Lectii de la o pisica

IMG_0877

 

JOS DE PE MASA!!!!

Spun eu cu glas autoritar. Miaună suparat şi sare pe podea. Asta se repetă de vreo zece ori în fiecare zi, cel puţin când reuşesc eu să-l vad că face asta. Cerşeşte de mâncare cu o faţă atât de tristă, cu ochii mari, în lacrimi, şi un mieunat atât de sfâşietor de parca n-ar fi mâncat cu zilele (şantaj emoţional pe faţă). Si mi-a făcut praf sandalele. Si umblă pe tastatură si bea din cana mea de apă. Si se tavaleste si se agata de cablurile de la calculator. Si a vomitat pe covorul din sufragerie. Si nu ma lasa sa dorm noaptea, miaună, topaie si are chef de joaca. Si apoi da, cel mai grav, am uitat sa spun ca-mi roade si zgârie cărţile din bibliotecă (ah, cărţile mele iubite!). Si eu il cert si ma supar si el nimic. Si apoi vine ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si mi se aseaza in brate si se rasfata si toarce si vrea sa fie mangaiat. Adevarul e ca oricate nebunii ar face si oricat m-ar supăra uneori, imi cam place de el. De fapt, il invidiez putin. Ok, putin mai mult. Eu, care toata viata am fost copilul cuminte şi ascultător, tocilară cu note mari, bursieră la o facultate care nu m-a interesat dar am facut-o ca… trebuia (?!?!)), care se gandeste cum sa faca să nu supere pe nimeni, am primit în dar o pisica rebelă si neascultatoare. Plus eu mai singuratică am o pisică super afectuoasă, care îmi caută mai tot timpul compania. Hehe, să mai zici că ceva din ce ni se întâmplă e întâmplător. Şi măcar atât am văzut până acum, că apar în vieţile noastre oameni importanţi (sau chiar şi o mâţă :) care ne supără, ne enervează, ne rănesc, ne scutură, de fapt de trezesc, ne învaţă ceva, dacă vrem să vedem dincolo de sentimentele noastre rănite, neplăcerea sau furia noastră.

Poate că acum ajung şi eu să înţeleg ce a înţeles şi Veronika (din cartea “Veronika se hotărăşte să moară” de Coelho) – deabia când a ajuns în situaţia limită, la azilul de nebuni şi cu ameninţarea morţii plutind asupra ei (nu ştiu de ce doar în situaţii limită ne reevaluăm vieţile, ne vedem cu adevărat şi nu mai mergem înainte din interţie) – că avusese parte de iubire şi afecţiune în viaţa ei, dar ce lipsea pentru ca acestea să se transforme într-o binecuvântare era să fi fost un pic mai nebună. Adică cum, nebună? Ei, nu bolnavă sau aiurită sau cum se cred unii, cu o aură specială. Şi nici o nebunie – rebeliune (pe care o trăim făcând lucruri extreme, beţii ale simţurilor şi “having fun” ) care nu are nimic de a face cu libertatea şi oricum, hai să recunoaştem, nu prea sunt “fun”. Ci să fie ea însăşi, dar mai întâi să descopere cine era ea cu adevărat. Să nu se piardă în ceilalţi, pentru ceilalţi. Din datorie, din iubire (cică), sacrificiu (prost înţeles), din frică (de respingere). Play it safe. Play it nice. Dar asta înseamnă moarte interioară, o viaţă fără bucurie, amorţeala sufletului (comfortably numb, cum ziceau Pink Floyd). Când vrei să amorţeşti frica şi suferinţa, de fapt amorţeşti şi bucuria şi lumina. Şi de aceea se hotărâse ea să moară. De fapt Veronika cea falsă trebuia să moară. Dar cine era Veronika cea adevărată?

De fapt, ea descoperă că a fi nebună însemna a fi conştientă şi a fi liberă. Şi libertatea implică multă responsabilitate.  Nu mai poţi da vina pe nimeni pentru cum e viaţa ta sau tu. A avea curaj să te asumi. A trăi fără frica de a supăra pe cineva, de a le pierde iubirea, a oamenilor importanţi din viaţa ta, căci întotdeauna despre ei este vorba (părinţi, prieteni, iubiţi). Nu trebuie să renunţi la cine eşti pentru a fi iubit. Nu trebuie să încerci să faci pe plac, dar asta nu înseamnă să fii centrul universului şi să nu mai ştii de ceilalţi. Paradoxal, doar atunci când eşti cine eşti cu adevărat, când cad măştile, atunci îi poţi vedea cu adevărat şi pe ceilalţi, atunci te poţi conecta cu adevărat la ei, atunci poţi iubi cu adevărat, atunci te poţi dărui. Altfel, e un teatru de măşti, în care ne întrebăm de ce oare nu simţim bucuria pe care ar trebui să o simţim.

Asta înţelesese Veronika, că părinţii sau bărbaţii ar fi iubit-o oricum, dar doar dacă era ea însăşi (adică nebună, adică liberă :) această iubire s-ar fi transformat într-o binecuvântare, în bucurie, în ceva real şi adevărat şi frumos, care o împlineşte şi îi împlineşte şi pe ceilalţi. Până când nu vezi cine eşti şi exprimi asta, degeaba faci chestii care crezi că sunt faine, că ţi le doreşti, sau ce vezi în jurul tău, că vei simţi în străfundul sufletului tău că ceva nu e în ordine, vei simţi un gol teribil. Dar e foarte ciudat, atunci când ne apropiem de miezul fiinţei noastre, când vedem ce e important pentru noi şi încercăm să exprimăm şi să trăim asta, e şi atracţie foarte puternică, dar şi respingere foarte puternică. E o frică teribilă. Frica aceasta pare un gardian, cum era paznicul care stătea la poarta Legii, în povestirea lui Kafka (omul tot întreabă an de an dacă poate să intre, gardianul zice nu, şi omul se aşează în faţa uşii şi tot aşteptă să i se dea permisiunea, nu îndrăzneşte să încerce să treacă de gardian, deşi stia că după uşa aceea e poate tot ce şi-a dorit în viaţă. Şi doar la finalul vieţii află că uşa era deschisă şi paznicul nu l-ar fi împiedicat să intre. Dar trebuia să-şi asume riscul şi să încerce să deschidă uşa!). Sau poate că frica este şi un mesager care ne spune că suntem pe calea cea bună şi ne apropiem de ceva important pentru noi.

cat story web

Până şi mâţa asta ştie că o iubesc chiar dacă îmi roade preţioasele mele de cărţi. Până la urmă, nu iubim pe cineva  doar când e drăguţ şi ne stă docil în braţe şi toarce. Iubirea e testată atunci când face ceva ce nu ne convine, când nu se poartă cum am vrea noi sau cum credem noi că merităm. Îmi place ce spunea părintele Teofil Părăian, că dacă nu iubeşti pe cineva cu defectele lui, apăi nu-l iubeşti nici cu calităţile de fapt. Şi cum provocarea este de a rămâne acolo, de a rămâne deschis şi a continua să-l vezi  şi să-l înţelegi pe celalalt, să nu vezi doar dorinţele tale şi supărarea ta. Căci şi dacă supărarea şi tânjirea şi reproşul este doar în gând, apropierea nu este posibilă, iubirea nu este adevărată. Şi mai e ceva, că atunci când spunem “te iubesc” de multe ori de fapt spunem, cerem “iubeşte-mă tu, dar aşa cum aş vrea eu!” Fii tu cuminte şi drăguţ şi pe placul meu, că eu uite ce mult te iubesc. iar de nu…vai ş-amar”. Era şi un banc (bineînţeles, cu rolurile clasice masculin şi feminin). Că femeia îi spune bărbatului: “Te iubesc”. Iar el: “Nu mă ameninţa!” :)))

Şi mâţa mai ştie că uneori trebuie să mă zgârie ca să înţeleg că nu-i place ceva. Şi că tot ce rămâne neexprimat (mai ales furia reprimată) de dragul păstrării aparenţelor “drăguţe”, al politeţii şi sacrificiului pentru aproapele, ne zgârie şi ne dărâmă pe noi pe interior. Nu trebuie să fii agresiv sau violent pentru a te exprima, dar trebuie să găseşti o cale înţeleaptă să exprimi se simţi cu adevărat (şi bineînţeles, să dai strat după strat la o parte până ajungi la adevărul sentimentelor tale, şi nu e aşa simplu pe cum pare).

Şi mai e o lecţie cu mâţa. Că nu trebuie să te arunci cu capul înainte într-o relaţie şi să judeci totul din prima şi să forţezi lucrurile. Da, da, încă vorbeam de mâţă :) Cred că după primele zile petrecute la mine acasă nu prea i-a plăcut. I-a venit să plece. Să sară pe fereastră. Şi mie la fel. Mi-a venit să o dau înapoi. Era prea mult pentru mine. Mă simţeam şi vinovată că nu-i ofer o casă bună, că nu se simte bine la mine. Şi auzisem că cică e fain să ai o pisică iar mie nu mi se părea de loc aşa, părea că nu ne înţelegem deloc. Dar din nou şi din nou văd câtă răbdare trebuie să ai cu toate lucrurile şi oamenii şi întâmplările din viaţă, cum nu trebuie să te arunci să judeci ceva, să iei decizii imediat, când eşti copleşit de sentimente, fie ele bune sau rele. Oricât de romantic ar părea dragostea la prima vedere, sau furia, dispreţul, neplăcerea sau îndreptăţirea (a crede că eşti îndreptăţit, că ai dreptate, că uite ce nedrept şi ce nashpa ce mi se întâmplă şi ce răi sunt oamenii cu mine) la prima vedere, trebuie răbdare să săpăm sub aparenţa şi imediatul lor, să nu ne lăsăm duşi de ele. Căci întotdeauna lucrurile nu sunt ce par la prima vedere. Nici iubirea. Nici suferinţa. Mai ales suferinţa. Iar acum când mâţa îmi toarce în braţe şi “vorbim” şi pur şi simplu îmi transmite atâta calm de mă adoarme pe canapea după-amiaza, când văd că are atâtea şi atâtea expresii, mă bucur să o găsesc acasa (chiar şi când îmi roade cărţile, păcatul suprem) şi îmi vine să şi râd de reacţiile mele din primele zile.

Şi deocamdată atât de la pisică. Şi de la mine.

Aştept să-mi scrieţi şi voi, despre pisici, iubire, a fi tu însuţi şi alte subiecte serioase sau neserioase :)

 

One thought on “Lectii de la o pisica

  1. Pingback: Mini proiect: incojurul lumii mele in 7 zile | Claudia TanasescuClaudia Tanasescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *