Monthly Archives: December 2013

Mesaj de 31 decembrie 2013

IMG_4341 copy

Si ultima poza din an: chiar în 31 decembrie, am fotografiat la doi paşi de blocul meu. Nu ştiu cine a scris acest “Te iubesc” pe asfalt şi pentru cine, dacă erau adolescenţi, sau dimpotrivă, la vârsta a treia şi într-un final el sau ea s-a hotărât să-i mărturisească iubirea, dacă a fost doar un joc de copii, dacă a avut un răspuns, dacă a fost reciproc sau nu. Dar sincer pentru mine nici nu a contat, tot ce ştiu e că în dimineaţa în care am trecut pe acolo cu gândul la treburi, cumpărături, probleme, dorinţe, dileme etc. şi am văzut aceste cuvinte scrise pe asfalt, am avut sentimentul că universul mi-a transmis un mesaj de iubire. Necondiţionată! Căci – după cum spuneam in articolul anterior, cuvântul meu pe 2013 a fost love – cred că asta e marea şi greaua lecţie a lui 2013, să învăţ să iubesc necondiţionat. Iar eu aş fi putut să trec pe acolo şi să nici nu văd (cum poate de atâtea ori am făcut cu alte mesaje mai subtile). Aşa că m-am oprit, am zâmbit, mi s-a umplut inima de lumină şi…am mulţumit. Mulţumesc, 2013!

2013 LOVE

După ce aţi trecut de şocul titlului manelist, haideţi să vă povestesc ce-i cu love ăsta.

De vreo doi ani, practic de când m-am întors în România, la sfârşitul anului am făcut un exerciţiu*: am ales un cuvânt care să descrie anul ce va urma. E un exerciţiu foarte puternic, şi incredibil, că intuiţia, inteligenţa noastră universală ştie prea bine ce cuvânt să ne trimită, dacă putem să ne limpezim într-atât încât să o ascultăm. E un cuvânt care ne provoacă, care descrie ceva ce ne lipseşte sau ce trebuie lucrat în noi, care ne atinge punctele sensibile şi nerezolvate, care ne face să creştem, care ne face să suferim şi ne întinde la maxim limitele, dar până la urmă văd că este exact ce trebuia să mi se întâmple pentru a mă face să evoluez. Cel puţin eu aşa am simţit.

Cuvântul meu pe anul 2012 a fost Connect (şi descris mai pe larg: conexiune adevărată, autentică cu mine şi cu ceilalţi). Şi într-adevăr a fost anul conexiunilor, al întâlnirilor “întâmplătoare” miraculoase, am cunoscut mulţi oameni noi sau m-am conectat mai profund cu oameni pe care-i ştiam mai demult, care erau ceea ce îmi doream şi eu să fiu, sau ce eram şi nu exprimam (încă) şi m-au ajutat fiindu-mi oglindă sau ghid sau chiar puncte de cotitură. Şi în mare parte, totul s-a datorat fotografiei şi scrisului, astea au fost instrumentele care m-au ajutat să mă deschid şi să mă exprim, astea au fost poarta mea către ceilalţi…către mine însumi, până la urmă.

Cuvântul anului

Iar cuvântul pe 2013 a fost Love (l-am ales în engleză pentru că voiam să fie în acelaşi timp şi verb şi substantiv, şi acţiune, şi simţire, sau mai degrabă – folosind un cuvânt cam simandicos – fiinţare) si descris mai pe larg, a mă a iubi pe mine şi pe ceilalţi, a fi un om plin de iubire. Şi nici că puteam alege un cuvânt mai potrivit, doar că felul în care acest cuvânt s-a manifestat în viaţa mea nu a fost deloc aşa cum credeam sau mă aşteptam eu. Trebuie să recunosc, că în visele mele de tipă single, când am scris Love mă gândeam şi la o relaţie, la un Făt Frumos, ceva, cum era în bancul acela, măcar calul alb să vină :)) glumesc. Dar înţeleg şi eu tot mai mult că de cele mai multe ori habar nu avem ce ne-ar trebui sau ce ne-ar face bine, sau ce ne-ar face să evoluăm spiritual (căci asta cred că e mai important decât fericirea şi confortul), doar ne stabilim aşa, nişte obiective, inventăm distracţii, tragem să le îndeplinim, ne supărăm dacă nu, şi credem că dacă le atingem o să fim fericiţi. Şi surpriză, că şi dacă le atingem, nu suntem fericiţi, tot de acelaşi gol şi nelinişte de ciocnim. Şi relaţiile cad cel mai des în această categorie. Cred că e cel mai uşor să-ţi cauţi împlinirea în celălalt, doar pentru că nu poţi sta cu tine însuţi şi nu poţi fi liniştit cu tine însuţi în singurătate. Şi aici nu propovăduiesc singurătatea, doar că uneori e necesară, în mod paradoxal, tocmai pentru a învăţa să iubim.

Şi asta am învăţat (şi încă mai învăţ) eu anul acesta: un alt fel de a iubi.

Cum îi iubesc pe ceilalţi

Un alt fel de a-i iubi pe ceilalţi, curăţat de posesivitate, de pretenţii, de cerinţe, de reproşuri, de grabă, de dependenţă, de disperare, de vinovăţie, de un “eu nu merit” ascuns, de proiecţii, de fugă, de apărare, de jocuri, de dorinţa de a mulţumi. Un alt fel de a iubi, fără a aştepta să fiu iubită la schimb. Un alt fel de a-i iubi pe ceilalţi respectându-le intimitatea, acceptându-i aşa cum sunt, fără a vrea să-i încadrez în tiparele cerinţelor şi nevoilor mele, fără a-i judeca după normele mele, fiind atentă pentru a-i vedea cu adevărat, fără a-i idealiza sau a aştepta/a-i presa să se schimbe, şi poate astfel a-i ajuta şi pe ei să se vadă mai bine şi să descopere poate lucruri pe care nu le ştiau, activându-se astfel calităţi latente sau puncte vulnerabile ce trebuie vindecate (alţii au făcut asta pentru mine). Un alt fel de a iubi, iertând. Un alt fel de a iubi bazat pe exprimarea adevărului, a sentimetelor, a nevoilor, a nemulţumirilor… în mod înţelept (încă mai lucrez la asta :), a iubi păstrându-mi integritatea, fără a mă pierde în celălalt, fără a mă ajusta de dragul celuilalt, fie că sunt bărbaţi, părinţi, prieteni,  etc.

Și cum înveți toate lecțiile astea mari și importante? The hard way. Altfel nu învățăm, cujetând și citind despre asta. Adică dacă vreau să învăț să iubesc necondiționat (ce-o fi fost în capul meu, să aleg ceva așa de greu?!) mi se dă un om sau oameni care nu mă iubesc așa cum aș vrea eu, care mă rănesc, pe care nu este ușor să-i iubesc și să nu aștept să îmi fie reflectate înapoi sentimentele. Dacă trebuie să învăț să iert, mi se dă o situație greu de iertat. Și viețile fiecăruia sunt pline de astfel de situații, dar noi de obicei ne poticnim la cele mai mici lucruri. Deci cum spuneam, the hard way.

Dar poate cel mai mare şoc a fost când mi-am dat seama că în orice întâlnire eu îmi doream cel mai mult să fiu iubită (şi da, e o nevoie fundamentală a oricărui om, dar atunci când asta îţi guvernează viaţa nu e ok) şi ce spune asta despre mine, şi ce reacţie au ceilalţi când simt asta, pentru că ceilalţi chiar simt. Şi mai mult, că nu există apropiere adevărată, iubire, atâta timp cât nu-mi deschid total inima, primindu-l pe celălalt cu toată încrederea şi dăruindu-mă total, fără şi asta nu e valabil doar pentru relaţiile amoroase). Nu pot sta după zidul meu de protecţie, după fricile şi rănile mele, aşteptând acolo să facă celălalt saltul peste zid şi să mă salveze. Trebuie mai mult curaj. Şi totodată, trebuie făcut curăţenie în interior pentru a te deschide total, eu aşa cred. Căci dacă interiorul meu se asemănă cu o casă plină de mizerie, lucruri vechi depozitate peste tot, chiar schelete prin colţuri, cine ar vrea să intre acolo sau să stea prea mult? De fapt, nici eu nu mă simt bine şi nu vreau să stau acolo.

Şi bineînţeles, când spun am învăţat nu înseamnă că gata, acum ştiu tot. E un proces care încă continuă şi va continua, şi mai ales trebuie să aprofundez în practică toate lecţiile pe care le-am învăţat, ca la şcoală :) E acel drum anevoios de la minte la inima.

Iar uneori cad, şi mi se pare că nu am învăţat nimic. Dar nu mă las.

În acest sens, mi-a plăcut foarte mult ce spunea un psiholog, Scott Peck, într-una din cărţile care m-a marcat cel mai mult anul acesta – Drumul către tine însuţi – cum definea el iubirea: dorinţa de a-ţi extinde limitele pentru creşterea spirituală a ta şi a celuilalt. Și totodată, că iubirea nu est eun sentiment, ci o alegere. Cât de rar, de fapt niciodată până acum, nu am privit iubirea aşa…

Iubirea de sine şi responsabilitatea

Şi apoi mai e şi un alt fel de a iubi, a mă iubi pe mine. Şi asta nu înseamnă o chestie draguţă şi siropoasă de genul, oa, ce tipă drăguţă şi de treabă sunt eu. Ci înseamnă să îmi asum şi “umbra”, părţile negative, fără să le neg, dar fără să mă mai las dominată de ele. Înseamnă să-mi acord permisiunea de a fi şi rea, si a mă ierta ori de câte ori am greşit, am rănit, am vorbit sau m-am purtat aiurea, şi a o lua în fiecare zi de la capăt, fără a mă mai lăsa doborâtă de deznădejea propriilor limite sau neputinţe sau a mă închide şi mai mult în mine sau a pune o mască, ci cu încrederea şi hotărârea de a afirma binele din mine. (şi bineînţeles asta nu pot şi nimeni nu poate face singur – şi asta se leagă de un alt fel de iubire despre care o să vorbesc mai încolo, de fapt e vorba de credinţă). Înseamnă să-mi asum responsabilitatea pentru propria viaţă în prezent, să nu mă mai uit atâta în urmă, să nu dau vina pe răni şi pe trecut, pe părinţi, şi bărbaţi şi alţi oameni care m-au rănit, pentru că în prezent nu pot fi liniştită sau bucuroasă sau iubitoare. Asta e o ipocrizie, sau mai degrabă o laşitate să tot dai vina pe alţii sau să aştepţi ceva de la alţii ca viaţa să-ţi fie frumoasă. Totul vine din interior. Nu zic că e uşor, dar altă cale nu e.

A fi eu însumi

Am mai învăţat că cel mai  mare bine pe care-l pot face, şi mie şi celorlalţi este să fiu eu însumi, să exprim adevărul în ce fac, în ce spun, adică de fapt să nu mai mint. Ştiu că nimănui nu-i place să recunoască că minte. Dar minciunile sunt şi acele mici “ajustări” ale mele doar pentru a nu deranja, a evita conflicte, a mă încadra, a fi politicoasă sau pur şi simplu ascunzând esenţialul din ce trăiesc şi simt, de frica vulnerabilităţii. Iar la capitolul acesta minciunile aşa zise “albe” sunt acceptate drept normă socială de convieţuire. Şi nu trebuie să fie aşa. Şi am învăţat că şi ăsta e un alt fel de a iubi, şi pe mine, dar şi pe ceilalţi: a spune adevărul despre lucrurile importante, a exprima acest adevăr în relaţiile cu ceilalţi, şi în acest context a vorbi despre mine nu este egocentrism, ci poate determina şi pe celălat să spună sau să vadă şi să exprime adevărul lui, iar asta determină relaţii mai adevărate, mai autentice. Asta înseamnă şi a îmi asuma riscul, adică a-mi înfrunta frica de a dezamăgi, de a nu primi aprobarea sau susţinerea oamenilor apropiaţi, după a căror iubire şi acceptare necondiţionată tânjim întotdeauna.

A fi eu însumi a fost poate tema centrală a vieţii mele în ultimii doi-trei ani (şi a descoperi mai întâi cine sunt cu adevărat). Poate pare târziu că doar la 35 de ani am început să fac asta, dar poate mai bine decât să fac asta la 60 de ani sau niciodată. Simt că m-am risipit făcând o facultate care nu m-a interesat, lucrând în joburi care – deşi am încercat să le fac cât de bine am putut – am simţit că nu am nimic în de-a face cu ele şi după un timp simţeam că mor în interior şi trebuia să plec, iar şi iar, m-a întâlnit de multe ori cu oameni care simţeam că mă secătuiesc de energie, din interacţiunea cu care nu mă îmbogăţeam cu nimic (şi probabil reciproc), ani petrecuţi încercând să imit căile altora, propunându-mi obiective de atins care nu veneau din inima, ci doar din minte, umplându-mi timpul cu activităţi, fiind falsă, încercând să mulţumesc, neştiind care sunt cu adevărat dorinţele mele, abilităţile mele, negându-mi creativitatea… Dar ştiu că nu sunt singura care a făcut şi face asta. Nici acum nu înţeleg de ce ne asumăm rolurile astea, de ce ne construim o imagine de sine pe care apoi facem eforturi să o menţinem. Poate din comoditate sau de frică, din presiuni exterioare, din dorinta de a fi acceptati sau iubiti, sau din lipsa dorinţei de a ne descoperi şi acţiona conform adevărului din noi, căci nu e o cale simplă.

A şti să primeşti

A mă iubi înseamnă şi a învăţa să primesc, căci am descoperit că îmi era (şi încă îmi este) atât de greu să primesc – daruri, complimente, ajutor, lucruri bune care mi se întâmplă, poate chiar iubirea altora, pe toate le minimalizam sau spuneam un mulţumesc împiedicat şi timid şi încercam să scap cât mai repede de momentul respectiv. În schimb mă concentram foarte mult pe a dărui, căci aşa se spune că e bine să dăruieşti. Şi da, e foarte important să dăruieşti, să nu trăieşti doar pentru dorinţele tale, dar e la fel de important a şti să primeşti, practic a-l lăsa şi pe celălalt să dăruiască şi a-i arăta că darul lui a fost primit cu inima deschisă şi bucurie, ci nu s-a risipit. Practic ştiind să primeşti îi faci un bine celui care îţi dăruieşte.

Să crapi de durere pentru a ajunge la bucurie

Şi tot la capitolul iubirea de sine, am învăţat să stau cu mine, fără să fug, fără să evadez pe undeva în străinătate, fără să caut tot timpul să-mi umplu timpul cu activităţi, cu socializare, cu internet, cu cărţi, cu televizor, cu facebook, cu planuri, cu chestii senzaţionale, am învăţat să stau în linişte, fără să fac nimic special şi să mă uit în mine. Şi uai, ce greu a fost. Şi ce sentimente nasoale mi-a provocat. Tot procesul acesta de descoperire al adevărului despre noi înşine e foarte greu, ăsta-i adevărul, presupune multă suferinţă, depresii, tristeţe, furie, frică, înstrăinare, sentimentul că nu mai ştii cine eşti. Dar fără a fi dispuşi să trecem prin toate acestea, nu ne putem vindeca, nu există progres spriritual, nu există bucurie şi linişte adevărate. O metaforă pe care am tot regăsit-o în diverse locuri spune  că pentru a inchide o rană, mai întâi trebuie să o dezinfectezi, turnând substanţe care ard, şi o cauterizezi, ceea ce doare mai tare decât rana însăşi. De acolo durerea vindecării şi trezirii. Căci dacă nu vrei să suferi durerea presupusă de acest proces de “dezinfectare” şi cauterizare, ci doar acoperi rana, ea tot va supura şi va durea de câte ori e atinsă şi va atrage evenimente şi oameni care te vor atinge tot acolo şi nu-ţi va da pace. Iar acest proces se va mai repeta probabil şi în alte momente de cotitură în viaţa noastră. Maica Siluana spunea foarte frumos: trebuie să fii dispus să crapi de durere pentru a ajunge la bucurie.

Corpul

Şi apoi, nu în ultimul rând, a mă iubi pe mine înseamnă a-mi accepta şi iubi corpul, aşa cum e. Am văzut că felul în care mă văd eu de cele mai multe ori nu are nimic de a face cu felul în care mă privesc ceilalţi. Am descoperit cu mare uimire că alţi oameni mă puteau vedea feminină, chiar frumoasă sau interesantă, şi clar eu nu m-am considerat niciodată aşa. Ştiu că foarte multe femei au problema asta, a corpului, a felului în care arată, sau chiar dacă nu e o dramă, dar nu e nici o acceptare liniştită, poate pentru că pentru noi presiunile din exterior pentru a arăta “bine” sunt atât de mari (iar acest “bine” photoshopat, sexos, cu ochi lascivi, piele plastifiată şi cu coaste scoase e ce poate fi mai departe de realitatea frumuseţii), sau poate doar pretenţiile noastre despre cum trebuie să arătăm sunt atât de nerealiste şi provoacă atâta nemulţumire sau inhibare. De fapt, până la urmă frumuseţea adevărată este de altă natură: pe măsură ce ne curăţăm de răul şi mizeria interioare, pe măsură ce ne îndreptăm spre partea spirituală, pe măsură ce descoperim adevărul din noi şi suntem tot mai autentici, devenim frumoşi, iese la iveală frumuseţea care există în fiecare om.

Un alt fel de iubire

Şi în final, tot despre acest love care uite, a făcut să curgă atâtea rânduri şi mi-a dat atâta de furcă şi m-a făcut să îmi reevaluez viaţa, surpriza cea mai mare a fost că am descoperit un fel de a iubi pe care nici nu-l căutam sau nu-l închipuiam cum poate fi. Iubirea lui Dumnezeu. Şi poate despre asta îmi este cel mai greu să vorbesc, pentru că este şi cea mai intimă şi cea mai greu de pus în cuvinte, cea mai intangibilă, şi totuşi atât de prezentă. Dar totuşi, trebuie să scriu măcar atât.

Şi mai vreau să mulţumesc şi să-mi exprim recunoştinţa faţă de acei câţiva oameni fără de care nu aş fi înţeles şi învăţat tot ce am scris aici.

Şi închei aici, huh, mult am mai avut de zis. Şi sincer, încă mai am. Uneori cred că totuşi aş putea scrie acea carte…dar voi mai vedea. Până una alta, pentru că articolul acesta a fost aşa boring, fără poze, o să mai urmeze o retrospectivă a anului 2013 în imagini, cum am făcut şi în anii trecuţi.

Aştept să-mi scriţi şi voi, de vreţi, ce aţi învăţat în 2013. Şi poate vreţi să faceţi şi voi exerciţiul de a vă alege un cuvânt care să reprezinte anul 2014.

* Ideea de a alege un cuvânt care să reprezinte anul ce urmează nu îmi aparţine, am aflat de acest exerciţiu într-un curs online pe care l-am facut acum câţiva ani al fotografei şi scriitoarei Susannah Conway

Retrospectiva 2013

Anul 2013 poate părea un an sărac, cel puţin în evenimente exterioare: am călătorit foarte puţin, am ieşit rar, m-am întâlnit cu mai puţini oameni, am scris mai puţin şi am fotografiat mai puţin. Însă poate a fost cel mai bogat an din viaţa mea, în interior, si unul dintre cei mai grei ani si plini de transformari interioare. Despre ce am învăţat în 2013 am vorbit în articolul anterior, aşa că acum fac o retrospectivă fotografică a anului. Cu toate că am fotografiat puţin anul acesta, am simţit o legătură mai profundă cu ce am fotografiat. De fapt, multe ori am simţit că actul de a fotografia este secundar, ci doar faptul de a putea vedea şi a mă minuna, de a fi martor al frumuseţii unui răsărit cu ceaţă peste dealuri, a unei păduri toamna, a unei picături de rouă, a liniştei apei şi copacilor, a unor oameni deosebiţi, a fost suficient. Deci în 2013 am devenit un fotograf fără aparat :) Şi am încercat să susţin şi eu, doar prin fotografie şi scris, e drept, câţiva oameni şi proiecte frumoase.

1 ianuarie 2013 m- aprins pe câmp fotografiind apusul, şi adunând (fără să-mi propun) încă o fotografie pentru seria foto Doi , care văd că tot creşte.

two

În februarie am fotografiat la Muzeul de Artă din Timişoara pe pe prichindeii super simpatici participanţi la proiectul Eu, Mo’zArtino

mozartino copy

Tot în februarie am fotografiat concertele caritabile ale Asociaţiei Timişoara Gospel Project în medii mai puţin obişnuite, la Satul de copii Rudolf Walter, la Spitalul judeţean şi la Colegiul Ion Vidu (mai multe fotografii aici). De fapt anul acesta am fost fotograful lor şi i-am însoţit la toate concertele lor, şi la Azilul de noapte din Timişoara, la Centrul medical Cristian Şerban din Buziaş, şi la filarmonică. Şi m-au mişcat de fiecare dată cu bucuria şi entuziasmul lor. Şi ce m-a surprins, că m-am trezit şi eu, printre două poze, schimbat obiective şi alergat în găsirea unei poziţii bune de pozat, fredonând, bătând ritmul din picior sau char cu ochii în lacrimi de emoţia transmisă de cântece, şi aşa mi-am adus aminte cât de mult îmi place şi mie să… cânt. De explorat pe viitor :)

IMG_0658 copy

IMG_0667 copy

Tot în februarie, se pare că luna cea mai plină fotografic, am fost la un workshop de fotografie la Gura Humorului – Nord Foto Weekend şi m-am îndrăgpstit de zona aceea (vezi Galeria foto). Mi-am notat: de explorat mai mult pe viitor

 

IMG_8867 copy

IMG_8872 copy

În aprilie se pare că nu am fotografiat nimic, iar în mai am fost într-unul din locurile mele preferate: Munţii Ţarcu, şi cu ocazia aceasta am inaugurat o serie de articole Made in Romania

tarcu_070

tarcu_036

 Tot în mai am fost în tabăra foto de la Orşova (un premiu pentru concursul Fotogeografica 2012), poate printre cele mai faine momente din 2013, am fost în locuri de suflet, la Herculane, satul Scărişoara, clisura Dunării, Ciucaru Mare, Cheile Nerei, alături de o echipă cu care m-am înţeles super, am povestit, am râs, am umblat de dimineaţa până seara, ne-a plouat, am împărţit senvicuri şi ciocolată şi şosete uscate :) M-am simţit bucuroasă şi liberă, sentimente rare. Scopul taberei foto era realizarea unei cărţi cu fotografii din Banat, care probabil va ieşi la anul.

IMG_9977 copy

 

IMG_9633

 În iunie am fotografiat… oameni faini. De fapt, cred că ăsta e unul dintre marile daruri pe care fotografia mi le-a făcut, că m-a făcut să îmi extind lumea, limitele, să mă exprim, să trec de timiditatea mea, să intru în contact cu oameni deosebiţi, pe care altfel nu i-as fi cunsocut, şi care probabil erau…cum mi-ar fi plăcut şi mie să fiu :) Oameni care aveau entuziasm, curaj, demarau proiecte în care credeau cu tărie, nu se gândeau în primul rând la bani, ci dădeau tot ce aveau mai bun în ei, nu se dădeau bătuţi în faţa greutăţilor, îşi înfruntau fricile şi aveau curajul să recunoască că le era frică, că aveau emoţii, nu era nici o ruşine, oameni care aveau credinţă, speranţă, încredere, care prin ce făceau atingeau vieţile celorlalţi şi nu trăiau doar pentru ei, oameni care ştiau cine sunt, nu se conformau şi nu aveau nevoie de simbolurile “reuşitei” sociale. Dacă ei ar citi asta, probabil ar zice că-i idealizez :)
Printre aceşti oameni:

Emil Kindlein, aici în Sinagoga din cetate, lansând primul lui microfon de argint, lucrat manual de el, proces în care şi-a pierdut un deget şi după previziuni sumbre că nu va mai putea cânta la chitară, totuşi a revenit. Respect! De fapt pe Emil l-am mai fotografiat şi am mai scris despre proiectele lui: În căutarea timpului pierdut şi Unde sunt zăpezile de altă dată

eksm_010

 Beck Corlan care crede că noi am fost aduşi pe lume să facem lucruri extraordinare, oricât ne-ar fi de greu, care emană atâta bucurie şi pasiune când cântă, la care – lucru pe care-l întâlneşti rar – ce este în interior, este şi în exterior, adică convingerile ei cele mai importante sunt exprimate în cântec, în vorbă, în tot ce face, o lecţie de autenticitate

colaj beck

Iuliana Nălăţan, aici la lansarea cărţii ei, India Darshan şi dansând un dans tradiţional indian Odissi.

iulia_33

triptic iuliana copy

Dominic Samuel Fritz, iniţiatorul proiectului Timisoara Gospel Project (am mai scris despre el şi proiectul său aici: DIncolo de bariere)

 

tgp_264 copy

tgp_063 copy

În iunie am fost voluntară la organizarea Street Delivery şi am făcut şi poze, şi nu bănuiam că nici două luni mai târziu voi lucra la Cărtureşti. Deh, aşa se leagă lucrurile :)

IMG_1168 copy

IMG_1107 copy

 

IMG_1143

IMG_1048 copy

În iulie am fost într-o excursie de o zi la Muntele Mic şi la Trei Ape, şi cu toate că am stat doar câteva ore acolo, m-a umplut de energie şi de linişte, ca de fiecare dată când merg în natură:

IMG_1369 copy

IMG_1525 copy

În august am dormit sub stele la Herculane şi am fost pentru prima dată într-o excursie cu barca pe Dunăre, în peştera Ponicova şi pe lângă mănăstirea Mraconia

_MG_0295 copy

colaj capitan_pestera Ponicova

IMG_1547 web

În august am prins un apus minunat în lanul de floarea soarelui

IMG_1627 web

În octombrie am descoperit Munţii Poiana Ruscă şi pădurea toamna, o minune:

IMG_3462

IMG_3433

IMG_3452

În noiembrie am fost la o tură foto cu grupul Întâlniri foto Timisoara în satul Peştera şi am colindat prin satele din jur, Măgura, Şirnea şi spre Piatra Craiului. Şi aici am prins poate cel mai frumos răsărit văzut vreodată, într-o vale cu ceaţă, peste care răsărea soarele şi scotea încet încet din ceaţă în lumină câte o casă, un copac, un vârf de deal, superb!

IMG_3925 copy

IMG_3945 copy

IMG_3861prin plan copy

În decembrie am fost la Mănăstirea Oaşa (am scris despre asta aici)

IMG_4239 copy

Tot în anul acesta m-am mutat la casa mea, şi pentru prima dată în viaţă m-am simţit acasă, din toate punctele de vedere, am început să am sentimentul de linişte interioară, că sunt în locul potrivit, că am jobul potrivit, că ştiu cine sunt, că ştiu ce îmi place şi ce nu şi exprim asta, că am un sens, că trăiesc mai autentic. Eu credeam că marele curaj a fost să plec în străinătate, în locuri unde nu ştiam pe nimeni şi să o iau de la zero, să călătoresc singură, să fac chestii extreme, dar de fapt un curaj şi efort şi mai mare a fost necesar pentru a mă muta în oraşul meu natal, la 10 minute de locul unde am locuit toată viaţa şi să-mi iau viaţa în mâini, să mă definesc fără ajutorul lucrurilor “cool” pe care le făceam, ci aparent într-o viaţă banală. Şi pe măsură ce mi-am construit şi amenajat spaţiul exterior, am vrut să-l păstrez simplu şi curat, cu lumină şi culoare (iar cu ocazia aceasta am aruncat sau dat o groază de lucruri  – haine, cărţi, obiecte, despre care simţeam că nu-mi mai folosesc, de fapt că pot trăi liniştită şi fără ele; la fel am făcut şi cu oamenii, am redus mult socializarea, întânirile din obligaţie sau obişnuinţă sau doar pentru că nu ştaim ce să fac cu timpul meu), şi astfel am simţit că-mi amenjajez şi curăţ şi aşez pe baze noi şi spaţiul interior.

home sweet home copy

IMG_1349 copy

Apoi, o dată cu mutarea, în viaţa mea a intrat şi un pisic, cu care mi-a trebuit ceva timp să mă obişnuiesc, mi-a provocat tot felul de reacţii, dar am învăţat multe de la el şi… m-a schimbat (am scris despre asta aici). Poate cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o a fost că oamenii dificili (şi pisicile dificile :) de fapt nu sunt dificili de loc, ceea ce nu suportăm sunt de fapt reacţiile noastre la ei, şi dacă stăm să analizăm mai profund, descoperim că ce ne enervează la ei este de fapt ce ne enervează la noi. Aşa că oamenii (da, şi pisicile!) care ne provoacă furie, durere, vinovăţie, neputinţă, iritare, de fapt nu au făcut decât să scoată la iveală ce era în noi deja, ei sunt doar declanşatorul, nu cauza, ei ne apasă “butoanele”, ne ating punctele sensibile şi rănile, şi astfel vedem ce trebuie rezolvat în noi, vindecat, reevaluat, curăţat. De fapt toţi aceşti oameni şi şi situaţii sunt o binecuvântare, căci ne fac să devenim mai conştienţi şi să evoluăm. Ideea asta am regăsit-o în multe cărţi, dar doar acum am înţeles-o pe deplin, pe pe pielea mea şi cu exemple din viaţa mea. Şi poate că pisicul m-a mai învăţat să nu mă mai iau atâta de în serios, să nu mai fiu atâta de deranjată când lucrurile nu stau aşa cum vreau eu sau când el nu e “cuminte” (adică nu se poartă cum aş vrea eu), să am răbdare cu relaţiile (chiar şi cu o pisică) şi cu reacţiile şi sentimentele mele, să nu mă mai las dusă de ele, să respect şi accept pe celălat aşa cum este.

IMG_0877

Tot în 2013, pe la jumătatea anului am avut o “cumpănă” în viaţă, o cotitură, am căzut cu bicicleta, şi acum dacă mă uit în urmă a fost un accident foarte ciudat, parcă aş fi fost împinsă (deşi nu m-a atins nimic şi nici nu eram pe un drum accidentat) am dat cu capul de beton şi am rămas acolo ceva timp, şi aş fi putut foarte bine să nu mă mai ridic. Dar am avut noroc totuşi (în fine, noroc. am fost protejată!). De parcă aş fi avut nevoie să dau cu capul şi la propriu pentru a mă trezi. Am scris despre asta aici şi am mai făcut cu ocazia acesta o poză pentru proiectul meu 35 Ways of seeing myself

Reborn

…şi asta:

IMG_9082 copy

 Iar în încheierea anului, chiar în 31 decembrie, am fotografiat la doi paşi de blocul meu. Nu ştiu cine a scris acest “Te iubesc” pe asfalt şi pentru cine, dacă erau adolescenţi, sau dimpotrivă, la vârsta a treia şi într-un final el sau ea s-a hotărât să-i mărturisească iubirea, dacă a fost doar un joc, dacă a avut un răspuns, dacă a fost recirpoc sau nu. Dar sincer pentru mine nici nu a contat, tot ce ştiu e că în dimineaţa în care am trecut pe acolo cu gândul la treburi, cumpărături, probleme, dileme etc. şi am văzut aceste cuvinte scrise pe asfalt, am avut sentimentul că universul mi-a transmis un mesaj de iubire. Necondiţionată! Căci – după cum spuneam, cuvântul meu pe 2013 a fost love – cred că asta e marea şi greaua lecţie a lui 2013, să învăţ să iubesc necondiţionat. Iar eu aş fi putut să trec pe acolo şi să nici nu văd (cum poate de atâtea ori am făcut cu alte mesaje mai subtile). Aşa că m-am oprit, am zâmbit, mi s-a umplut inima de lumină şi…am mulţumit. Mulţumesc, 2013!

IMG_4341 copy

 

La Manastirea Oasa

IMG_4239 copy

Mai pe la începutul acestui an am fost la o conferinţă ţinută de Părintele Pantelimon şi Părintele Iustin de la Mănăstirea Oaşa (am mai scris despre asta aici). Era prima dată în viaţa mea când mergeam la o astfel de conferinţă şi trebuie să spun că a atins ceva în  mine, ceva ce nici nu ştiam că este acolo. Dar poate primul impact puternic a fost filmul prezentat în deschiderea conferinţei cu fotografii de la Mănăstirea Oaşa, realizate chiar de părintele Pantelimon, care a făcut facultatea de arte în viaţa dinaintea mănăstirii. M-am uitat atunci total absorbită şi fără să mai ştiu nimic în jur la fotografiile minunate, cu mănăstirea, cu munţii, pădurile şi cerul din jur, cu oamenii cu priviri luminoase şi sau arzătoare de…spirit, de duh, de adevăr (poate sună abstract, dar altfel nu ştiu cum să o spun, însă era atât de evident!), oameni trăind simplu, muncind, rugându-se, cu disciplină şi asprime, dar radiind atâta bucurie şi lumină cum rar am văzut în rest. Era o lume total necunoscută mie până în acel moment. Şi atunci mi-am zis că trebuie neapărat să ajung la mănăstirea Oaşa. Ceea ce s-a şi întâmplat spre finalul acestui an. Şi deşi am stat foarte puţin acolo, doar o noapte şi o zi, am trăit multe şi…da, am fost fericită, într-un mod cu totul nou. Întâmplarea a făcut ca la câteva ziel după ce am ajuns la mănăstire să fie din nou în Timişoara o conferinţă cu părinţii Iustin şi Pantelimon. Şi atunci am stat trei ore în picioare, într-o sală ticsită şi nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Aş vrea să scriu doar câteva idei care mi-au rămas de la conferinţă, care m-au făcut să mă gândesc şi după aceea mult timp la ele şi mi se par nişte principii de viaţă simple, poate aspre, dar care te duc la bucurie adevărată. Citez din memorie, deci poate citatele nu sunt exacte şi sunt trecute prin filtrul meu, dar aş vrea totuşi să le scriu:

– A vedea răul din noi, a ni-l asuma şi a-l depăşi este cea mai mare şi mai importantă lucrare din viaţa omului. Să-ţi vezi răul din tine nu e puţin lucru, asta înseamnă că de fapt s-a făcut lumină în tine, căci dacă era întuneric nu vedeai nimic. De fapt cu cât se face mai multă lumină în tine, cu atât devii mai conştient de răul din tine (dar şi de bine)

– De multe ori oamenii deznădăjduiesc pentru că văd că e atâta rău în ei, şi e prea greu să se lupte cu patimile, şi atunci se lasă pradă deznădejdii. Însă atitudinea trebuie să fie una de hărnicie, adică da, e mult de lucru, e drum lung, e mult de luptat, dar zi de zi lucrez, mă lupt, nu mă las, sunt “harnic” (dar în alt sens, harnic la munca interioară, ce frumos!). Deznădejdea e un semn de mândrie (că lucrurile sau eu nu sunt aşa cum aş vrea, dar nici nu fac un efort pentru asta). Iar lupta până la urmă nu e dusă pentru a ajunge la un confort psihic, ci lupta e sursă de energie duhovnicească (altă idee atât de puternică, care m-a pus pe gânduri)

– De multe ori ne concentrăm pe a vedea doar răul, greşelile, neputinţele celorlalţi, vedem paiul din ochiul celuilalt, dar nu vedem bârna din ochiul nostru. O atitudine care de fapt îi face rău celuilalt, pentru că atunci când ne concentrăm asupra răului din el, de fapt îi potenţăm sau îi scoatem la iveală răul. În schimb dacă ne schimbăm noi atitudinea şi încercăm să vedem dincolo de acel “pai” care ne stă în ochi, încercând a-l privi şi primi pe celălalt curat în inima noastră, practic îi oferim o “oglindă” în care să se vadă curăţit, încurajăm să iasă la iveală, să se mainfeste binele din acea persoană. Dar asta înseamnă că mai îtâi trebuie să ne curăţim noi în interior. ca întodeauna, în loc să vrem săl schimbăm pe celălalt, să ne schimbăm mai întâi pe noi înşine. Lucrarea acolo începe. De fapt, atunci când ceva ne deranjează, ne înfurie la celălalt, e ceva ce ne deranjează în noi. Ce e înăuntru e şi în afară. Nemulţumirile şi urâtul din interior se proiectează şi în afară. Şi drept concluzie, cuvintele lui Nae Ionescu “Vezi ce eşti, nu vezi ce este”.

– Şi apropo de viaţa prin celălalt şi una dintre poruncile fundamentale, a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi, ce înseamnă asta de fapt? A-l aduce pe celălalt în tine,  a-l percepe ca pe tine, ca pe un alt tu, iar atunci nu mai poţi fi rău sau judecător cu el. Poate că pare simplu şi banal, dar din porunca aceasta de mult eori ne oprim la a-ţi iubi aproapele şi uităm de multe ori partea cu “ca pe tine însuţi”, ceea ce duce la sacrificii prost înţelese “spre binele celuilalt”, şi la pretenţii pentru acest sacrificiu. Dar doar măsura în care te iubeşti /te accepţi/te asumi pe tine este măsura cu care îl poţi iubi pe celălalt. Sau de multe ori ne oprim doar la a ne iubi pe noi în sensul urmăririi doar a propriilor plăceri, sau a trăi doar pentru noi, fără a vrea să facem măcar un mic gest de a renunţa la confortul şi plăcerea proprie pentru celălat. Căci paradoxal, a te iubi pe tine înseamnă şi a renunţa la tine.

Atât deocamdată. Şi câteva fotografii de la Mănăstirea Oaşa, unde am făcut şi o drumeţie pe munţii din jur, pe o zi de iarnă din aceea limpede, cu cer albastru intens, cu ger şi soare, care făcea ca zăpada să sclipească şi totul în jur să fie de un alb strălucitor.

IMG_4250 copy

IMG_4215 copy 4 web

IMG_4240

IMG_4257 copy

IMG_4234 copy

IMG_4228 copy2

IMG_4203 copy

IMG_4200 copy

IMG_4199 copy

IMG_4209 copy

IMG_4233 copy

Ce se vede la Muntele Mic

“Vezi ce esti, nu vezi ce este” (Nae Ionescu)

De ce sa te duci la Muntele Mic vara? E un munte golaş şi nespectaculos, unde găseşti doar nişte pensiuni aruncate ici colo sau neterminate, un hotel mastodont gri-comunist în paragină, scheletul telescaunului care nu funcţionează, o cruce mare de fier pe lângă care sunt parcate maşini cu portierele deschise, cu muzica la maxim, in timp ce oamenii mănâncă mici pe capotă (nu e glumă).

De acord. Lucrurile astea sunt adevărate, există, se văd. Dar nu e asta totul. Există şi iarbă moale pe care să stai uitându-te la cer, cu stomacul plin de un senvici care devine cea mai fabuloasă mâncare, muzica vântului şi a ierbii, mici comori delicate de flori şi trifoi dacă te cobori la firul ierbii, liniştea, mirosul aerului de munte, soarele care-ţi arde faţa, turme de oi pufoase care se uită la tine curioase si sperioase, câini blănoşi buni de mângâiat, şi mai ales, oriunde te uiţi, cerul larg, deschis, pe care la oraş îl văd doar îngrădit de blocuri, aici e nesfârşit, plin de nori albi în mişcare, în care se văd fiinţe fantastice, acel cer pe care dacă-l privesc mai mult, parcă mă umple, se transferă în mine, şi plec de acolo limpede, cu norii albi ai sentimentelor şi gândurilor trecând fără să lase urme în acel senin.

IMG_1381

Şi atunci ştiu că depinde doar de mine, unde aleg să mă uit. Ce aleg să văd. Am capacitatea să mă minunez, să mă bucur, să văd minunea lumii în fiecare zi? Asta nu înseamnă că închid ochii sau că urâtul şi răul nu există şi nu trebuie conştientizate. Dar depinde de mine ce aleg să văd şi să simt.

Aleg să văd groapa aceea şi balta şi hartia aruncata şi sictirul care vine cu ea, sau aleg să văd şi să mă minunez de chiciura care s-a depus pe iarbă, făcând o dantelărie unică şi irepetabilă. Aleg să văd blocul care se cojeşte sau copacul din faţă în care bate soarele şi toate frunzele lui galbene intens capătă o aură şi e atât de frumos, că-mi ţin răsuflarea? Şi chiar frunzele, da frunzele, care sunt miliarde, şi nu e una identică cu cealaltă, asta mi se pare cel mai miraculos lucru. Sau vrăbiile cu cenuşiul lor care se confundă cu asfaltul şi praful, cât sunt de simpatice şi cum se opresc din ciripit când te uiţi la ele (aţi observat?). Aleg să văd un om care mi-a tăiat calea sau a fost nepoliticos şi să plec bodogănind cu “numai în România, la d… şi n…  şi etc” şi m-a stricat dimineaţa, sau aleg să văd atâtea gesturi de bunătate pe care le fac oamenii zilnic în jur? Sau mă uit în mine şi aleg să văd că nu am fost în stare de una şi de alta, că nu am fost de-ajuns de…whatever, că nu m-am ridicat la nivelul aşteptărilor mele sau aleg să văd minunea că sunt ajutată şi ghidată să evoluez şi să mă schimb, că pot dărui, atât cât pot, că pot spune îmi pare rău?

IMG_1386 copy

Şi asta văd, la mine în primul rând, că dacă aleg să mă las pradă negativităţii, reproşurilor, furiei, învinovăţirilor, dar şi comodităţii, sunt limitată, asta împiedică să iasă la iveală ce este mai bun în mine. Şi cred că este la fel pentru toată lumea. Cu cât suntem mai limpezi în interior cu atât vedem mai multă frumuseţe în exterior. Cum se spunea, ce e înăuntru e şi afară. Dar pe de altă parte, şi încercarea perpetuă de a fi bun, te poate transforma într-un plicticos fără nuanţe, fără “scânteie” (căci şi scânteile au nevoie de umbră pentru a lumina) sau un moralist. Ceea ce uneori mă întreb dacă nu am devenit cu aceste texte. Dar poate o să-mi spuneţi voi care citiţi :)

Şi pentru că articolul plecase de la o excursie la Muntele Mic, iată şi nişte poze cu ce am văzut acolo.

IMG_1369 copy

IMG_1365 copy

IMG_1373

IMG_1366 copy

IMG_1382 copy

IMG_1393c copy

IMG_1395 copy

Articol din seria Made in Romania