Calatorie, Natura, Povesti de suflet

La Manastirea Oasa

IMG_4239 copy

Mai pe la începutul acestui an am fost la o conferinţă ţinută de Părintele Pantelimon şi Părintele Iustin de la Mănăstirea Oaşa (am mai scris despre asta aici). Era prima dată în viaţa mea când mergeam la o astfel de conferinţă şi trebuie să spun că a atins ceva în  mine, ceva ce nici nu ştiam că este acolo. Dar poate primul impact puternic a fost filmul prezentat în deschiderea conferinţei cu fotografii de la Mănăstirea Oaşa, realizate chiar de părintele Pantelimon, care a făcut facultatea de arte în viaţa dinaintea mănăstirii. M-am uitat atunci total absorbită şi fără să mai ştiu nimic în jur la fotografiile minunate, cu mănăstirea, cu munţii, pădurile şi cerul din jur, cu oamenii cu priviri luminoase şi sau arzătoare de…spirit, de duh, de adevăr (poate sună abstract, dar altfel nu ştiu cum să o spun, însă era atât de evident!), oameni trăind simplu, muncind, rugându-se, cu disciplină şi asprime, dar radiind atâta bucurie şi lumină cum rar am văzut în rest. Era o lume total necunoscută mie până în acel moment. Şi atunci mi-am zis că trebuie neapărat să ajung la mănăstirea Oaşa. Ceea ce s-a şi întâmplat spre finalul acestui an. Şi deşi am stat foarte puţin acolo, doar o noapte şi o zi, am trăit multe şi…da, am fost fericită, într-un mod cu totul nou. Întâmplarea a făcut ca la câteva ziel după ce am ajuns la mănăstire să fie din nou în Timişoara o conferinţă cu părinţii Iustin şi Pantelimon. Şi atunci am stat trei ore în picioare, într-o sală ticsită şi nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Aş vrea să scriu doar câteva idei care mi-au rămas de la conferinţă, care m-au făcut să mă gândesc şi după aceea mult timp la ele şi mi se par nişte principii de viaţă simple, poate aspre, dar care te duc la bucurie adevărată. Citez din memorie, deci poate citatele nu sunt exacte şi sunt trecute prin filtrul meu, dar aş vrea totuşi să le scriu:

– A vedea răul din noi, a ni-l asuma şi a-l depăşi este cea mai mare şi mai importantă lucrare din viaţa omului. Să-ţi vezi răul din tine nu e puţin lucru, asta înseamnă că de fapt s-a făcut lumină în tine, căci dacă era întuneric nu vedeai nimic. De fapt cu cât se face mai multă lumină în tine, cu atât devii mai conştient de răul din tine (dar şi de bine)

– De multe ori oamenii deznădăjduiesc pentru că văd că e atâta rău în ei, şi e prea greu să se lupte cu patimile, şi atunci se lasă pradă deznădejdii. Însă atitudinea trebuie să fie una de hărnicie, adică da, e mult de lucru, e drum lung, e mult de luptat, dar zi de zi lucrez, mă lupt, nu mă las, sunt “harnic” (dar în alt sens, harnic la munca interioară, ce frumos!). Deznădejdea e un semn de mândrie (că lucrurile sau eu nu sunt aşa cum aş vrea, dar nici nu fac un efort pentru asta). Iar lupta până la urmă nu e dusă pentru a ajunge la un confort psihic, ci lupta e sursă de energie duhovnicească (altă idee atât de puternică, care m-a pus pe gânduri)

– De multe ori ne concentrăm pe a vedea doar răul, greşelile, neputinţele celorlalţi, vedem paiul din ochiul celuilalt, dar nu vedem bârna din ochiul nostru. O atitudine care de fapt îi face rău celuilalt, pentru că atunci când ne concentrăm asupra răului din el, de fapt îi potenţăm sau îi scoatem la iveală răul. În schimb dacă ne schimbăm noi atitudinea şi încercăm să vedem dincolo de acel “pai” care ne stă în ochi, încercând a-l privi şi primi pe celălalt curat în inima noastră, practic îi oferim o “oglindă” în care să se vadă curăţit, încurajăm să iasă la iveală, să se mainfeste binele din acea persoană. Dar asta înseamnă că mai îtâi trebuie să ne curăţim noi în interior. ca întodeauna, în loc să vrem săl schimbăm pe celălalt, să ne schimbăm mai întâi pe noi înşine. Lucrarea acolo începe. De fapt, atunci când ceva ne deranjează, ne înfurie la celălalt, e ceva ce ne deranjează în noi. Ce e înăuntru e şi în afară. Nemulţumirile şi urâtul din interior se proiectează şi în afară. Şi drept concluzie, cuvintele lui Nae Ionescu “Vezi ce eşti, nu vezi ce este”.

– Şi apropo de viaţa prin celălalt şi una dintre poruncile fundamentale, a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi, ce înseamnă asta de fapt? A-l aduce pe celălalt în tine,  a-l percepe ca pe tine, ca pe un alt tu, iar atunci nu mai poţi fi rău sau judecător cu el. Poate că pare simplu şi banal, dar din porunca aceasta de mult eori ne oprim la a-ţi iubi aproapele şi uităm de multe ori partea cu “ca pe tine însuţi”, ceea ce duce la sacrificii prost înţelese “spre binele celuilalt”, şi la pretenţii pentru acest sacrificiu. Dar doar măsura în care te iubeşti /te accepţi/te asumi pe tine este măsura cu care îl poţi iubi pe celălalt. Sau de multe ori ne oprim doar la a ne iubi pe noi în sensul urmăririi doar a propriilor plăceri, sau a trăi doar pentru noi, fără a vrea să facem măcar un mic gest de a renunţa la confortul şi plăcerea proprie pentru celălat. Căci paradoxal, a te iubi pe tine înseamnă şi a renunţa la tine.

Atât deocamdată. Şi câteva fotografii de la Mănăstirea Oaşa, unde am făcut şi o drumeţie pe munţii din jur, pe o zi de iarnă din aceea limpede, cu cer albastru intens, cu ger şi soare, care făcea ca zăpada să sclipească şi totul în jur să fie de un alb strălucitor.

IMG_4250 copy

IMG_4215 copy 4 web

IMG_4240

IMG_4257 copy

IMG_4234 copy

IMG_4228 copy2

IMG_4203 copy

IMG_4200 copy

IMG_4199 copy

IMG_4209 copy

IMG_4233 copy

3 thoughts on “La Manastirea Oasa

  1. Cu ajutorul Domnului sper sa ajung si eu acolo (Manastirea Oasa) luna iunie 2015…..
    super fotografii, Claudia.
    Ma bucur pt tine ca esti pe picioarele tale, esti multumita, realizata si mai ales pt pacea interioara….

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *