Povesti din Insulele Eoliene

In seara aceea pe plaja pustie din insula Lipari nu ma gandeam la nimic, doar simteam, sunt sigura. Si asta rareori se intampla.

Era in 2010 si era prima calatorie in care plecasem singura. E drept, in urma cu cativa ani plecasem in Italia sau in Cehia la lucru in urma unor decizii luate ad-hoc si fara sa cunosc orasul sau pe nimeni acolo, dar era diferit, acolo macar stiam ce voi face, aveam niste repere fixe, universitatea, biroul. Dar niciodata nu plecasem singura o saptamana intreaga, ceea ce mi se parea un timp atat de lung, care se deschidea in fata mea necunoscut. Stiu, stiu, poate nu e mare lucru, am prietene care sunt atat de curajoase si le admir (nu numai pentru asta), calatoresc singure cu lunile prin America de Sud sau Asia. Si prin calatoriile mele am intalnit atatia backpackeri care dadeau singuri inconjorul lumii, ca un fel de ritual de maturizare dupa graduation si… erau cu 10 ani mai tineri decat mine). Tot imi zic ca intr-o zi o sa fac si eu asta. Intr-o zi. Aaargh!! Dar nu, chiar trebuie sa fac asta, nu ca sa obtin vreo iluminare sau fericirea sau vreun Fat Frumos la final, cum s-a intamplat in Eat Pray Love, dar asa, zic eu ca-i o chestie care sta pe lista mea de lucruri importante de facut inainte de a muri. Cum a fost sa zbor cu parapanta, sa fac scuba diving, sa locuiesc in strainatate sau sa pot vorbi si sa-mi exprim parerea cu convingere in public (da, asta e printre cele mai grele, noroc ca mai am ceva timp ca sa reusesc…sper)

Hmm, uneori cand stau la o bere cu prietenii la terasa in orasul unde m-am nascut si am crescut si totul in jur si in mine e atat de calm si familiar, ma intreb ce e chestia asta in mine, ca o neliniste, un urlet, un dor nedefinit (unii il numesc wanderlust) care ma impinge sa las totul in urma, sa ma arunc in lume ca-ntr-un ocean necunoscut, ca Ulise, sperand ca in final sa ajung…”acasa”.

Trebuie sa va spun ca inainte de a pleca in calatoria asta, imi trecusera atatea ganduri si frici prin cap, pronind de la o sa ma plictisesc/deprim singura, nu o sa reusesc sa vorbesc cu oamenii intalniti pe acolo, cum am vazut ca face toata lumea relaxata si faina pe care am mai intalnit-o in calatorii, o sa apar in ziare la sectia de stiri socante: violata, nu i-a fost gasit corpul, o sa am o aventura (sau mai multe?) cu un pescar local ars de soare, cu ochi albastri (da, da, asta ne baga in cap filmele alea romantice), o sa intalnesc iubirea vietii mele, dar nu o sa schimbam adrese de email sau numere de telefon si o sa ne cautam in urmatorii 10 ani, in realitate si pe facebook (sunt mare fana a filmelor Before Sunrise and Before Sunset…si a lui Ethan Hawke) 

Asa ca in ziua in care a trebuit sa ma trezesc la 3 dimineata ca sa iau autobuzul spre aeroport (si stiam ca va urma o calatorie cu trenul, si apoi cu vaporul si apoi iarasi un autobuz pana in satul unde era campingul in insulele Eoliene, si bineinteles, sa  caut gara, portul, vaporul, statiile in orasele de pe drum), mi-a venit sa inchid alarma si sa ma culc la loc si sa renunt la ideea acestei calatorii.

Insa la vreo doua zile dupa ce am ajuns acolo, in seara despre care voiam sa va povestesc, chiar nu ma gandeam la nimic, era liniste si pace in mine, nici urma de fricile de acasa (ceea ce imi dovedeste inca o data ca lucrurile de care ne e frica sut doar in capul nostru. Dar sa nu credeti ca data viitoare cand plec o sa fiu mai relaxata).
Nu voiam sa fiu in alta parte, nu-mi faceam planuri, nu mi-era nici foame, nici sete, nici frig, nici cald, nu aveam nevoie sa-mi cumpar ceva, sa vad ceva, sa merg undeva, sa ma intalnesc sau sa vorbesc cu cineva. Eram pur si simplu. V-am spus, rar mi se intampla asa ceva. Stateam pe plaja cu pietricele negre care-mi lasasera sute de urme rotunde pe spate, insa atunci nu le simteam. Se auzea doar marea calma, fosnind la cativa pasi de picioarele mele. Pe plaja nu mai era nimeni, doar mai incolo barcile colorate ale pescarilor trase la mal. Golful in care stateam era inconjurat de munti intunecati, deasupra carora rasarea luna, unde doar vreun scooter intarziat lasa o dara intortocheata si muta pe drumurile ce urcau si coborau prin sate. In departare, pe mare, se vedea vag, prin ceata de pe linia orizontului, varful vulcanului Stromboli, cu scantei si un nor de fum deasupra.

Langa mine pe cearceaf erau resturile cinei, o foccacia cu masline si rosii uscate cu un miros de-ti lasa gura apa, un strugure negru, dulce si doua piersici pufoase si zemoase. Era si cartea de Isabel Allende, care m-a fermecat cu istoriile ei latino-americane de dragoste, moarte, intamplari fantastice tesute in realitate si destine tragice, povestite simplu, cald si trist, cum numai ea stie sa o faca (e povestitoarea mea preferata). Dar cartea statea acum cu fata in jos, abandonata, pentru ca nu mai era suficienta lumina ca sa citesc. Aerul era caldut, ca o mangaiere pe pielea arsa de soarele din timpul zilei, pe puntea vaporului cu care am mers pe una din insulele alaturate.

Cred ca in momente din acestea ma indepartez de lume, pentru a nu o epuiza, pentru a nu MA epuiza, pentru a nu-i epuiza pe oamenii pe care-i iubesc. Are sens? Cred ca in momente din acestea de singuratate ma reincarc, ma reconectez la mine, pentru ca apoi sa ma intoarc in lume si la oameni mai plina, mai intreaga, mai eu insami, poate pentru a putea si da ceva, nu doar a ma hrani din la nesfarsit din tot ce ma inconjoara, fara a ma putea satura vreodata. Sau cel putin asta am simtit eu. Am nevoie sa fiu ca fluxul si refluxul.

Poate ca pana acum v-ati dat deja seama ca v-am cam amagit cu titlul despre Insulele Eoliene, ca nu prea v-am zis despre aventurile de acolo, insule exotice, scuba-diving, italieni care flirtează cu orice pretext, vulcan activ, golfuri cu stanci abrupte, fructe de mare, pizza, arheologie, mare albastra, terase albe, oleandri, legenda cu zeul Eol (de unde si numele insulelor)…dar sper ca fotografiile o sa vorbeasca despre asta si bineinteles, lasa loc unei povesti viitoare)

Si doar asa, ca un mic teaser, o sa va povestesc curand despre placutele pe care sunt inscrise numere caselor de acolo, care a fost micul meu proiect foto in Insulele Eoliene.

Pe curand.