Retrospective

Retrospectiva 2013

Anul 2013 poate părea un an sărac, cel puţin în evenimente exterioare: am călătorit foarte puţin, am ieşit rar, m-am întâlnit cu mai puţini oameni, am scris mai puţin şi am fotografiat mai puţin. Însă poate a fost cel mai bogat an din viaţa mea, în interior, si unul dintre cei mai grei ani si plini de transformari interioare. Despre ce am învăţat în 2013 am vorbit în articolul anterior, aşa că acum fac o retrospectivă fotografică a anului. Cu toate că am fotografiat puţin anul acesta, am simţit o legătură mai profundă cu ce am fotografiat. De fapt, multe ori am simţit că actul de a fotografia este secundar, ci doar faptul de a putea vedea şi a mă minuna, de a fi martor al frumuseţii unui răsărit cu ceaţă peste dealuri, a unei păduri toamna, a unei picături de rouă, a liniştei apei şi copacilor, a unor oameni deosebiţi, a fost suficient. Deci în 2013 am devenit un fotograf fără aparat :) Şi am încercat să susţin şi eu, doar prin fotografie şi scris, e drept, câţiva oameni şi proiecte frumoase.

1 ianuarie 2013 m- aprins pe câmp fotografiind apusul, şi adunând (fără să-mi propun) încă o fotografie pentru seria foto Doi , care văd că tot creşte.

two

În februarie am fotografiat la Muzeul de Artă din Timişoara pe pe prichindeii super simpatici participanţi la proiectul Eu, Mo’zArtino

mozartino copy

Tot în februarie am fotografiat concertele caritabile ale Asociaţiei Timişoara Gospel Project în medii mai puţin obişnuite, la Satul de copii Rudolf Walter, la Spitalul judeţean şi la Colegiul Ion Vidu (mai multe fotografii aici). De fapt anul acesta am fost fotograful lor şi i-am însoţit la toate concertele lor, şi la Azilul de noapte din Timişoara, la Centrul medical Cristian Şerban din Buziaş, şi la filarmonică. Şi m-au mişcat de fiecare dată cu bucuria şi entuziasmul lor. Şi ce m-a surprins, că m-am trezit şi eu, printre două poze, schimbat obiective şi alergat în găsirea unei poziţii bune de pozat, fredonând, bătând ritmul din picior sau char cu ochii în lacrimi de emoţia transmisă de cântece, şi aşa mi-am adus aminte cât de mult îmi place şi mie să… cânt. De explorat pe viitor :)

IMG_0658 copy

IMG_0667 copy

Tot în februarie, se pare că luna cea mai plină fotografic, am fost la un workshop de fotografie la Gura Humorului – Nord Foto Weekend şi m-am îndrăgpstit de zona aceea (vezi Galeria foto). Mi-am notat: de explorat mai mult pe viitor

 

IMG_8867 copy

IMG_8872 copy

În aprilie se pare că nu am fotografiat nimic, iar în mai am fost într-unul din locurile mele preferate: Munţii Ţarcu, şi cu ocazia aceasta am inaugurat o serie de articole Made in Romania

tarcu_070

tarcu_036

 Tot în mai am fost în tabăra foto de la Orşova (un premiu pentru concursul Fotogeografica 2012), poate printre cele mai faine momente din 2013, am fost în locuri de suflet, la Herculane, satul Scărişoara, clisura Dunării, Ciucaru Mare, Cheile Nerei, alături de o echipă cu care m-am înţeles super, am povestit, am râs, am umblat de dimineaţa până seara, ne-a plouat, am împărţit senvicuri şi ciocolată şi şosete uscate :) M-am simţit bucuroasă şi liberă, sentimente rare. Scopul taberei foto era realizarea unei cărţi cu fotografii din Banat, care probabil va ieşi la anul.

IMG_9977 copy

 

IMG_9633

 În iunie am fotografiat… oameni faini. De fapt, cred că ăsta e unul dintre marile daruri pe care fotografia mi le-a făcut, că m-a făcut să îmi extind lumea, limitele, să mă exprim, să trec de timiditatea mea, să intru în contact cu oameni deosebiţi, pe care altfel nu i-as fi cunsocut, şi care probabil erau…cum mi-ar fi plăcut şi mie să fiu :) Oameni care aveau entuziasm, curaj, demarau proiecte în care credeau cu tărie, nu se gândeau în primul rând la bani, ci dădeau tot ce aveau mai bun în ei, nu se dădeau bătuţi în faţa greutăţilor, îşi înfruntau fricile şi aveau curajul să recunoască că le era frică, că aveau emoţii, nu era nici o ruşine, oameni care aveau credinţă, speranţă, încredere, care prin ce făceau atingeau vieţile celorlalţi şi nu trăiau doar pentru ei, oameni care ştiau cine sunt, nu se conformau şi nu aveau nevoie de simbolurile “reuşitei” sociale. Dacă ei ar citi asta, probabil ar zice că-i idealizez :)
Printre aceşti oameni:

Emil Kindlein, aici în Sinagoga din cetate, lansând primul lui microfon de argint, lucrat manual de el, proces în care şi-a pierdut un deget şi după previziuni sumbre că nu va mai putea cânta la chitară, totuşi a revenit. Respect! De fapt pe Emil l-am mai fotografiat şi am mai scris despre proiectele lui: În căutarea timpului pierdut şi Unde sunt zăpezile de altă dată

eksm_010

 Beck Corlan care crede că noi am fost aduşi pe lume să facem lucruri extraordinare, oricât ne-ar fi de greu, care emană atâta bucurie şi pasiune când cântă, la care – lucru pe care-l întâlneşti rar – ce este în interior, este şi în exterior, adică convingerile ei cele mai importante sunt exprimate în cântec, în vorbă, în tot ce face, o lecţie de autenticitate

colaj beck

Iuliana Nălăţan, aici la lansarea cărţii ei, India Darshan şi dansând un dans tradiţional indian Odissi.

iulia_33

triptic iuliana copy

Dominic Samuel Fritz, iniţiatorul proiectului Timisoara Gospel Project (am mai scris despre el şi proiectul său aici: DIncolo de bariere)

 

tgp_264 copy

tgp_063 copy

În iunie am fost voluntară la organizarea Street Delivery şi am făcut şi poze, şi nu bănuiam că nici două luni mai târziu voi lucra la Cărtureşti. Deh, aşa se leagă lucrurile :)

IMG_1168 copy

IMG_1107 copy

 

IMG_1143

IMG_1048 copy

În iulie am fost într-o excursie de o zi la Muntele Mic şi la Trei Ape, şi cu toate că am stat doar câteva ore acolo, m-a umplut de energie şi de linişte, ca de fiecare dată când merg în natură:

IMG_1369 copy

IMG_1525 copy

În august am dormit sub stele la Herculane şi am fost pentru prima dată într-o excursie cu barca pe Dunăre, în peştera Ponicova şi pe lângă mănăstirea Mraconia

_MG_0295 copy

colaj capitan_pestera Ponicova

IMG_1547 web

În august am prins un apus minunat în lanul de floarea soarelui

IMG_1627 web

În octombrie am descoperit Munţii Poiana Ruscă şi pădurea toamna, o minune:

IMG_3462

IMG_3433

IMG_3452

În noiembrie am fost la o tură foto cu grupul Întâlniri foto Timisoara în satul Peştera şi am colindat prin satele din jur, Măgura, Şirnea şi spre Piatra Craiului. Şi aici am prins poate cel mai frumos răsărit văzut vreodată, într-o vale cu ceaţă, peste care răsărea soarele şi scotea încet încet din ceaţă în lumină câte o casă, un copac, un vârf de deal, superb!

IMG_3925 copy

IMG_3945 copy

IMG_3861prin plan copy

În decembrie am fost la Mănăstirea Oaşa (am scris despre asta aici)

IMG_4239 copy

Tot în anul acesta m-am mutat la casa mea, şi pentru prima dată în viaţă m-am simţit acasă, din toate punctele de vedere, am început să am sentimentul de linişte interioară, că sunt în locul potrivit, că am jobul potrivit, că ştiu cine sunt, că ştiu ce îmi place şi ce nu şi exprim asta, că am un sens, că trăiesc mai autentic. Eu credeam că marele curaj a fost să plec în străinătate, în locuri unde nu ştiam pe nimeni şi să o iau de la zero, să călătoresc singură, să fac chestii extreme, dar de fapt un curaj şi efort şi mai mare a fost necesar pentru a mă muta în oraşul meu natal, la 10 minute de locul unde am locuit toată viaţa şi să-mi iau viaţa în mâini, să mă definesc fără ajutorul lucrurilor “cool” pe care le făceam, ci aparent într-o viaţă banală. Şi pe măsură ce mi-am construit şi amenajat spaţiul exterior, am vrut să-l păstrez simplu şi curat, cu lumină şi culoare (iar cu ocazia aceasta am aruncat sau dat o groază de lucruri  – haine, cărţi, obiecte, despre care simţeam că nu-mi mai folosesc, de fapt că pot trăi liniştită şi fără ele; la fel am făcut şi cu oamenii, am redus mult socializarea, întânirile din obligaţie sau obişnuinţă sau doar pentru că nu ştaim ce să fac cu timpul meu), şi astfel am simţit că-mi amenjajez şi curăţ şi aşez pe baze noi şi spaţiul interior.

home sweet home copy

IMG_1349 copy

Apoi, o dată cu mutarea, în viaţa mea a intrat şi un pisic, cu care mi-a trebuit ceva timp să mă obişnuiesc, mi-a provocat tot felul de reacţii, dar am învăţat multe de la el şi… m-a schimbat (am scris despre asta aici). Poate cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o a fost că oamenii dificili (şi pisicile dificile :) de fapt nu sunt dificili de loc, ceea ce nu suportăm sunt de fapt reacţiile noastre la ei, şi dacă stăm să analizăm mai profund, descoperim că ce ne enervează la ei este de fapt ce ne enervează la noi. Aşa că oamenii (da, şi pisicile!) care ne provoacă furie, durere, vinovăţie, neputinţă, iritare, de fapt nu au făcut decât să scoată la iveală ce era în noi deja, ei sunt doar declanşatorul, nu cauza, ei ne apasă “butoanele”, ne ating punctele sensibile şi rănile, şi astfel vedem ce trebuie rezolvat în noi, vindecat, reevaluat, curăţat. De fapt toţi aceşti oameni şi şi situaţii sunt o binecuvântare, căci ne fac să devenim mai conştienţi şi să evoluăm. Ideea asta am regăsit-o în multe cărţi, dar doar acum am înţeles-o pe deplin, pe pe pielea mea şi cu exemple din viaţa mea. Şi poate că pisicul m-a mai învăţat să nu mă mai iau atâta de în serios, să nu mai fiu atâta de deranjată când lucrurile nu stau aşa cum vreau eu sau când el nu e “cuminte” (adică nu se poartă cum aş vrea eu), să am răbdare cu relaţiile (chiar şi cu o pisică) şi cu reacţiile şi sentimentele mele, să nu mă mai las dusă de ele, să respect şi accept pe celălat aşa cum este.

IMG_0877

Tot în 2013, pe la jumătatea anului am avut o “cumpănă” în viaţă, o cotitură, am căzut cu bicicleta, şi acum dacă mă uit în urmă a fost un accident foarte ciudat, parcă aş fi fost împinsă (deşi nu m-a atins nimic şi nici nu eram pe un drum accidentat) am dat cu capul de beton şi am rămas acolo ceva timp, şi aş fi putut foarte bine să nu mă mai ridic. Dar am avut noroc totuşi (în fine, noroc. am fost protejată!). De parcă aş fi avut nevoie să dau cu capul şi la propriu pentru a mă trezi. Am scris despre asta aici şi am mai făcut cu ocazia acesta o poză pentru proiectul meu 35 Ways of seeing myself

Reborn

…şi asta:

IMG_9082 copy

 Iar în încheierea anului, chiar în 31 decembrie, am fotografiat la doi paşi de blocul meu. Nu ştiu cine a scris acest “Te iubesc” pe asfalt şi pentru cine, dacă erau adolescenţi, sau dimpotrivă, la vârsta a treia şi într-un final el sau ea s-a hotărât să-i mărturisească iubirea, dacă a fost doar un joc, dacă a avut un răspuns, dacă a fost recirpoc sau nu. Dar sincer pentru mine nici nu a contat, tot ce ştiu e că în dimineaţa în care am trecut pe acolo cu gândul la treburi, cumpărături, probleme, dileme etc. şi am văzut aceste cuvinte scrise pe asfalt, am avut sentimentul că universul mi-a transmis un mesaj de iubire. Necondiţionată! Căci – după cum spuneam, cuvântul meu pe 2013 a fost love – cred că asta e marea şi greaua lecţie a lui 2013, să învăţ să iubesc necondiţionat. Iar eu aş fi putut să trec pe acolo şi să nici nu văd (cum poate de atâtea ori am făcut cu alte mesaje mai subtile). Aşa că m-am oprit, am zâmbit, mi s-a umplut inima de lumină şi…am mulţumit. Mulţumesc, 2013!

IMG_4341 copy

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *