În căutarea artei noi și vechi la Szeged

Care timișorean nu a vizitat sau a trecut măcar o dată prin Szeged în drumul spre Europa de Vest?

Eu nu pot zice că Szeged-ul era neapărat pe lista destinațiilor mele „must see”, dar soțul meu și-a dorit să meargă anul acesta la Szeged într-o excursie de o zi – cadou de ziua lui. E o destinație destul de apropiată, la doar 90 de kilometri de Timișoara și potrivită pentru bugetul nostru redus de călătorii de anul acesta. În plus, el are o legătură specială cu orașul: are amintiri din prima tinerețe, când venea aici cu trupa lui de prieteni să se dea cu rolele – era prin anii 2000, când până și o ieșire la Szeged era ceva deosebit, parcă și berea luată de la un supermarket avea un gust deosebit.

Domul catolic (Catedrala votivă) și piața centrală din Szeged

O poveste de dragoste cu arhitectura

Totuși, anul trecut mi-a atras atenția Szeged-ul, după ce am văzut câteva ilustrații cu detalii superbe de clădiri în cadrul proiectului „Common Heritage –  A Tale of Four Cities” al Asociației Prin Banat, care analiza similitudinile dintre elementele arhitecturii Art Nouveau / Secession din patru orașe din țări diferite: Timișoara, Odessa, Subotica și Szeged, care s-a finalizat cu realizarea unui album „Secession Detail – A Common Heritage” – acesta a fost sursa de inspirație pentru lucruri de văzut în Szeged.

Mărturisesc că sunt fascinată de acest curent de arhitectură, și de arhitectură în general, o pasiune care a venit o dată cu tururile ghidate pe care le-am ținut de-a lungul ultimilor șapte ani în Timișoara, inclusiv tururi tematice Art Nouveau sau tururi dedicate unor arhitecți cu impact major în Timișoara. Am studiat pe cont propriu istoria arhitecturii, am încercat să înțeleg caracteristicile curentelor arhitecturale și m-a fascinat legătura dintre arhitectură și istorie, sociologie, antropologie. Bineînțeles, asta nu mă face o expertă, e un domeniu vast și cu un limbaj specializat care de multe ori nu-l stăpânesc, dar e ceva ce mă preocupă și încerc să învăț, să înțeleg.

Un curent arhitectural rebel

Poate că fiecare curent arhitectural la vremea lui a fost ceva deosebit, a încercat să revoluționeze, să răspundă unor cerințe sau schimbări din societate. Și goticul sau barocul  la vremea apariției lor nu au fost prea apreciate, au fost considerate kitch sau barbare. Dar poate Art Nouveau (Arta Nouă) a fost curentul cel mai „rebel”. Apărut spre finalul secolului 19, și-a dorit să se rupă de curentul eclectic și istoricist, care dominase secolul 19, care „reciclase” și refolosise elemente ce țineau de curente arhitecturale din trecut. Cam plictisitor, nu? Deci gata cu neo-clasicul, cu liniile drepte și proporțiile templelor grecești.

Art Nouveau (arta nouă), cu denumirile specifice fiecărei țări: Szecesszió (în Ungaria), Arte Joven (Spania), Stile Liberty (Italia), Jugendstil (Germania), Secession (Austria), Stilul 1900 (România) a lăsat o moștenire valoroasă nu doar în domeniul arhitecturii, ci și al altor domenii: grafică, țesături, mobilier, sticlărie, îmbrăcăminte. S-a dorit a fi un „Gesamtkunstwerk” (o operă de artă totală) și o rupere de tradiție, de secesiune, de unde și numele său. S-a inspirat din natură, cu liniile, formele și armonia ei. Clădirile sunt parcă organisme vii. A folosit materiale ca fierul forjat, sticla, ceramica și betonul armat pentru a crea forme neobișnuite, organice, sinuoase, unduitoare, tip „coup de fouet” (lovitură de bici) – în Belgia a și fost numit așa, sau și mai amuzant, „noodle style” 🙂

Deci nu e de mirare că îmi făcusem o mică listă (eu, tocilara, cu listele) de clădiri Art Nouveau/Secession din Szeged pe care voiam să le văd în această excursie de o zi.

Prima întâlnire

Când ajungem în Szeged sâmbătă dimineață, puțin înainte de ora zece, găsim orașul adormit sub un cer înnorat și un frig umed de octombrie. Cafenelele și magazinele abia încep să se deschidă, străzile sunt aproape pustii, mai vedem un homeless căutând prin coșurile de gunoi, un bărbat ieșit cu câinele la plimbare și într-una din piețele centrale, un grup de seniori maghiari bine dispuși, cu aerul unei întâlniri de 50 de ani de la terminarea liceului 🙂

Google maps ne poartă spre cea mai apropiată clădire Art Nouveau de locul unde am parcat și… e ca un fel de dragoste la prima vedere. Palatul Reok e o clădire impunătoare cu trei etaje, aripile ei întinzându-se pe două străzi, cu pereți albi văluriți, din care răsar flori albastre cu auriu, cu petale larg deschise, balcoane bombate ca niște marsupii, cu feroneria ca niște vrejuri de plante cățărătoare, tipice Art Nouveau, cu ferestre în semicercuri, ca niște ochi, vegheată de un vultur care-și deschide aripile peste frontonul clădirii. E atât de frumoasă, ca o doamnă care s-a gătit cu cele mai la modă haine (moda de la 1900), pentru a merge la o petrecere, unde fură ochii tuturor.

Citind apoi despre această clădire, aflu că este o perlă a arhitecturii Art Nouveau în Europa și stilul ei nu e atât tipic Secession-ului maghiar, ci mai degrabă este tributar Art Nouveau-ului din Franța și Belgia, unde a studiat arhitectul care a proiectat-o, Ede Magyar. Totodată, aflu că motivul central al clădirii este decorul unui lac liniștit, cu vegetația și unduirile lui, făcând aluzie la profesia proprietarului, inginerul  hidrotehnic Iván Reök. Îmi pare rău că nu am intrat și în interiorul clădirii, care am înțeles că este, de asemenea, spectaculos și care găzduiește un centru de artă. Cum noi am ajuns înainte de ora 10, nu era deschis încă. Deci uite, încă un motiv pentru a reveni la Szeged. Și adaug eu, gândindu-mă la cum ar pune și mai bine în valoare lumina soarelui volumetria și decorațiile clădirii: să vedem palatul într-o zi însorită!

Un Gaudi maghiar

Piața din apropierea Palatului Reok poartă numele lui Magyar Ede, supranumit „Gaudi maghiar” datorită stilului organic al clădirilor sale. A avut și biroul de arhitectură la parterul acestei clădiri. Din păcate, a avut o moarte tragică la doar 35 de ani, sinucizându-se în urma unei dezamăgiri în dragoste, în 1912. Îmi trece prin minte că e ca și cum viața lui a coincis cu înflorirea și declinul curentului Art Nouveau, care avut o evoluție fulminantă timp de aproape două decenii (1890-1910) și s-a stins o dată cu Primul Război Mondial.

Urmează să mai vedem și alte clădiri proiectate de el în Szeged: Palatul Ungar-Mayer, o clădire ce tronează pe colțul a două străzi, care e celebră pentru acoperișul său în formă de bulb de ceapă, pe care un meșter tinichigiu s-a întrecut pe sine în realizarea unei hore de femei.

Palatul Reformat e ultima clădire pe care a proiectat-o și le întrece ca dimensiune pe toate, însă e de un Secession mai temperat – îmi aduce aminte ca stil de palatele din centrul Timișoarei. Singurele pete de culoare sunt mozaicurile din câmpurile superioare ale celor două fațade unde se văd reprezentări alegorice ale pildei semănătorului și secerișului.

Când ajungem la Casa Godschmidt, suntem un pic dezamăgiți – care-i faza cu clădirea asta roz-portocalie, ca o rudă săracă în comparație cu celelalte clădiri spectaculoase proiectate de Ede Magyar? Dar avem șansa să se deschidă poarta casei pentru a ieși o mașină din curtea interioară și intrăm în holul care ne ia piuitul. OAU! Pe ambele laturi ale holului sunt înlănțuite în dans femei în rochii cu pliuri largi, unduitoare, cu un soare deasupra capului, iar bufnițe, flori și vrejuri de plante completează decorul. Proprietarii care ieșiseră din casă ne fac semn întrebător spre ieșire, dar noi nu ne dăm duși așa repede, mai stăm puțin să admirăm – ei înțeleg, zâmbesc și ne spun într-o engleză aproximativă: close door when leave. Încă o dată: OAU!

Supradoză de arhitectură

Mai vedem și alte clădiri din curentul Secession, aparținând unor alți arhitecți. Casa Beregi e decorată cu motive din folclorul maghiar, semănând cu o cutie de bijuterii imensă. Palatul Grof nu e într-o stare nu prea grozavă, frontonul lui unduitor este decorat cu faianță aurie și albastră într-un motiv oriental și tot aici, la intrare, regăsesc motivul inimilor, pe care l-am urmărit și pe clădirile din Timișoara. Palatul Deutsch uimește cu fațada lui fistichie, ritmată de motive galbene și azurii, realizată de „bunicul” Secession-ului maghiar, Ödön Lechner, care a proiectat și Primăria orașului.

Casa Beregi
Palatul Grof
Palatul Deutsch. Detaliu

Sinagoga comunității neologe din Szeged ar merita un capitol separat. E construită în 1902 după planurile lui Leopold Baumhorn, „părintele sinagogilor” din imperiul Austro-Ungar. Prezintă elemente Art Nouveau și maure și remarc asemănările cu sora ei mai mică timișoreană, Sinagoga Nouă din cartierul Fabric (proiectată tot de Leopold Baumhorn în 1899), care însă este în paragină și așteaptă o intervenție salvatoare până nu este prea târziu. Sâmbătă este Shabattul pentru evrei și sinagoga nu se poate vizita. Deci și aici ne punem pe listă să revenim să o vedem și în interior (mai ales pentru vitralii!).

Pictură murală dedicată lui Roth Mano, care a realizat vitraliile Sinagogii

Veșnicele comparații

Deși îmi place foarte mult Timișoara, nu sunt printre cei care cârcotesc constant și preferă… Clujul, nu pot să nu mă abțin să observ că „doamnele-clădiri” din Timișoara, aparținând aceluiași curent arhitectural, sunt mai rezervate în „îmbrăcăminte”, cel puțin în ceea ce privește culorile. Poate proprietarii/comanditarii lor au fost mai provinciali și nu au vrut să-și șocheze vecinii cu acest nou curent sau arhitecții aveau gusturi mai temperate. Da, avem și câteva excepții: clădirile arhitectului Martin Gemeinhardt, care sunt un spectacol flamboaiant de decorațiuni (găsim pe clădirile lui pomul vieții, păuni, bufnițe, fluturi, berbeci, floarea soarelui, porumbei, veverițe, inimi, tot ce vrei, însă nu culori) sau Banca de scont și Palatul Bruck din Piața Unirii care sunt ca o rudă excentrică în ansamblul baroc al pieței.

Observ, de asemenea, multe asemănări între Timișoara și Szeged. Și ei au avut o cetate în formă de stea (însă mult mai veche), din care azi a rămas doar un fragment și mai mic decât Bastionul nostru – imortalizată pe un capac de metal de pe una din străzile pietonale din centru, unde văd cu surprindere altă asemănare: și ei au avut o poartă a Petrovaradinului și o Palancă, dispărute, la fel ca în Timișoara. A, da, și un râu care traversează orașul: ei, Tisa, noi, Bega, care ne-au dat de furcă cu inundațiile.

Și ei au un teatru construit în aceeași perioadă de secol XIX de arhitecții vienezi Helmer și Fellner, care a purtat numele lui Franz Josef și care a trecut printr-un incendiu. Totuși, acesta și-a păstrat fațada neo-barocă, spre deosebire de teatrul nostru, care a primit o fațadă de arc de triumf în interbelic, după cele două incendii care l-au devastat.

Recunosc, îi invidiez pentru statuia lui Sissi (Erzebet, în maghiară) din fața teatrului și mi-aș dori o astfel de statuie la Timișoara, de ce nu, în cartierul Elisabetin, care-i poartă numele. O, da, și mi-aș mai dori în Timișoara măcar o statuie ecvestră 🙂 La ei abundă statuile (și plăcile comemorative): regi, regine, eroi, inventatori, artiști, oameni de știință, etc. care au avut o contribuție la cultura lor – vezi galeria enormă cu busturi din Piața Domului, dar și statuile din restul orașului.

Sunt și statui dedicate unor personalități mai „altfel”, cum e  statuia lui Dankó Pista, un compozitor de origine romă, renumit de cântece de petrecere (a compus celebrul „Az a szép, az a szép”), invidiat și șicanat de colegii muzicieni pentru talentul său (poate și pentru frumusețea soției lui blonde, cu care a fugit în secret, pentru că tatăl ei – primar în Satu Mare! – nu aproba relația fetei lui cu un țigan). În această zi de sâmbătă găsim la picioarele statuii un pahar de plastic plin pe jumătate cu bere, lăsat probabil de un petrecăreț cu o noapte înainte, de parcă petrecerea pe muzica lui Danko ar continua și azi. Apropo, n-ar fi fain să avem și noi în Timișoara o statuie a taragotistului Luță Ioviță, în Fabric, de exemplu?

Statuia lui Dankó Pista. În spate se vede Palatul Deutsch.

Mi se pare că au o conștiință națională mai puternică, care cinstește și pune în evidență elitele, spre deosebire de noi, care suntem ori foarte critici la adresa națiunii și țării noastre (nu mai știu cine a spus că suntem un popor care ne urâm elitele) sau nerealist de lăudăroși (vezi dacii, olimpicii, etc.).

Intermezzo

Nu apucăm să bifăm toate obiectivele de pe lista noastră, că ne-a cam intrat frigul în oase și ne-a ajuns oboseala. E deja ora prânzului și nu poți să apreciezi arta cu burta goală. Ca niște proletari ce suntem, găsim un restaurant tip împinge tava și ne luăm pui cu cartofi (ce-i sigur, e sigur). Soțul meu își ia o bere pe care o împărțim și rămânem un timp la masă în sala destul de goală, ne încălzim, ne facem siesta și ne uităm în tăcere pe geamurile largi la spectacolul lumii. Amândurora ne place să stăm pe margine și să privim trecătorii și să ascultăm zgomotul difuz al orașului.

Îmi pare rău că nu vorbesc maghiară. Nu înțeleg mai nimic din semnele stradale sau frânturile de conversații ale oamenilor, maghiara nu se aseamănă cu nicio limbă latină, germanică sau slavă. Ce păcat că nu am continuat tradiția bănățeană, să vorbesc și eu limbile „oficiale” ale Timișoarei, pe lângă română: germana, maghiara și sârba! Tatăl meu vorbea germană (din familie) și maghiară (învățase jucându-se cu copiii), dar la mine nu s-a transmis. Rup puțină germană și câteva cuvinte în sârbă învățate din desenele animate la care ne uitam la televiziunea sârbă pe timpul comunismului.

Szeged – scene stradale

Oameni făcându-și fotografii în fața Catedralei din Szeged
Promenadă pe malul Tisei, în apropiere de Belvarosi Hid, principalul pod al orașului
Proaspăt căsătoriți ieșind din Primărie
Oameni jucând petanque în Szechenyi Ter, parcul din fața Primăriei
Szechenyi Ter
Mercerie cu mascota sa 🙂

Muzeul de artă și Mihály Munkácsy

După masă ne îndreptăm spre Muzeul de artă din Szeged – nume impronunțabil pentru mine – cum ziceam, ce păcat că nu știu maghiară! Adevărul e că știam deja că găzduiește o expoziție temporară de pictură pe care voiam să o vedem. Este o retrospectivă a celui mai important pictor maghiar, Mihály Munkácsy. E un fel de Nicolae Grigorescu al lor (au și trăit în aceeași perioadă), un pictor care a redat teme din istoria națională, teme religioase, portrete de femei sau scene rurale și despre tradiții, însă și picturi de salon, unde decorul erau saloanele caselor bogate, redând bucuriile vieții domestice (femei, copii, animale de companie).

A fost celebru încă din timpul vieții, picturile lui se vindeau ca pâinea caldă, pe mulți bani, iar în prezent lucrările lui se găsesc în multe muzee și colecții private din toată lumea. A avut un studio la Paris, a călătorit în America, unde a fost primit și la Casa Albă de președintele Americii la acel moment. Deci nu corespundea modelului artistului sărac și cu o viață dezordonată, însă ceva-ceva tot a luat din acest model – nebunia. Se spune că, în ciuda faptului că era așa de apreciat, avea multe îndoieli cu privire la arta sa și a suferit deseori de depresie, mai ales spre finalul vieții. Când a murit, în 1900, a avut funerarii naționale la Budapesta.

Autoportrete Munkacsy
Picturi cu teme rurale
„Ucenicul care cască” – pictură celebră din tinerețe, în care s-a inspirat din propria copilărie, când a trebuit să lucreze într-un atelier de tâmplărie multe ore pe zi, pe la 11 ani, fiind orfan
„Stropitul fetelor” – o tradiție de Paște, care se păstrează și în România, mai ales la maghiari, în Transilvania

Mi s-a părut interesant că de multe ori a apelat la fotografii, în care a așezat modele îmbrăcate după cerințele subiectului picturii, în compoziția pe care o dorea, pentru a picta apoi după fotografia respectivă. Cea mai renumită este „Hristos înaintea lui Pilat”, care face parte dintr-o trilogie impresionantă de picturi dedicate lui Hristos.

„Hristos înaintea lui Pilat” – pictura și fotografia

O dată, când nu a găsit o persoană dornică să se urce pe o cruce, s-a urcat el însăși, pentru a avea un model pentru scena răstignirii.

Poate că cea mai celebră pictură a sa este „Cucerirea maghiară”, care redă mitul „descălecării” maghiarilor în câmpia Panoniei în jurul anului 900, conduși de regele Arpad, oferind în dar un cal alb popoarelor slave, care le-au adus în schimb simbolic, pământ, apă și iarbă. Mihály Munkácsy a primit comandă pentru această pictură chiar din partea statului, pentru a decora parlamentul din Budapesta cu ocazia marii sărbători a Mileniului maghiar din 1896 – o mie de ani de la întemeierea statului maghiar, adică această „descălecare”, a cărei dată oficială este 896 (știți, avem și noi în Timișoara o biserică Millenium, care a fost construită cu ocazia acestei celebrări). Însă pictorul, care a considerat-o cea mai importantă lucrare a vieții lui, nu a apucat să o vadă instalată în locul pentru care fost destinată, în Parlament (arhitectul s-a opus, spunând că nu se potrivește ansamblului construcției).

„Cucerirea maghiară”

Originalul, care măsoară 15 metri lungime și 5 metri lățime și are aproape 100 de personaje, a fost expus abia în perioada interbelică în Parlamentul din Budapesta. Ce vedem la muzeul din Szeged este o schiță pictată de mari dimensiuni, făcută de artist înainte de a picta varianta finală. La momentul când a fost dăruită muzeului din Szeged (1897), orășenii au spus că este mai frumoasă ca originalul de la Budapesta – asta da, mândrie locală 🙂

Într-unul din saloanele muzeului se găsește o altă pictură de mari dimensiuni, realizată de pictorul Vágó Pál, care redă una din cele mai importante și dramatice momente din istoria Szeged-ului, inundația din 1879, când Tisa s-a revărsat și a distrus efectiv tot orașul. Timișoara, fiind cel mai apropiat oraș, și existând legătura de cale ferată, au sosit mulți refugiați din Szeged la Timișoara, timișorenii au trimis ajutoare umanitare, iar militarii din Timișoara au fost trimiși în ajutor. Cu acea ocazie a fost dărâmată și cetatea Szeged-ului pentru a folosi cărămizile la reconstrucția orașului. Atunci a venit și împăratul Franz Josef în vizită la Szeged și a spus celebrele cuvinte: „Szeged-ul va fi și mai frumos ca înainte”. Și așa a fost! Orașul a fost reconstruit de la zero, cu ajutor din toate țările Europene și gândit ca un oraș modern, ceea ce se vede și astăzi.

Inundația din Szeged – pictura de Pál Vágó

Când soțul meu m-a întrebat care e pictura sau picturile mele preferate din muzeu, mi-am dat seama că cel mai mult m-au impresionat picturile lui cu pădurea – lumina filtrată printre crengi, scoarța copacilor și frunzișul cu texturi delicate, un personaj solitar, ce apare mic în raport cu înălțimea arborilor, cu măreția pădurii. Culorile sunt minunate, calde, cu o patină învechită și totul e foarte viu.

Îmi dau seama că vizitarea acestei expoziții este încă o încercare pentru mine de a mai adăuga ceva la studiul istoriei artei. Anul acesta am mai vizitat Muzeul de artă din Constanța, iar anul trecut, Muzeul de artă din Budapesta (cu o majoră retrospectivă Renoir), care mi-au plăcut foarte mult. Poate că vizitele astea relevă dorința și chiar nevoia mea, aș zice, de a vedea artă „veche” (interesant, că stilul în care a pictat Munkacsy, este exact academismul secolului 19, împotriva căruia s-a răzvrătit Art Nouveau). Nu știu dacă este o fugă de modernitate cu toate ale ei sau poate o căutare a frumuseții în stil clasic sau poate că acesta e nivelul la care am ajuns în studiul și înțelegerea artei, dar cert este că mi-aș mai dori să vizitez muzee de artă. Chiar dacă nu am acces la cele celebre, datorită… restricțiilor bugetare 🙂 cred că și cele din apropiere – cum a fost muzeul din Szeged – pot oferi ceva de valoare, dacă privesc atent. Presimt că… va urma.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *