întru bine şi adevăr, dar ce faci îţi poate fi luat într-o secundă, şi apoi rămâne ce eşti, dincolo de acţiunile şi pasiunile tale.

Dar unde voiam să ajung, este că fiind prea preocupată să am succes, de fapt nu am văzut câte daruri mi-a oferit fotografia. Pur şi simplu m-a scos din “carapacea” mea, a fost modul meu de a mă exprima drept cine sunt, de a mă conecta la lume într-un mod autentic, prin care pot şi dărui ceva, apoi e darul minunat de a atinge vieţile altor oameni pe care de multe ori nici nu-i cunoşti (bineînţeles, toţi atingem vieţile celorlalţi oameni intr-o mai mica sau mai mare masura). Cred că atunci când am încetat să mă mai judec prin prisma succesului, am început de fapt să simt că am ceva de spus, de arătat, am început să fiu mai atentă ce şi de ce fotografiez, ce vreau să transmit, am început să mă bucur cu adevărat de darurile fotografiei,

Printre care a fost şi această tabără foto de la Orşova, drept premiu pentru concursul Fotogeografica din 2012. Şi ca o mică notă, la acest concurs mă uitasem ani de zile, urmărisem participanţii şi premiile şi mă gândisem că ce fain ar fi dacă vreodată aş avea poze destul de ok pentru a le trimite măcar spre participare. Well, în 2012 mi-am luat inima în dinţi şi am participat, era şi ultimul an când puteam participa, datorită limitei de vârstă şi…am câştigat (premiul 3 la secţiunea Fotoreportaj, cu o serie de fotografii din Munţii Retezat). Oa, nu mi-a venit să cred. Şi ăsta e doar unul dintre darurile pe care le-am primit, şi de care poate nu m-am bucurat pe deplin sau nu le-am primit cu recunoştinţă şi acceptare şi drag în mine, pentru că mă judecam după nu ştiu ce standarde de reuşită.

Tabăra de la Orşova a fost poate printre cele mai faine momente din 2013, am fost în locuri de suflet, la Herculane, în satul Scărişoara, la Crucea Albă, Cheile Tâsnei, pe clisura Dunării, Ciucaru Mare, în Cheile Nerei, la Mănăstirea Călugăra, pe câmpuri şi dealuri, alături de o echipă cu care m-am înţeles super, am povestit, am râs, ne-am ajutat, am vorbit filozofii, şi s-a creat între noi o solidaritate şi familiaritate tare faine, deşi ne întâlnisem pentru prima oară atunci şi am avut sentimentul acela de libertate şi bucurie şi aventură de road trip :) , am umblat de dimineaţa până seara, ne-a plouat, am dormit pe iarbă, am împărţit senvicuri şi ciocolată şi şosete uscate :) Şi dacă nu era fotografia nu ne-am fi întâlnit, nu am fi fost în această tabără.

Iată şi pozele, din care unele vor fi incluse în cartea de fotografie despre Banat:

no images were found

O vineri cu lucruri banale

“My grandmother knew what a painful life had taught her: success of failure, the truth of a life really
has little to do with its quality.The quality of life is in proportion, always, to the capacity for delight.
The capacity for delight is the gift of paying attention.” Julia Cameron, “The Artist’s Way”
(citat întreg aici)

Many of us have bought into the idea that something has to be extraordinary if it’s going to brig us joy.
I learned the most about the value of ordinary from interviewing men and women who have experienced tremendous loss such as loss of a child, violence, genocide, and trauma. The memories that they held most sacred were ordinary, everyday moments. (Brene Brown – The Gifts of Imperfection)

Si acum mă întrebam despre ce să scriu. În ultima vreme nu am călătorit, nu am fost la evenimente prin oraş, şi cum nu am nici job, nici copii care să-mi ocupe timpul, poate părea că duc o viaţă destul de plictisitoare sau deh, inutilă după toate standardele. Aşa că ce subiecte de scris aş putea găsi în prezent?

Şi totuşi, în fiecare zi, oricât de banală sau cotropită de rutină ar fi (sau ar părea) există cel puţin un lucru care să o lumineze, dacă avem capacitatea de a vedea şi a ne bucura de acest ceva. Pare simplu, nu? Dar capacitatea aceasta nu este înnăscută, sau poate o pierdem şi este amorţită de evenimentele şi graba vieţii. Aşa că este un exerciţiu zilnic de a avea atenţia îndreptată spre lumea înconjurătoare, a fi prezenţi în totalitate şi a ne lăsa să fim atinşi, mişcaţi de ce vedem şi întâlnim, a nu ne închide sau a trece pierduţi în gândurile noastre. Iar ce am înţeles este că poate de multe ori căutăm lucruri senzaţionale, ieşite din comun  şi depărtate pentru a ne amorţi gândurile de zi cu zi, a ne trezi sufletul şi a simţi intens.  Dar asta o putem face chiar azi şi aici, în ceea ce etichetăm drept banalitatea şi rutina vieţii cotidiene. De fapt, eu cred şi simt că tocmai aceste lucruri obişnuite, sau aşa spus banale, sunt şi cele mai de preţ într-o viaţă, dar de multe ori şi cel mai uşor de trecut cu vederea.

"frunza toamna"

Aşa că astăzi o să scriu despre lucruri banale

…plimbarea într-o duminică după-amiază când stătea să plouă, timpul cel mai liniştit din săptămână, pe o stradă cu case vechi şi tăcute, umbrite de copaci bătrâni, fără oameni şi fără maşini, unde se auzeau doar paşii mei pe frunzele şoptitoare şi pe nucile negre trosnind pe trotuar, unde a apărut de nicăieri o pisică portocalie, care a încremenit când m-a văzut, s-a uitat cu ochii ei verzi măriţi în ochii mei verzi, uimite amândouă de această întâlnire, care, ca toate întâlnirile întâmplătoare, te scoate pentru o clipă din simţiri şi din obişnuinţe, ca apoi să recazi în viaţa ta, la fel cum dimineaţa recazi în realitate şi uiţi un vis intens, care îţi lasă o senzaţie vagă şi tulburătoare.

"castana"

…foşnetul păsărilor pe care nu le vezi, ascunse în frunziş, care-şi zburătăcesc aripile de frunze, ca şi cum ar fi trecut un înger

…mirosul de ceaţă rece şi umedă, care dizolvă formele şi zgomotele oraşului, ca o tristeţe albastra ce se insinuează în lume la lăsarea serii

…un pui de căţel, şturlubatic şi împiedicat, care s-a lipit de picioarele mele şi i-am mângâiat blana moale şi neagră şi m-a umplut de tandreţe

"toamna"

…clipocitul ploii pe asfalt şi pe tabla ferestrei, care-mi umple pieptul de o muzică liniştită

…roua plânsă de dimineaţă peste iarbă

…o aripă dublă cu puf, cea de deasupra cenuşie de camuflaj, ascunzând dedesubt aripa mai mică de un portocaliu intens, a unui fluture îngheţat sau sfârşit după o viaţă de o zi

…gustul de nuci amărui culese de pe jos şi sparte cu o piatră

…pielea rece şi lucioasă a unei castane pe care am ţinut-o strânsă în palmă (timp de două străzi), a cărei culoare dulce semăna cu un ochi brun care se luminează când zâmbeşte, ca şi cum cineva ar fi turnat un strop de miere

…o fetiţă cu o umbrelă portocalie, care a trecut pe lângă mine (eu nu aveam umbrelă şi mă adăposteam de ploaie sub o streaşină) şi a spus: “Azi m-am gândit că o să plouă şi a plouat. De aceea mi-am luat umbrela. Întotdeauna când mă gândesc la ceva, aşa se întâmplă”

 

Pe tine ce te-a miscat astazi, te-a facut sa zambesti sau sa visezi?  Mi-ar plăcea să ştiu :) Aşa că dacă doreşti, poti scrie despre asta în secţiunea de comentarii de mai jos. Mulţumesc.

 

Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

Unu sau Doi?

"doi"

De ce când vedem o fotografie cu un copac pe un deal îl asociem cu singurătate sau izolare, ci nu de exemplu cu unicitate sau curajul de a urma propria cale? De ce când vedem o fotografie cu doi porumbei pe o sârmă zâmbim involuntar? De ce doi ne duce cu gândul la pereche, simetrie, cuplu, armonie şi nu la ambivalenţă, conflict, opoziţie, dualitate? E doar o problemă de interpretare. Sau mai bine zis, de asocierile pe care le-am dezvoltat/învăţat în timp (sau le-am văzut de atâtea ori în jurul nostru, în familie sau în societate), prin care interpretăm lumea înconjurătoare şi propria viaţă. De multe ori mă surprinde cât de mare este puterea acestor asocieri, etichete, moduri/modele de gândire pe care le folosim involuntar, le luăm de bune, ca şi cum ar fi adevărul cu a mare, fără să le mai chestionăm. Oare cum ar arăta realitatea dacă am da jos aceşti “ochelari” prin care o privim sau am înceta să ne asteptam să fie exact cum vrem noi?

Dincolo de aceste gânduri, ideea articolulului de astăzi a fost inspirată de o mini-conferinţă cu Brooks Jensen, editorul de la revista de fotografie Lens Work, în care vorbea despre una din întrebările fundamentale în fotografie, dacă există un “ceva” care leagă imaginile pe care le face un fotograf  sau sunt doar o colecţie de imagini frumoase/sugestive/apreciate, dar care nu au nimic în comun. Şi de ce este important să existe acel “ceva”? Din această perspectivă, el vorbeşte despre nevoia existenţei unei structuri în activităţile creative (respectiv fotografie), ceea ce poate părea o contradicţie în termeni. Structura însemnând o temă (un cadru) care sa canalizeze creativitatea. Adică fie stabilirea unei teme (titlu) pentru un proiect şi apoi realizarea de fotografii pe acea temă, fie invers, adică găsirea unei teme, uni element comun, care leagă fotografii deja realizate.

Dar cred că întrebarea mai profundă care mijeşte dedesubtul acestor  gânduri şi întrebări este ce sens are ceea ce fac? Care este legătura dintre elementele puzzle-ului vieţii mele? Iar asta nu se învaţă din nici o revistă de fotografie. Şi până la urmă, este o problemă de interpretare pur personală; sensul nu există decât dacă îl dăm noi.

Astfel, privind fotografiile mele din ultimul an din această perspectivă, una din temele care reiese este…doi. Şi cu toate că fotografiile au această temă comună, mie cel puţin, mi se pare că exprimă lucruri diferite. Vouă ce vă spun?

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]               [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

For the English version of this post go here

 

Cenusareasa moderna: o poveste despre un pantof si despre cautarea vocatiei

"cenusareasa moderna"In acea zi iesisem la fotografiat in parcul Grand Bigard, intr-un sat de la periferia Bruxelles-ului, unde in fiecare an se desfasoara o expozitie de lalele. Dar deseori se intampla ca atunci cand iti stabilesti un scop sau o destinatie, ceea ce intalnesti pe drumul spre acesta este mai interesant decat destinatia in sine. Aceasta este adevarat mai ales in ceea ce priveste fotografia. Asa ca in acea zi nu mi-am inchipuit eu ca voi fotografia alte subiecte decat flori si insecte, doar acela era scopul meu. Pe la doua dupa-amiaza, cand lumina era deja prea puternica, iar eu eram dezhidratata, infometata, cu dureri de spatele si burta, si cu o nevoie disperata de ceva dulce, ieseam din gradinile Bigard, intr-o stare destul de mizerabila, dupa cum v-ati dat seama, insa fericita pentru “captura” de fotografii. Era drum lung pana acasa, asa ca ma indreptam tarandu-ma de-a lungul soselei prafuite spre capatul satului, de unde luam tramvaiului ce trebuia sa ma duca inapoi in oras. Am traversat liniile de tren si mai aveam vre-un kilometru pana la statia de tramvai. Soarele ma batea in cap, rucsacul cu aparatul mi se lipise de spatele transpirat si atarna greu, soseaua parea ca nu se mai termina si nu visam decat sa ma prabusesc o data in tramvaiul ala, chiar si pe scaunele pentru batrani si handicapati, doar sa ajung o data acasa.

Si atunci am vazut ceva stralucind in gradina unei case, dupa un gard de sarma. Era un pantof, aruncat acolo. Dar ce pantof! In momentul in care l-am vazut, am stiut ca trebuie sa-l fotografiez. Asa ca mi-am bagat mana prin gard, unde ochiurile de sarma erau putin largite si incercam cu disperare sa ating pantoful. Noroc ca nu era nimeni pe strada sa ma vada in genunchi, cu mana pana la umar prin gardul oamenilor, dar nici ca mi-ar fi pasat. M-am zgariat pe brat in timp ce trageam pantoful afara, pe fata aveam urme de la gardul de sarma iar blugii mi-erau bineinteles murdari in genunchi, dar ce-mi pasa?! Eram ca in transa, ca de obicei cand am o idee pentru o fotografie si TREBUIE sa o pun in aplicare. Acum mai trebuia doar sa gasesc o locatie potrivita pentru pantof. Muzele au fost darnice cu mine si mi-au trimis inspiratie, chiar si la doua dupa-amiaza, asa ca m-am intors victorioasa pana la liniile de tren, am mai mers cateva sute de metri de-alungul lor, am gasit un loc bun si…iata povestea fotografiei ‘Cenusareasa moderna’ si a unei pasiuni care te poate face sa uiti de foame, sete si orice dureri.

La ceva timp dupa ce am facut aceasta fotografie, am citit o carte de Ken Robinson – care cred ca e cunoscut mai ales datorita conferintei TEDTalks despre educatie – “The element: How finding your passion can change everything”, care denumeste aceasta stare, atunci cand uiti de tine, dar te simti mai tu insuti decat oricand, a fi in Elementul tau. “Elementul” este punctul in care ceea ce iti place sa faci si ceea la ce esti bun se intalnesc.

Desi pare o intrebare simpla, de atatea ori am auzit oameni spunand acelasi lucru, descumpaniti “dar… nu stiu ce imi place sa fac”. Pare paradoxal, insa cand trecem de planul calatorii, filme, carti, spectacole si trebuie sa denumim ceva in care ne investim activ/creativ, ramanem fara raspuns. Ken Robinson argumenteaza ca sistemul de educatie, asa cum e conceput acum, nu ne incurajeaza sa ne descoperim vocatia, nu ne dezvolta creativitatea innascuta, ci priveste totul din prisma utilitatii si, mai grav, a uniformizarii. Iar mai tarziu in viata suntem (sau credem ca suntem) prea prinsi in lantul rutinei, al unui drum pe care ne-am nimerit, al obligatiilor, al unui stil de viata pe care credem ca trebuie sa-l mentinem.

Poate ca nu e un Picasso in fiecare din noi, dar nu trebuie sa fii celebru sau foarte bun la ceva pentru a face acel lucru, o faci pentru tine, nu pentru faima. Eu asa cred, cel putin. Este atat de important sa descoperim ce ne place sa facem, chiar daca nu ne vom castiga traiul din asta. Lumea priveste de multe ori hobby-urile fie ca pe ceva inutil, o pierdere de vreme, fie ca pe un lux, insa de cele mai multe ori, ele sunt cele care ne mentin energia vitala si ne fac sa fim vii si creativi si in alte arii ale vietii noastre.

Si pentru mine, drumul spre fotografie si spre gasirea raspunsului la intrebarea “ce imi place sa fac” a fost unul lung si intortocheat, care a durat vreo 10 ani si m-a purtat prin joburi foarte diverse, pe care le paraseam dupa un an-doi tot mai demotivata. Stiu ca atunci cand iti pui intrebari prin care chestionezi drumul sigur si cunoscut, te simti nesigur si nelinistit, insa orice raspuns revelator incepe cu o intrebare buna. De multe ori gasesti raspunsuri pe care nici nu ti le imaginai. Eu am descoperit ca imi place fotografia, scrisul, dansul si drumetiile in natura printre altele, si chiar daca nu voi face o cariera din aceste activitati, ele vor fi intotdeauna cu mine si parte din mine, dupa ce tot restul va trece – joburi, bani, case, relatii.

Intotdeauna mi-a placut sa intreb oamenii ce le place sa faca, pe de o parte pentru ca imi da idei, dar si pentru ca atunci cand vorbim despre lucruri care ne plac, ne iluminam din interior (ati observat si voi asta?) si imi place sa fiu in astfel de companie.

For the English version of this article go here

Resurse si inspiratie #5: There’s a crack in everything, that’s how the light gets in

"light"

Ring the bells that still can ring
Forget your perfect offering
There is a crack in everything
That’s how the light gets in.

 

Articolul din aceasta luna a fost inspirat de versurile cantecului Anthem al lui Leonard Cohen: In orice lucru exista o spartura. Pe acolo intra lumina.

Şi asta mi-a adus aminte de povestea “The missing piece” despre o sfera sparta, din care lipsea o bucata. Povestea incepe asa: Ii lipsea o bucata. Si nu era fericita. Asa ca a pornit in cautarea ei. Ce invata din cautare si intregire, va las pe voi sa descoperiti urmarind povestea, merita ;)

Pentru mine, si versurile lui Leonard Cohen si povestea bucatii lipsa, vorbesc despre acelasi lucru, despre iluzia ca perfectiunea inseamna fericire. Ca daca am gasi acea “bucata lipsa”, ca daca nu am avea atatea “sparturi” – orice ar insemna aceasta pentru fiecare din noi – am fi fericiti. Dar tocmai ce vedem noi (sau am fost invatati sa le vedem astfel) drept “crapaturi” si “bucati lipsa” – adica imperfectiuni, defecte, frici, rani, experiente negative, lucruri care credem ca trebuie acoperite, lipite, infrumusetate, intregite – sunt cele care ne definesc, ne fac unici, ne fac “intregi”, ne fac sa rezonam cu lumea. De acolo vine “lumina”, adica intelegerea, empatia, puterea, sensibilitatea, compasiunea, dar si inspiratia si creativitatea.

There’s a crack in everything. That’s how the light gets in

Tu ce parere ai? Ce iti spune acest vers?

 "light"

 

Daca ti-a placut, poti spune si prietenilor, folosind butoanele de share de mai jos (pe facebook, email, google+, etc).   Multumesc mult pentru suport :)

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]

 

For the English version of this post go here

Resurse si inspiratie #4: Artistii vor sa creeze arta, nu sa conduca o afacere

Motto: Beginnings are hard. Transitions even more so. David DuCheminVisionmongers. Making a life and a living in photography.

In articolul lunar cu tema “Resurse si inspiratie” din mai ma intrebam ce am de spus prin fotografie (si scris). Nu cred ca am ajuns la un raspuns concluziv. Si cred ca e mai bine asa. Intrebarile astea sunt importante, la fel si cautarea raspunsurilor.

Intre timp doua dintre fotografiile mele au fost selectate pentru a participa la Salonul de fotografie – SAFO si a trebuit sa fac pentru catalogul expozitiei o descriere a activitatii si conceptiei mele ca fotograf…in 500 de semne. Spatii albe incluse! :) In prima faza mi s-a facut gol in minte. Dupa cateva zile in care am distilat propozitii, am scris aceste 499 de semne, care, la momentul acesta, cred ca ma descriu destul de bine: 

M-am simţit atrasă de fotografie de când mă ştiu, însă a fost întocmai ca acele comori pe care le cauţi pe drumuri întortocheate pentru a le găsi într-un final în curtea propriei case. De ce fotografiez, ce vreau să spun prin fotografie? Răspunsul îl caut încă. Dar cred că este vorba de a privi spectacolul lumii cu atenţie, cu inima şi mintea deschisă, cu veşnică curiozitate; înseamnă a căuta, a captura şi a împărtăşi esenţa acestei lumi, a lucrurilor care ne mişcă, în ciuda oricăror diferenţe.

Oricum, voi continua sa ma intreb si sa incerc sa dau un raspuns sincer la intrebarea ce si de ce fotografiez.

Si apropo de aceste intrebari, as vrea sa va impartasesc un discurs minunat al lui Voicu Bojan in cadrul TedTalks, din care citez (poate inexact): O fotografie buna depinde de pasiune, emotie, mister, munca, implicare. O fotografie buna se naste din asumarea unui “ce” (subiectul) si continua cu intrebarea “de ce”.

Pana una alta, intrebarile care ma framanta au ajuns pe un plan mai concret, adica cu ce imi platesc cheltuielile. Ce dezamagire, nu? Dupa discursuri poetice despre inspiratie, creativitate si urmeaza-ti visele la…casa la supermarchet si la panoul cu cheltuielile de intretinere. Caci acolo tragem linia, nu? Dar sa vorbesti despre bani (ups, chiar am spus cuvantul damnat) in arta, in fotografie, e cam de prost-gust, nu? Arta si banii par sa existe in planuri diferite. Sau daca faci ceva care se vinde, apar la orizont cuvinte de genul “comercial”, “compromis” . Ti-ai vandut sufletul si viziunea artistica. Cand spun ca vreau sa fiu fotografa, de multe ori primesc priviri asa un pic ironice, si faci nunti/botezuri (de parca ar fi ceva rau in a-ti catiga traiul asa). Sau poate sa se spuna cine ma cred eu sa vreau sa fac bani din fotografie cand sunt fotografi cu experienta care spun cat de greu e. Si apoi nimeni nu a auzit de mine ca fotografa. Ideea e ca la inceputul acestui an cand m-am apucat de fotografie am pornit acest site, am vrut sa fac ce imi place (atata timp cat imi vor permite economiile). De fapt, sa descopar ce imi place si sa fac asta  (ceea ce nu e chiar atat de usor pe cum pare pt majoritatea oamenilor, ma includ si pe mine aici). Nu am avut un plan de afaceri, obiective si asteptari. Totul a fost improvizat, singurul criteriu a fost autenticitatea. Asta cautam. De la ce lucrez, la locul in care traiesc (de aceea m-am intors in Romania), la oamenii pe care ii am in jur, la mediul in care aleg sa traiesc. Alegeri, schimbari, uf, de ce nu pot fi mai simple?? Totul e asa de nesigur, ca oscilezi din culmea entuziasmului pentru ideile tale la neagra panica si disperare ca nu o sa reusesti niciodata….si ast ain aceeasi zi. Dupa cum zicea si David DuChemin, inceputurile sunt grele. Tranzitiile si mai grele.

Asa ca acum mi-am dat seama ca urmeaza o noua schimbare, o noua tranzitie. Zilele astea m-am oprit putin, am analizat la rece (am incercat :) ce am facut pana acum cu fotografia si mi-am zis…nu e destul. Credeti-ma, nu e prea fain sa-ti zici tie insuti chestii din astea. Si apoi sa nu renunti, sa cazi in capcana self pity-ului sau a martirajului. Dar depinde apoi ce faci cu ele. Eu am decis ca pe langa acest site si ce am facut pana acum in aceste luni cu fotografia, o sa ma orientez si spre fotografia comericala si de stoc. In curand un nou site, lucru si la altfel de fotografii, am de invatat multe din nou…dar despre asta in curand.

Va las cu articolele care m-au inspirat luna aceasta:

– Un articol care cred ca surprinde dilema tuturor artistilor: 6 motive pentru care artistii esueaza in afaceri, printre care:  Artistii vor sa creeze arta, nu sa conduca o afacere.

Cel mai adesea, in afaceri, la fel ca in viata, lucrurile pe care nu vrei sa le faci, sunt exact lucrurile pe care trebuie sa le faci pentru a reusi.

Ce te opreste sa mergi la tipa aia hot care sta la bar si sa-i dai numarul tau de telefon? Ce te opreste sa ii dai numarul tau de telefon unui tip simpatic de care-ti place pe tren? E acelasi motiv care te impiedica sa suni clienti potentiali si sa te prezinti. E acelasi motiv care te impiedica sa iti investesti economiile in propria afaere. E acelasi motiv care te impiedica sa iti lasi jobul si sa faci ce te pasioneaza cu adevarat.

– Un articol de Eric Kimcu un titlu care te prinde si te pune pe ganduri: “Validarea este pentru tichetele de parcare, nu pentru fotografie”, despre cat de importanta este aprecierea si validarea (acceptarea) din partea celorlalti si ce rol joaca asta in fotografiile pe care le facem sau cum judecam valoarea propriilor fotografii.

– Un articol de la The Modern Tog (un site cu foarte multe sfaturi utile pentru fotografi) despre scuzele pe care le invocam ca sa justificam de ce nu reusim sau nu am reusi ca fotografi (dar cred ca se aplica in orice domeniu). Eu recunosc ca mi-am spus cel putin o data (ok, de mai multe ori) mai mult de jumate din motivele de pe aceasta lista, plus altele: nu am un aparat destul de bun, sunt prea timida/introvertita/pesimista ca sa “go out there” si sa gasesc clienti, nu sunt destul de bun/la fel de bun ca…, mi-e frica ca nu o sa reusesc, nu o sa aprecieze nimeni ce fac, nu o s am aplateasca nimeni pentru ce fac si asa mai departe. Tu ti-ai spus vreodata aceste scuze si ai renuntat din start (sau pe parcurs) la a face ceva ce ti-ai dorit?

– Si daca vrem sa lasam scuzele in urma, iata un articol de Chris Guilbeau de pe site-ul sau Arta Non-conformismului, unde vorbeste din propria experienta despre pasii pe care sa ii faci daca vrei sa prnesti propria afacere. Imi place stilul lui direct si practic, iti da curaj, sau…scuzati expresia, un sut in fund :) si te indeamna sa nu mai amani si sa-ti fie frica si sa iti iei o data ideile in serios si sa faci ceva!

 

Voi v-ati confurntat vreodata cu aceste dileme? Sau daca aveti sfaturi/idei practice despre cum le-ati depasit…sau nu :) Mi-ar placea sa aud si parerea voastra.Puteti lasa un comentariu mai jos. 

Multumesc. Pe curand :)

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]                   [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

Resurse si inspiratie #3: Ce am de spus?

Motto: De ce ii este omului de astazi foame? De iubire si de sens (Nicolae Steinhart)

Imi propusesem ca articolul de vinerea asta sa fie articolul lunar despre resurse si inspiratie. Dar m-am simtit cam fara inspiratie saptamana asta. Da, stiu, e normal sa se intample si asta. Inspiratia nu vine la comanda astfel incat martea si vinerea sa pot pune ceva (care sa treaca de criticul intern, care e foarte critic) pe blog, asa cum mi-am propus. M-am gandit la un moment dat sa sar o saptamana articolul de vineri. Adica ce s-ar putea intampla? Nu o sa se opreasca pamantul in loc, nu o sa ma certe seful (ca n-am), nici nu o sa mi se taie din salariu (ca nici de-asta n-am). Si atunci poate as putea sa public doar cand am chef. Who cares? Asa ca ma intreb tot mai des de ce oare fac asta? Si de aici nu e decat un pas sa ma intreb de ce fac fotografie, de ce scriu, de ce am un blog (adica doua, si in romana si in engleza, care iau ceva timp, si nu ma plateste nimeni pentru asta)? De fapt intrebarea pe care mi-o pun tot mai des este: Ce am de spus? (prin fotografie si prin scris). Este atat de important incat sa merite sa imi petrec timpul limitat pe acest pamant in fata calculatorului si cu aparatul la ochi? Am ceva de spus care sa merite sa fie impartasit cu altii?

Asa ca o paranteza, tocmai cand imi spargeam capul eu cu intrebarile astea, primesc din senin un email de la o “femeie mai in varsta din Canada” (dupa cum mi-a scris ea), care a zis ca desi suntem de varste diferite si traim in locuri asa de diferite, pe ea o inspira sa citeasca blogul meu (si mi-a mai zis cateva chestii faine, dar modestia ma impiedica sa le dezvalui). Oricum, asta mi se pare un lucru extraordinar, cand ceva ce facem noi atinge alti oameni pe care nu-i cunoastem. Conexiunile, gandurile si sentimentele universale, care ne unesc, dincolo de diferente. Imi place mult asta la fotografie si la scris. Inchid paranteza.

Pe de alta parte, am vazut de atatea ori ca nu eforturile mari si rare conteaza, ci activitatile regulate in timp (ce plictisitor, nu?) Adica sa faci ceva in fiecare zi sau in fiecare saptamana, o perioada mai lunga de timp, chiar daca nu ai chef sau nu vezi sensul la asta tot timpul si iti vine sa o lasi balta. In timp aceste actiuni se aduna spre ceva care merita. Intotdeauna.

Desi credeam (oarecum superficial) ca am raspuns la aceasta intrebare cand am pornit site-ul (la capitolul Despre mine), imi dau seama ca raspunsul este..in constructie. Ca si mine. Ca si drumul pe care merg acum, de cand m-am apucat full-time de fotografie. Iar despre asta nu te invata in cursurile de fotografie, impreuna cu expunerea corecta.

Cand aveam un job (si am avut multe in utimii 12 ani sau asa ceva), nu imi puneam prea des aceste intrebari, daca ce faceam in fiecare zi la birou avea vreun sens, daca vezi doamne am ceva de spus. Rutina ne protejeaza de multe intrebari si dubii. Joburile alea care ne umplu de lehamite si impotriva carora ne revoltam, sau de cele mai multe ori ne lasa seara amortiti pe canapea in fata televizorului ne dau o siguranta (care, ca orice siguranta in viata, e iluzorie – parerea mea.) Creeaza certitudini. Si cata nevoie avem sa ne sprijinim pe ele. Si iarasi e vorba de bani. Banii castigati dau sentimentul utilitatii, al aprecierii, ca ce ai facut are o valoare, exprimata in bani, simbolul universal al valorii in societate. Si Julia Cameron spune: “For many of us, we are raised to believe that money is the real source of security”. Astea sunt regulile dupa care se invarte societatea. Chiar si daca nu esti de acord cu ele (cum nu sunt nici eu), tot te afecteaza fara sa vrei. Cel putin asa simt eu. Si cand vrei sa mergi pe alta cale, mai intai se casca un gol in fata ta. Esti stapanul timpului tau, al actiunilor tale, oare ce vei face cu ele? (Daca ai inceput vreodata sa faci ceva pe cont propriu, daca ai fost somer mai mult timp sau pensionar stii despre ce vorbesc, ce vine dupa sentimentul de usurare si libertate ca ai scapat de job). Azi am gasit si in cartea pe care o citesc acum si ma fascineaza – Iris Murdoch, Vlastarul cuvintelor: “ Dincolo de rutina, pentru mine incepea haosul si fara rutina viata mea (sau poate viata oricui?) nu era decat o fantasmagorie.” (mai multe fragment edin cartile care m-au inspirat aici) Dar poate ca e gresit insasi faptul ca imi pun intrebarile acestea. Dar le scriu pentru ca stiu ca sunt incomode si “not nice” si sunt sigura ca si altii se gandesc la ele. Si da, stiu ca sunt genul de om care isi pune prea multe intrebari ca sa poata trai fericit pana la adanci batraneti :)

Deci sa revin, ce am de spus? Nu cred ca sunt “special”, ca am vreo chemare sau ca voi schimba lumea, dar totusi intrebarea ramane. Ce pot spune este ca tot mai mult simt ca fotografia mea este legata de comunitatea in care traiesc, adica Timisoara, unde as vrea sa contribui si eu la schimbarea in bine. Chiar daca asta ar insemna sa aduc o mica diferenta doar in vietile catorva oameni. Nu vreau neaparat sa fac fotografii frumoase din punct de vedere tehnic si artistic. Nu vreau sa documentez razboaie si cazuri sociale extreme, nu pot. As vrea ca pe piatra mea funerara sa scrie “om bun”, nu “fotograf bun”. Si apoi imi spun, bine bine, toate astea sunt foarte dragute, dar cum o sa traiesti din asta? :)

Va urma.

Si pentru toti cei care sunt in cautare, ca si mine, cateva articole care m-au inspirat:

Structure in the creative life: un podcast din revista Lenswork, care trateaza exact aceste intrebari: ce avem de spus prin fotografie si cum. plus idei foarte faine de proiecte fotografice. asculta podcast

– Un interviu super cu Cristian Crisbasan, din care citez : “Cu cit Photoshopul avanseaza mai mult, cu atit este nevoie de “haselbladuri” mai scumpe. Din pacate, nu se poate inventa un Photoshop si pentru suflet, minte, inima, talent, inspiratie, instinct. Da, cu cit se fac mai multi bani din publicitate, cu atit se investeste mai mult in tehnica de a minti ca o crema minune te intinereste cu 125 de ani.”

– un fragment din cartea Confesiuni fotografice de Bill Jay, intr-un stil ironic si atat de adevarat: “Una dintre lecţiile supreme ale istoriei fotografiei este că există un număr limitat de subiecte cu impact asupra culturii largi. Acestea sunt: portrete de actriţe, nuduri de femei şi nuduri de actriţe femei, nu în această ordine. Fotograful pornit pe drumul celebrităţii ar face bine să ţină cont de acest lucru. Am să fiu franc cu voi, în ciuda riscului de a vă răni sentimentele delicate şi de a vă submina nevoia de admiraţie: instantaneele voastre diletante defocalizate ale unor şiruri de case identice făcute cu un aparat foto Diana din plastic nu au nici o şansă. Şi nici imaginile frumos lucrate de format mare cu gropi de gunoi, făcute doar pentru a arăta că aceste restricţii nu au nimic de a face cu tehnica. Important pentru celebritate este subiectul, subiectul şi subiectul. În ordinea asta.”

– In ultima vreme am citit mai multe articole ale fotografului Voicu Bojan la liternet, toate sunt superb scrise, au fost o incantare sa le citesc si am invatat multe.

– Un articol despre cum poti deveni un fotograf mai bun, din care citez: “The only way to shoot more interesting photos is to become a more interesting person.”

– Si o postare pe pagina de facebook a fotografului Radu Sigheti, original in engleza (si mi-am permis sa o traduc):

Sa fii un fotograf bun inseamna sa ai personalitate si caracter. Inainte de toate trebuie sa ai aceste lucruri. In mod involuntar, personalitatea ta te-a atras spre ideile din acest fragment. Formarea ta are loc in timp, incet si usor, in timpul celor “sapte ani de acasa”, cum se spune in Romania, de catre parinti si bunici. Scoala, prietenii, anturajul te modeleaza in timp ce cresti. Muzica pe care o asculti, filmele care-ti plac, cartile pe care le citesti dau o alta parte a personalitatii tale. Pe masura ce cresti, personalitatea ta este determinata si pusa la incercare de toate iubitele sau iubitii pe care i-ai avut, de dragostea implinita sau neimplinita. Toti oamenii pe care-i intalnesti si cu care interactionezi sunt tu insuti; sunt o parte din personalitatea si caracterul tau. Multi fotografi isi mai cauta inca personalitatea, multi fac fotografii foarte bune, si cand ii vezi iti place de ei, insa simti ca ceva lipseste si te intrebi ce. Ce lipseste din fotografie este personalitatea si caracterul fotografului. Este lucrul acela greu de numit, care nu se vede, din spatele fotografiei. Aceasta face diferenta ditnre imagini. Daca nu l-ai gasit inca, mai cauta, nu e nimic rusinos in asta, toti am facut fotografii slabe pe drumul descoperirii de sine. Si din cand in cand, te poti opri pentru un moment si privi in interior: esti chiar tu cel care face fotografia?

Si in incheiere, daca tot e vorba de inspiratie, care vine si pleaca, iata si o poezie pe care am scris-o.

 

Mi-ar placea sa aflu si parerea voastra despre cele discutate in acest articol. Daca doriti, lasati un comentariu mai jos.

 

For the English version of this post go here

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]       [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

Fotografia de marti #13

Ceci n'est pas un tableau

Here comes the sun

Probabil ca va intrebati ce cautau pe camp cu o rama de tablou sau fluturand esarfa in vant. Dar nu si in van…sper :)

Explicatia e ca am vrut sa fac niste fotografii pentru ilustrarea unei reviste de arta, tema fiind creativitate, libertate, creatie, mobilitatea artistilor (in Europa) si mi-a venit aceasta idee. Fotografiile nu au fost selectate pentru revista, insa mie cel putin imi plac mult si nu regret nici un moment ca le-am facut, a fost atat de distractiv. Si ma bucur ca am prieteni care ma sustin in ideile mele traznite si nu le-a pasat de tirurile care claxonau in timp ce treceau pe langa acel camp :) Multumesc!

Acum am trimis aceste fotografii si la un concurs foto cu tema “Traieste arta la maxim”. Daca va plac si aveti timp/chef le puteti vota aici. Multumesc!

Pe curand! Adica pe vineri, la un nou articol, de data acesta articolul lunar despre resurse si inspiratie.

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]              [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

 

For English go here

 

Resurse si inspiratie #2. Be yourself… whatever that is

Motto:     “In order to have self-expression, we must first have a self to express” (Julia Cameron)

                     “If you want to work on your art, work on your life” (Chekhov)

In order to find yourself, you must first lose yourself. Lose some old petals to bloom again.

Dupa cum va spuneam luna trecuta (vezi articol) doresc sa realizez o serie de articole lunare, in care sa va vorbesc despre sursele mele de inspiratie, motivatie, invatare, dezvoltare, nu neaparat legate de fotografie, dar care au impact asupra mea, deci implicit asupra fotografiei, scrisului si acestui blog. Si sper sa gasiti printre acestea ceva ce va va inspira si pe voi.

Pe scurt, luna trecuta temele au fost “Ce ai face daca nu ti-ar fi frica?” (o intrebare cam incomoda, dupa parearea mea) – e titlul unei vederi pe care am primit-o si o tin lipita la mine pe dulap pentru a ma gandi la asta des) – precum si experientele mai multor fotografi sau scriitori referitoare la ce este necesar pentru a reusi ca artist (raspuns pe scurt: multa munca)

Luna aceasta tema generala este reflectarea propriei persoane, a personalitatii, a experientelor in ceea ce cream.

Ai incercat vreodata sa faci un colaj pentru a te descrie?

Acum vreo trei ani cand am inceput primul meu blog de fotografie, era ceva foarte simplist, postam numai fotografii (cu care mi-e cam rusine acum) si nu scriam deloc. Mi se parea ca oricum nu as avea nimic important de spus (si inca ma mai gandesc la asta). Oricum, si asa ma simteam vulnerabila in fata “marelui” public (cei  cativa vizitatori pe luna, care majoritatea imi erau prieteni probabil). Cred ca a expune public a ceva ce tu ai creat, in care ai pus suflet (si cand zic “creatie” sau “arta” o zic in modul cel mai umil si lipsit de pretentii cu putinta) este ca si cum ai da drumul la o parte din tine in lume si nu stii pe cine va intalni, cum va fi intampinata, daca va fi apreciata, batjocorita sau ignorata. Si bineinteles ca exista mari sanse de a fi ranit. Si cine vrea asta? Pe langa toate indoielile personale. Cand e vorba de lucruri dragi noua, cred ca e foarte greu sa rationalizam si sa ne spunem, da, fiecare e indreptatit sa aiba o parere, chiar daca nu e de acrod cu mine iar eu voi continua cu creatiile mele indiferent de ce crede lumea etc etc. Iar apoi, pe langa problema (ne)aprecierii, mai e si problema banilor, de ce sa nu recunoastem? Eu cel putin ma surprind deseori gandindu-ma (a se citi stresandu-ma) ok, si daca nimeni nu vrea sa ma plateasca pentru ce fac, atunci ce valoare are? Chiar daca sunt constienta ca este un gand care ne-a fost indus de societate si care este confirmat zi de zi de tot ce vedem in jurul nostru – si ca multe alte “adevaruri” din astea, nu este neaprat adevarat – e greu sa il combat.

These petty little things that make our life...

Poate de aceea vad ca sunt multi fotografi care fac fotografii superbe, insa au alta meserie din care isi castiga traiul, ceea ce le da libertatea de a se dedica neconstransi de grijile materiale fotografiei.

Insa revenind la blog, sincer, nici acum nu stiu cum de am pornit un blog sau cum am inceput sa scriu, cred ca era ultimul lucru la care m-as fi gandit in urma cu cativa ani. Priveam bloggingul ca pe un hobby oarecum dubios, ca un act de exhibitionism, sau de a te crede asa intelept incat sa impartasesti cugetarile si cu altii, sau un mod de a te plange in public, de a capata simaptie/atentie. Oricum, m-am gandit foarte mult cand am inceput sa scriu pe blog sau alte povestioare sau articole, ce vreau sa scriu si in ce fel? La fel m-am intrebat si in ceea ce priveste fotografia, ce vreau de fapt sa exprim? (referitor la fotografie, am incercat sa dau un raspuns in sectiunea Despre mine)

Don't appologize

La inceput am inceput prin a spune ce NU vreau sa fac cu blogul, dar si cu scrisul si fotografia. Nu voiam nici sa fie un mod de a-mi descarca problemele personale, nici de a-mi descrie in detaliu viata, nici de a crea o imagine cool/funny (si pe deasupra de fotografa si scriitoare, ce sa-ti spun!) – cumva mi se pare ca asta e sindromul facebook, nici de a posta numai lucruri optimiste si pozitive (asta e, si suferinta si problemele fac parte din viata si sunt necesare. Chestia cu ganditul pozitiv si zambetul non stop mi se pare nu numai nerealist, dar si nesanatos), nici de a face orice doar de dragul de a avea succes la public.

Always look at the bright side of life?

Si atunci ce? CE, Claudia??? Pai as vrea as fiu eu insumi, asa cum sunt si sa exprim asta in tot ce fac. Pentru mine asta are valoare. Autenticitatea. Asta apreciez si la altii. Nu vreau zorzoane, chestii care dau bine, care sunt in trend, care vor sa placa. Dar pana la urma asta nu tine de blog, de scris sau de fotografie. Tine de cine sunt eu, de cum ma raportez la lume. Si cu cat voi sti mai mult despre asta, cu atat voi putea face fotografii mai bune, mai adevarate si voi putea scrie mai bine. Cel putin asa cred eu.

 

 

 

Va las cu aceste ganduri si cu cateva articole care vorbesc despre a fi tu insuti, in viata, pe internet (blog) si in arta.

 

I am pretty, oh so pretty

Elisabeth HalfordThe introvert photographer. Ce m-am bucurat sa vad si altii se simt asa si ca nu trebuie neaparat sa fii o persoana super-sociabila casa devii fotograf :)

Sherry Otts: Wonderings on a bus. Urmaresc blogul lui Sherry de mai mult timp, imi place stilul ei. E foarte curajoasa, neconventionala si foarte sincera, nu-i este frica sa scrie despre ea, asa cum este.

– De pe blogul Married with luggage, un articol care ne arata cat de autentic poti fi online si de ce.

Gwen Bell: Digital Warriorship. Cred ca Gwen m-a influentat mult in ceea ce priveste blogging-ul, cu ideea ei de a-ti alinia prezenta online si offline, ideea de Digital Sabbatical, precum si ideea de vorbi doar din propria experienta (cam ce spunea Hemingway, ca atunci cand nu ii vine inspiratia, scrie o propozitie adevarata, cea mai adevarata pe care o stie). Un mic citat din prezentarea cartii ei: In the summer of 2010, I found myself on a bus absentmindedly flipping through applications on my iPhone. I wanted to kill time before my stop. Wait. Kill time? As if life is long enough to spend some of it in an act of killing. No, I decided in that moment, it’s not.

In an effort to get clarity around my online behaviors I took a month-long Digital Sabbatical. I powered down for a month to consider my relationship with technology. The Digital Sabbatical gave me new perspective on my habits. (And not just those of the tech variety.) I realized all the ways I was caving to socializing online when what I really wanted was to turn inward. I saw for myself how my desire to constantly check in with others moved me further away from my own heart and practice.

 – Susannah Conway: Unravelling 2012. E un fel de chestionar care te ajuta sa reflectezi  anului care a trecut si celor care vor veni si sa vezi mai clar ce iti doresti pentru viitor si ce ai lasat in urma.

Chris Guilbeau, care a creat site-ul Arta non-conformismului (cred ca titlul deja spune totul). Aici The Tower si un mic citat pentru a va deschide apetitul  “The world insists that you build this tower and you must inisist on doing it your own way”

 

Cum ti s-au parut articolele?

Daca vrei sa impartasesti ceva ce te-a inspirat, lasa un comentariu mai jos.  Multumesc :)

Small victories :)

Acest articol este doar pentru a ma lauda.  Cei care ma cunoasteti, desigur stiti ca glumesc. Cei care nu ma cunoasteti, acum ati aflat ca glumesc :)

Poate tocmai de aceea am dorit sa adun aici intr-o scurta nota micile “victorii” dar si eforturi din ultima vreme, pe care se pare ca uit sa le sarbatoresc sau sa ma bucur cu adevarat de ele;  sau na, macar sa-mi zic un “hai ma, asta chiar a fost ok”.  Mi  se intampla des – poate si voua – ca lucrurile nefacute sa atarne tot timpul in balanta mea interioara mai greu decat cele facute. O data ce am realizat ceva, pare usor, si fara sa ma opresc un moment, imi indrept din nou toata atentia si energia asupra “celor nefacute”: planuri, proiecte, vise, incercari, lucruri de facut si de invatat, cursuri, fotografii, calatorii, carti, concursuri, scrieri etc.

Asa ca acum si aici as vrea sa mentionez aceste “small victories” din ultima vreme.

In plus, am aflat si eu ca da bine la CV, nu? :-)

Deci:

– am castigat locul doi (cu fotografia alaturata) la concursul foto cu tema “Fotografie umoristica” organizat de Foto Show, singura emisiune pe tema fotografica din Romania, realizata de TVR Timisoara. Si am fost invitata la emisiune (foto)

– un articol de-al meu a fost publicat la liternet

– am castigat un concurs organizat de hyperliteratura.ro, scriind recenzia unei carti: Viseptol de George Vasilievici

– momentan particip la mai multe concursuri la care astept rezultatele:

 

Va multumesc pentru atentie si suport.

Ne vedem la articolul de vineri, care promit, va fi insorit :)

 

Si ca de obicei, inchei cu speranta ca articolul acesta nu a folosit doar la listarea unor concursuri bla bla, ci v-a inspirat sa va opriti un moment si sa va bucurati de aceste mici victorii personale, dar si sa apreciati eforturile si incercarile pe care le faceti, chiar si cele care nu se concretizeaza cu un premiu.

 

Fotografia de marti #03

"peisaj urban"

Peisaj urban

O fotografie realizata in Timisoara, nu departe de unde locuiesc. Cred ca am trecut de sute de ori pe aici, insa niciodata in anotimpul si la ora cand soarele proiecteaza perfect umbrele copacului si semaforului pe peretele casei alaturate. Sau e foarte probabil sa fi trecut si sa nu le fi observat, fiind prea concentrata sa urmaresc cand semaforul se face verde, prea prinsa in ganduri sau in graba.

Aceasta fotografie imi reaminteste ca sunt atatea lucruri frumoase (si care merita fotografiate, din punctul meu de vedere) chiar in orasul si strazile care ne sunt decor vietii de zi cu zi. De multe ori chiar lucrurile cotidiene ne sunt cele mai necunoscute, pentru ca trecand zi de zi pe langa ele, credem ca le cunoastem si nu le mai vedem cu adevarat, tanjind dupa locuri (sau oameni) noi, care sa ne uimeasca. Obisnuinta este un fel de orbire la frumusetea fiecarei zile, care pare exact la fel cu cealalta.

Sper ca te va inspira si pe tine sa privesti cu ochi noi lumea de langa tine, ca si cum ai vedea-o pentru prima data. In fiecare zi.

Daca ti-a placut, spune si la prieteni. Multumesc!

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]        [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

For English go here

Resurse si inspiratie #1. What would you do if you weren’t afraid?

"Ce ai face daca nu ti-ar fi frica?" - vederea ce am primit-o la un workshop o tin pe dulap pentru a raspunde cat mai des la intrebarea aceasta

Am invatat ca atunci cand pornim un proiect personal (as putea sa-i zic chiar vis, daca nu ar suna asa…detasat de realitate) – cum am pornit si eu cu fotografia – avem nevoie de multa hotarare, rabdare, diciplina, puterea de a continua chiar si atunci cand telul pare foarte indepartat si poate nici nu stim prea bine cum arata, iar drumul spre acel tel il ghicim si il improvizam, construindu-l pas cu pas, zi de zi, cu greseli, ocolisuri, renuntari si caderi. Pe acest drum exista multe momente in care totul pare prea greu si nesigur, in care suntem tentati sa abandonam, in care ne indoim de noi insine si de valoarea sau utilitatea proiectului.

Am invatat (si incerc sa-mi amintesc asta tot timpul) ca pana la urma depinde doar de noi insine sa ne ridicam si sa mergem mai departe. Recunosc ca inseamna atat de mult sa avem suport din partea prietenilor si familiei. Insa pe langa asta, gasesc multa inspiratie in carti, bloguri, filme, articole. Din povestile altor artisti, nu neaparat fotografi, vad ca toti s-au confruntat cu aceleasi inceputuri nesigure, cu aceleasi “capcane” pe drum, cu aceleasi oscilatii intre entuziasm si crunta deznadejde.

Asa ca as vrea ca o data pe luna sa scriu un articol in care voi impartasi cu voi sursele mele de inspiratie si motivatie, care sper sa va inspire si pe voi. Pentru aceasta luna am selectat:

– Un interviu cu Mary Jo Bang, care se intituleaza sugestiv “Despre procesul de invatare, auto-disciplina si alegerea drumului mai putin umblat” si care mi-a aratat inca o data ca pentru a fi bun intr-un domeniu (fie ca e fotografie, scris sau medicina) trebuie timp si perseverenta, multa munca si a invata contiuu.

Invata sa privesti

“Daca dorinta (de a fi fotograf, scriitor) este destul de puternica si de persistenta, vei face tot ceea ce trebuie pentru a invata cum sa treci bariera dintre a fi un cititor si a fi un cititor care scrie. Am vazut ca daca lucrezi in mod constant la ceva, ceea ce nu stii incet incet se erodeaza, in timp ce ceea ce stii creste, astfel incat ajungi la un punct in care ai castigat maiestrie in doemniul tau. Ceea ce stii devine ceea ce esti. Stii fotografie si esti un fotograf. Stii sa scrii si esti scriitor.

cartea The Artist’s Way de Julia Cameron, care arata ca de cele mai multe ori piedicile pe care le intampinam daca dorim sa urmam o chemare artistica/creativa, sunt interioare: frica, idei preconcepute, blocaje, limite auto-impuse, spirit de sacrificiu gresit inteles, ignorarea vocii interioare. Unul dintre fragmentele mele preferate  din carte vorbeste despre unul dintre “capcanele” in care cad multi artisti: ” Many artists begin a piece of work, get well along in it, and then find, as they near completion, that the work seels mysteriously drained of merit. It’s no longer worth the trouble. To therapists, this surge of sudden disinterest (It doesn’t matter) is a routine coping device employed to deny pain and ward off vulnerability.”

Mergi impotriva curentului

– un scurt discurs de-a lui Ira Glass care arata ca pentru orice incepator intr-un domeniu artistic exista o diferenta, ca o prapastie, intre ideile din mintea noastra si cum arata ele cand le punem in practica. In fata acestei diferente, de multe ori oamenii renunta, descurajati. Insa numai prin foarte multa munca si exercitiu constant realitatea creatiilor noastre se va ridica la inaltimea viselor si ambitiilor noastre. Nimic care merita nu se dobandeste usor.

– cartea lui Steven Pressfield: The War of Art, care vorbeste despre rezistenta (ca forta negativa interioara) pe care o simtim de cate ori vrem sa realizam ceva ce este important pentru noi, mai ales ceva care implica creativitatea.

“Exista un secret, pe care-l stiu doar scriitorii consacrati, iar scriitorii incepatori nu il cunosc. Secretul este: partea grea nu este scrisul, ci a te aseza la birou ca sa scrii. Iar ceea ce ne impiedica sa ne asezam sa scriem este Rezistenta. Rezistenta pare sa vina din afara noastra. O localizam in soti, sotii, slujbe, sefi, copii. Insa rezistenta nu este un adversar exterior. Rezistenta ia nastere in interior. Este auto-generata si auto-perpetuata. Rezistenta este dusmanul interior.[…] Regula: cu cat mai importanta este o chemare sau o actiune pentru evolutia sufletului nostru, cu atat mai mare va fi rezistenta pe care o simtim cand vrem sa o realizam”

interviul cu Marjane Satrapi, cea care a creat Persepolis, care ne spune cu ironie, dar si sinceritate dezarmanta ce inseamna sa fii artist: 

“Creatia inseamna, stii tu, ca nu ai salariu, nici pensie, si toate chestiile astea. Asa ca daca nu ai siguranta, macar poti avea libertatea.”

Continua sa cauti

– un articol din PhotoMagazine despre “Cele neimportante”:

“Aşa că tinerilor care mă mai întreabă ce să facă pentru a deveni artişti fotografi, le spun următoarele: Lasă aparatul jos! Uită de faptul că vrei să devii artist, uită de aprecierile celor din jur şi de dorinţele tale infantile. Uită că vei ajunge vreodată să vinzi ceva din arta ta sau să ai expoziţii. Uită toate aceste lucruri serioase. Până nu renunţi la asta, nimic special nu se va întâmpla. Magia începe să se petreacă doar în momentul în care nu te mai iei aşa în serios, în momentul în care actul de a fotografia, de a privi, de a înţelege devine plăcere în sine, bucurie în sine. Lasă-te purtat de bucurie, nu de dorinţe.”

 

Si daca tot am vorbit despre “Ce ai face daca nu ti-ar fi frica?” voi raspunde eu prima la intrebarea asta: as dansa mai mult (si as invata sa dansez bine), as face voluntariat, as pleca intr-o calatorie lunga singura, as scrie o carte, as fi mai deschisa cu oamenii, as intra mai des in vorba cu persoane necunoscute pentru a le fotografia (si astfel as realiza cateva din proeictele care stau frumos scrise intr-un carnetel). wow, vad ca deja se aduna destul de multe…
Tu ce ai face daca nu ti-ar fi frica?
Mi-ar place sa stiu :) Daca vrei, poti lasa un comentariu mai jos.

 

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]         [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]