Herculane, deja-vu

—–

Am un sentiment de déjà-vu. Umblăm pe (aproape) același traseu ca anul trecut, de la Puntea Stoian spre cătunul Ineleț. Un cățel lățos (alt Boby) se ia după noi și ne însoțește pe o bună bucată de traseu, după care se întoarce brusc înapoi. Ne intersectăm cu o iapă tânără, albă, de această dată, dar la fel de sturlubatică – se apropie de mine curioasă, mă lasă să o mângâi pe frunte și apoi se întoarce cu spatele la mine, cu intenția clară de a mă lovi cu copitele (am fugit). La fel ca anul trecut, pe traseu ne prinde ploaia și ne adăpostim lângă o cruce, anul trecut o troiță izolată pe un deal, cu un mic acoperiș deasupra, anul acesta lângă biserica din Ineleț, împreună cu un grup mare de drumeți care veneau din sens invers față de noi, dinspre „Scărițe”. La fel ca anul trecut, ne întâlnim întâmplător cu (alți) prieteni din Timișoara, de data asta pe traseu, în mijlocul munților, apoi mâncăm la Cezar și seara stăm la o bere cu ei la o terasă de lângă fostul Cazinou din Herculane.

Și cu toate aceste repetiții, încântarea noastră e aceeași în fața peisajului de pe culme, cu pajiști domoale, căpițe și meri înfloriți care, la fiecare adiere de vânt, scutură o ploaie albă pe poteci, cu gospodării răzlețe profilate pe fundalul munților Mehedinți, ai căror oameni lasă lângă potecă, pe măsuțe improvizate borcane cu miere, ciorapi croșetați, sticluțe cu siropuri de fructe, brânză, toate produse de ei și o cutie pentru bani alături – o rămășită a unui mod de viață arhaic și o dovadă a încrederii în oameni, care-mi face atât de bine s-o întâlnesc.

Anul trecut terminam articolul despre excursia noastră tradițională de primăvară la Herculane, pe care o facem de obicei în primul weekend după Paște, spunând că sunt sigură că o să ne întoarcem. Și nu știu ce ne tot mână să ne întoarcem. Pentru că eu, cel puțin, vin de vreo 40 de ani aici. În copilărie veneam în cantonamente de volei, am sărbătorit luarea bac-ului cu niște colegi aici, în facultate și mai târziu, când lucram, am venit cu prieteni și grupuri de montaniarzi, iar apoi l-am adus aici și pe soțul meu, care și el s-a îndrăgostit de acest loc. Dar cumva, acest loc nu-și epuizează farmecul.

De bine și de rău

După traseul de sâmbătă, deși nu a fost așa greu, fac o febră musculară pe cinste. Așa realizez cât de sedentară am devenit în ultima perioadă (tot scrisul și cititul ăsta nu fac casă bună cu mișcarea). Duminică abia umblu, cu „mersul pinguinului”. Afară plouă și s-a răcit vremea. Mergem la biserică, apoi ne plimbăm prin centrul stațiunii și evaluăm dacă s-a mai schimbat ceva (în bine sau în rău).

Băile Imperiale Austriece sunt tot mai decrepite. Și totuși, au o noblețe aparte. Au îmbătrânit frumos, precum o femeie bătrână a cărei frumusețe strălucitoare din tinerețe încă o poți intui. Podul pietonal din fier (din 1886, la fel ca băile) este închis de mulți ani. Priveliștea asta doare. E ceea ce mă doare cel mai mult în România. Atitudinea aceasta de nepăsare, de micime, urmărire doar a interesului propriu și banilor. Nu doar că nu construiești ceva sau nu-ți pasă de ce lași după tine, dar și distrugi ceea ce au construit alții. Distrugerea frumosului ar trebui să fie considerată o crimă.

Însă când mă uit pe malul opus băilor îmi crește speranța. O consider cea mai frumoasă amenajare recentă din Herculane: câteva bazine cu apă termală înconjurate de pietre de râu, bănci și vestiare de lemn, un aranjament peisagistic bine integrat în ansamblul local. Proiectarea și execuția mobilierului urban – voluntarii de la Herculane Project (nu am destule inimioare pentru asta :).

Hotelul Decebal, care poartă pe fronton inițialele lui Franz Josef din 1862, când a fost inaugurată clădirea, este în renovare. Un afiș de pe schele promite deschiderea unui „loc de legendă” începând cu 2026. Dar momentan nu pare să se lucreze și igrasia se întinde în sus, amenințător, de pe pereții de la parter, încă jupuiți. Totuși, încerc să iau partea bună, începutul de renovare și abia aștept să văd rezultatul anul viitor, când vom reveni aici.

Hotelul Cerna, din 1936, în stil neo-românesc este funcțional, renovat, dar a fost tencuit cu un galben care îți zgârie ochii. Hotelul Traian (fost Hotel Rudolf, din 1871), a cărui descriere sună așa: „avea o fântână arteziană ale cărei jeturi de apă erau irizate de razele luminii care pătrundea prin luminatorul de pe acoperiș”, acum arată așa:

Vila Elisabeta, la fel ca alte clădiri istorice de aici, au găzduit mari capete încoronate ale Europei: Franz Josef și Sissi, Carol I, regele Românei și soția lui, Elisabeta – Carmen Sylva (preferata mea), bună prietenă cu Sissi. Încerc să-mi imaginez cum au arătat aceste clădiri pe atunci, în perioada lor de glorie. Dar nu, nu cred că e un exercițiu bun să privesc înspre trecut. Poate că trebuie să privesc spre viitor… cu speranță. Căci speranța moare ultima, nu?

Pavilionul 6 (fostă „Ospătăria cea mare”, fost „Hotel Arhiducele Josef”, construit în stil Secession în 1906, cu niște detalii arhitecturale deosebite) – o știți, cea mai mare și mai frumoasă clădire din Piața Hercules, acoperită de mulți ani de pânze de protecție care fâlfâie, mizere – e în continuare în aceeași stare decrepită. O pancartă referitoare la șantierul de renovare/reconstrucție, spune că lucrările ar fi trebuit să fie terminate în 2021. Fără comentarii.

Statuia lui Hercules rezistă eroic în centrul pieței. În orice caz, arată neschimbată de când o știu. Nu e de mirare, e făcută din fier de tun de meșteri germani, dăruită în semn de omagiu stațiunii pentru ofițerii armatei imperiale care s-au făcut bine aici, la băi. Since 1847. Poate că renovarea stațiunii care-i poartă numele și aducerea ei la gloria de odinioară ar fi cât cele 12 munci pe care doar un erou ca Heracle (Hercules) din Legendele Olimpului le-ar putea duce la bun sfârșit.

Stațiunea e destul de pustie, multe terase și magazine nu s-au deschis încă, nu au venit localnici cu produse nici în piața volantă duminicală din apropierea bisericii. Probabil va fi mai plin în weekendul următor, cu 1 mai. Oamenii stau la coadă cu sticle la fântânile din care izvorăște apa aceasta minunată, comoara stațiunii. Singura librărie din Herculane a dat faliment în urmă cu câțiva ani. În parcul din fața fostului cazinou (cu inscripția Saluti et Laetitiae) a fost amplasată o căsuță de lemn în care oamenii pot aduce și lua cărți. Un om îmbrăcat sărăcăcios (pare homeless) se uită cu atenție la cărți și își selectează câteva. Un tânăr așezat pe o bancă în parcul din fața fostului cinematograf, stă cu ochii închiși și meditează. La baza soclului statuii lui Mihai Eminescu e așezată o coroană funerară pe care scrie SOS Herculane.

Pe Clisura Dunării

Duminică după prânz plecăm spre Timișoara. Hotărâm să ne întoarcem pe Clisura Dunării, chiar dacă e mai lung drumul. Ne oprim în Dubova și urcăm pe traseul spre Ciucarul Mare, doar până la primele faleze de stâncă, de unde priveliștea Dunării și malurilor ei stâncoase, înalte de zeci de metri, ne înfioară de atâta măreție și frumusețe, deși nu e prima dată când o vedem. După o oră ne întoarcem la mașină și plecăm mai departe. Pe șoseaua șerpuitoare de-a lungul fluviului trec rareori mașini. E o zi înnorată și vântoasă, Dunărea e agitată, cu valuri ca marea, iar când soarele se ivește rareori de după nori, apele capătă culoarea și strălucirea oțelului. Ne oprim de câteva ori pe marginea șoselei  să admirăm priveliștea: un castel cocoțat pe o stâncă pe malul sârbesc, o barjă imensă trecând lent prin mijlocul fluviului, un colț de cetate răsărit din ape (Tri Kule).

Și pentru că drumul spre casă e lung și nu prindem întotdeauna ceva la radio, C. îmi propune un scurt chestionar „for fun”: cu ce am rămas din excursia noastră când vine vorba de cele cinci simțuri. Miros: mirosul ciorbei de pui a la grec pe care am mâncat-o duminică la prânz pe terasa Popasului Flora. Văz: priveliștea de pe traseul printre cătunele din Munții Cernei și priveliștea Dunării de pe Ciucarul Mare. Auz: priceasna minunată în stilul muzicii psaltice, cântată pe două voci de tineri seminariști de la strana bisericii (posibil de la renumitul seminar teologic din Caransebeș), în această duminică a Tomii. Gust: langoșii cu brânză (de la ghereta de lângă terasa Cristal unde ne bem cafeaua întotdeauna când venim în Herculane, unde-i vedem dis de dimineață pe patronul langoșeriei și angajata lui, stând la o cafea, înainte de a începe nebunia prăjelii zilnice), pe care-i luăm la pachet și sunt cina noastră de duminică, în drum spre Timișoara. Pipăit: blana cățelușei care ne-a însoțit pe traseu.

Închei, spunând la fel ca anul trecut: da, cu siguranță vom reveni la Herculane. Dar oare voi fi inspirată să scriu și anul viitor un articol?