„Deci Gran Canale ăsta e ca Magheru la noi.”
Eu și C. pufnim în râs. Iar râsul ne dă un mic imbold de energie să înotăm mai departe prin șuvoaiele de oameni care inundă străduțele înguste ale Veneției într-o vineri de 1 mai, pe la ora 15. Nici nu mă gândesc să mă plâng să sunt prea mulți turiști, pentru că și noi doi practic îngroșăm rândurile lor în acest Babel al naționalităților și limbilor.
Adevărul e că nu îmi mai place așa mult să călătoresc. Pe vremuri mă visam un globe-trotter, acum trebuie să-mi înving anxietatea de călătorit, răul de mișcare, oboseala mare cauzată de aglomerațiile de oameni și de zgomot (prea mulți stimuli!), durerile de spate și șold de la prea mult mers pe jos. Mda, vreau confort, cel mai bine mă simt acasă. Și totuși, încerc să mă silesc să călătoresc pentru a ieși din rutină din când în când, așa cum mă silesc să ies să mă plimb zilnic (tarele muncii pe cont propriu, de acasă, după pandemie). Pe de altă parte, simt că am multe de făcut aici, în locul unde sunt, iar călătoritul mă distrage. Dar în fine, aici ating un teren unde lucrurile sunt greu de discernut și nu vreau să dau o conotație măreață nevoii mele de confort și faptului că… am îmbătrânit. În fine, nu sunt bătrână-bătrână, dar simt că s-a schimbat ceva. Și totuși, călătorim. Acest plural e important. C. n-a mai fost niciodată la Veneția. Și chiar îmi zicea că nici nu-și imagina că va ajunge vreodată. Deși nu e o destinație foarte îndepărtată, pentru noi, copii crescuți în comunism și tranziție, în anii ’90 până și o călătorie în Ungaria sau Iugoslavia era ceva extraordinar, iar granițele închise din comunism (și sărăcia noastră de atunci) le-am purtat mult timp după aceea în noi, în ciuda libertății de călătorit nou dobândite. De când ne-am căsătorit, am făcut multe călătorii în străinătate care pentru mine erau de revedere (din viața mea anterioară, de expat și călător înverșunat), iar pentru el, erau prima volta.
De fapt, pentru mine prima călătorie la Veneția a fost cu tatăl meu. El m-a dus într-o vacanță prin Europa de unde am multe poze pe film, care acum stau decolorate într-un album cu file de plastic. Mă uit pe spatele fotografiilor și văd că am scris cu acribie locurile pe care le vizitasem, dar nu am scris anul și nici nu mai pot să-mi aduc aminte cu exactitate când a fost acea excursie (ce ironie, nu?). Totuși, după tunsoarea mea nicicum, după hainele preponderent negre și zâmbetul silit din multe poze, probabil că aveam în jur de douăzeci de ani, o adolescență-tinerețe cu probleme. Atunci nu cred că am apreciat la adevărata valoare o astfel de excursie, acum o apreciez retrospectiv, dar tata nu mai e aici ca să-i spun asta. Iar apoi, când am locuit în Italia, în 2004-2005 am fost de mai multe ori la Veneția.
Și da, cred că o călătorie e o educație bună. În ciuda aglomerației prea mari și a etichetei „prea turistic”, cred că merită ca măcar o dată în viață să stai în Piazza San Marco din Veneția. Să vezi Veneția, La Serenissima, care a dominat Mediterana sute de ani, a cărei bogăție și splendoare se revarsă peste tine la tot pasul.
Sunt multe motive pentru a călători, dar în general toți călătorim pentru a vedea lucruri frumoase, pentru a trăi lucruri frumoase. Iar acest frumos e subiectiv pentru fiecare. Nu ne plimbăm cu gondola (30 de minute, 90 de euro!), nu ne luăm aperol spritz, cum pare să bea toată lumea, la toate terasele și în pahare de plastic „to go”, pline de lichid portocaliu cu gheață, băut în mers, pe străzi (dar totuși, cedăm la o înghețată – e interzis să mergi în Italia și să nu mănânci înghețată :), nu ne cumpărăm suveniruri, măști pictate de porțelan cu 3 euro sau 300 de euro, animăluțe din sticlă de Murano, nu mâncăm la restaurant (ci doar mâncare de-a gata de la vitrină la supermarchet, adică un Interspar gigantic de lângă cazarea noastră cu shared bathroom pe continent, în Mestre, unde suntem printre puținii albi care fac cumpărături acolo). N-am luat nici măcar vederi, cum iau de obicei din călătorii (dar asta pentru că am uitat, cred că datorită oboselii). Pentru noi și o călătorie low cost e foarte high cost. Dar sunt recunoscătoare că o putem face, în orice condiții.
Facem economii la mâncare, dar mergem la muzee. Poate că asta a fost acea frumusețe care m-a motivat pe mine să fac această călătorie. Și să ajung la Burano, raiul culorilor și al fotografilor, unde nu mai fusesem până acum. Dar să le iau pe rând.
Ne rezervăm o dimineață pentru a vizita Gallerie dell’Accademia, avem bilete deja luate online cu o săptămână înainte. S-a dus spontaneitatea vizitelor de pe vremuri, dacă vrei să iei bilete în ziua respectivă, când ai chef să mergi, s-ar putea să fie sold out. E ora 9, a doua noastră zi în Veneția și înainte de a intra în Galerie, stăm la o terasă însorită în mica piațetă Campo della Carita de pe marginea unui canal, eu iau cappuccino, C. un Americano, certo, grazie și în încetineala asta simțim că ne prinde sufletul din urmă, după alergătura zilelor dinainte de plecare. Ne uităm la gunoierii venețieni care merg pe străduțe, adună sacii de gunoi în cărucioare metalice mari, pe două roți și apoi îi depozitează în bărci care sunt echivalentul mașinilor de gunoi. Suntem uimiți de acest sistem de colectare a gunoiului care funcționează foarte bine, de vreme ce Veneția e incredibil de curată. (mă întreb oare cum funcționează canalizarea într-un oraș ca acesta) În ciuda miilor de turiști, nu am văzut mizerii pe jos sau pe canale. Chapeau!
Pictura Renașterii venețiene
În fine, după ce admirăm gunoierii și ne terminăm cafelele, suntem pregătiți de artă. În Gallerie dell’Accademia sunt adunate multe capolavori ale Renașterii venețiene, dar și din alte epoci și locuri. Am citit puțin înainte într-o carte de istoria artei despre tipicul picturii venețiene. Nu sunt o cunoscătoare de istoria artei, nu am limbajul potrivit, dar încerc să integrez câte ceva din ce am aflat. Câțiva dintre factorii care au influențat pictura venețiană sunt: marea bogăție a republicii venețiene mai ales în secolele XV-XVI, în urma comerțului pe mare, predilecția pentru fast, serbări publice și procesiuni somptuoase, senzualitatea vieții, frumusețea și mai ales calitatea luminii. Asta am observat chiar din prima zi când am ajuns în Veneția, lumina foarte puternică, claritatea conturilor, contrastul puternic, culori intense, poate și datorită reflexiei în apă și pentru că aerul e foarte limpede, poluarea fiind foarte redusă (aici nu sunt fabrici sau trafic).
Întotdeauna m-a fascinat legătura dintre caracteristicile unui loc și perioade, factorii sociali și de mediu și felul în care influențează arta, arhitectura. Iată ce frumoasă explicație pentru caracteristicile picturii venețiene: „Aici, în lagună, lumina are o calitate rară, pe care n-o întâlnim aiurea, nici chiar în celelalte orașe ale Italiei. Sunt nuanțe de culoare și, ca o consecință, aspecte ale orașului de o frumusețe aproape ireală, în acest loc binecuvântat, jumătate mare, jumătate uscat, adevărată cetate de vis. O cetate de vis prin arhitectura ei reflectată pretutindeni în apa care se mișcă, cetate de vis prin armonia de tonuri delicate, într-o continuă vibrație. Locuitorii, crescuți în acest mediu, au ajuns să se deprindă să trăiască o viață mai voluptoasă decât restul lumii, să se bucure de ea cu toate simțurile, nu doar cu cel vizual. Așa se explică de ce întâlnim aici, mai ales în epoca Renașterii, serbări în care demnitarii înalți ai Republicii, în frunte cu dogele, urmați de toată populația, în costume bogate, parcurg puținele străzi sau piața San Marco… fără să mai vorbim de baluri, concerte sau alte petreceri. Prin acest spectacol ochiul venețianului se obișnuiește cu o anumită armonie de culori, o cere, și tot ea îl face capabil să înțeleagă o operă de artă, în care accentul se pune tocmai pe colorit. ” („Manual de istoria artei – Renașterea”, G. Oprescu, Ed. Meridiane, 1985)
Știu, e dificil să vorbești despre picturi, mai ales că nu îmi propun să fac un articol de specialitate, nici nu aș putea, nu am cunoștințele. Și apoi, asta vorbeam cu C.: deși ne uitasem înainte pe internet ce picturi putem vedea la Galerie, ne dăm seama, încă o dată, că deși avem acces la atâtea surse de informație și ne e accesibil aproape orice online, ceva se pierde când vezi o operă de artă online sau chiar într-un album de artă. E cel mai bine să le vezi cu ochii tăi. Ceva din spiritul și munca artistului e cuprins în acea operă de artă unică și atunci când te găsești în fața ei ceva-ceva se mișcă în tine.
Ce rămâne din vizita la un muzeu
Multe, dar probabil rămân pe cărările bătute ale pictorilor celor mai cunoscuți.
(Și chiar la începutul galeriei, un spațiu dedicat restaurării unei picturi de Bellini, mă face să mă gândesc ce înseamnă, ca țară, ca oraș, să pui preț pe patrimoniu, pe operele de artă și să investești în păstrarea, restaurarea și punerea lor în valoare. Fără comparații.)
Coloritul incredibil în două picturi de mici dimensiuni, Pieta și Sacra Conversazione realizate de unul din frații Bellini (talentată familie!).
Ultima pictură a lui Tițian – Tiziano Vecellio, o „Pieta” (1576) făcută pentru mormântul lui, în tonuri de argintiu și albastru, ale bătrâneții.
Giorgione, cu „Furtuna” sa, dar și mai mult m-a impresionat „La vecchia”, bătrâna care se presupune că ar fi mama artistului și care ne aduce aminte de trecerea timpului.
Camera dedicată vieții sfântului Marcu, căruia un înger sub forma unui leu înaripat (care devine simbolul Veneției) îi spune, atunci când eșuează în laguna venețiană, că aici îi va rămâne trupul.
„Bunavestire” (1578) de Paolo Caliari sau Veronese, în care îngerul e surprins în zbor, înainte de „aterizare”, realizată pentru a fi așezată într-un spațiu asemănător cu cel din pictură, astfel încât privitorii să intre în scenă.
„Apariția celor trei îngeri în fața lui Avram” de Tiepolo, care deja iese din Renaștere.
„Cina cea de taină”, tot de Veronese, o pictură care se întinde pe un perete întreg (mai mult de zece metri lungime și cinci lățime), pentru care e dus în fața Inchiziției pentru „abatere de la dogmă”, respectiv că a reprezentat peste cincizeci de personaje, inclusiv soldați germani, pitici, animale, sclavi, etc. iar el dă un răspuns celebru în apărarea libertății de exprimare a artiștilor: „Eu pictez și realizez chipuri. Noi, pictorii, ne luăm aceleași libertăți pe care și le iau poeții și nebunii”. Și totuși schimbă titlul picturii în „Ospăț în casa lui Levi” (1573).
„Căsătoria mistică a Sfintei Ecaterina” de Veronese, pentru că mi-e drag de Sfânta Ecaterina și avem în Timișoara acest episod reprezentat în altarul bisericii catolice cu același nume.
Sculpturile lui Antonio Canova, al cărui monument funerar impresionant din marmură albă îl regăsim în biserica franciscană Santa Maria Gloriosa dei Frari, alături de celebra pictură cu Înălțare a Fecioarei Maria de Tițian.
Toate detaliile din „Distrugerea templului din Ierusalim” (1867) de Francesco Hayez, un pictor de care-mi amintesc și din Pinacoteca di Brera din Milano cu minunatele lui „Melancolia” și „Sărutul”.
Și mai ales, Jacopo Robusti – Tintoretto (un diminutiv de la vopsitor, tintore, meseria tatălui său), pictorul venețian par excellence. Dinamica și energia extraordinară a picturilor lui i-au dat numele de „il Furioso”. Extraordinare sunt mai multe picturi cu episoade din viața Sf. Marcu, dar și episoade biblice cum sunt: Coborârea de pe cruce, Răstignirea sau Geneza, crearea animalelor.
Detalii din picturile lui Tintoretto
În căutarea lui Tintoretto
Recunosc că fac o mică fixație pe Tintoretto și am micul meu quest prin Veneția, în „urmărirea” lui. În timp ce C. merge în Piazza San Marco pentru a urca în Campanilla, eu merg la Scuola Grande di San Rocco, unde Tintoretto a lucrat mai mult de 20 de ani, pictând peste 60 de picturi enorme, ca decorații pentru pereți și tavan. A lucrat pe gratis, fiindu-i furnizate doar materialele. Mă gândesc: ce însemnă să lași ceva în urmă, să dăruiești ceva orașului tău, să nu fi preocupat doar de câștig. Alături e biserica San Rocco (Sfântul Rochus), un sfânt la care oamenii se rugau în caz de epidemii, el însuși a fost bolnav de ciumă. Știu povestea lui pentru că am spus-o deseori la tururile ghidate în Timișoara, el regăsindu-se pe cele două „coloane ale ciumei” din Piața Libertății și Piața Unirii, cu haina lui de pelerin, câinele la picior și bubonul ciumei pe care ni-l arată pe coapsă. Și mai e o mică biserică catolică din cartierul Freidorf care îi este dedicată acestui sfânt.
Scuola Grande di San Rocco, interior și exterior
Ajung și la casa unde a locuit Tintoretto, la biserica unde e înmormântat, Chiesa Santa Maria dell’Orto și a pictat-o, bineînțeles, dar ratez întâlnirea cu el din biserica de pe insula San Giorgio Maggiore, unde mersesem special pentru asta (țeapă!), pentru că e închisă în pregătirea Bienalei de la Veneția.
Biserica și vedere de pe insula San Giorgio Maggiore
Culori de Burano
Sâmbătă mergem la Burano, insula unde visasem să ajung din vremea când mă ocupam mai mult de fotografie și voiam să ajung în destinații foarte „fotografiabile”. Acum am venit fără aparat foto, dar am făcut multe poze cu telefonul și am fost fascinată de îngemănarea de culori ale insulei (nu e nimic trucat sau exagerat în fotografii). În ciuda aspectului ca un decor de carton din filme și a puhoaielor de turiști, totuși insulița asta are un aer mai autentic, pe lângă traseele aglomerate, sunt străduțe pustii, unde localnicii își văd de viața lor.
Duminică după-amiază avem zbor spre casă, dar dimineața facem o ultimă incursiune în Veneția, în lagună. Vrem să mergem la biserica românească, dar Liturghia nu se ține fix azi. Stăm la o ultimă cafea în Veneția, care ne ustură la buzunar, în timp ce aerul se încălzește, orașul se trezește, gondolierii au primii clienți, vânzătorii își scot marfa pe care numele Veneției este multiplicat la infinit, iar din difuzoarele de la cafenea răsună cea mai autentică muzică… chinezească (nu glumesc).
