“De ce ai merge in nord vara??” ma intreaba colega mea italianca, glumind… doar pe jumatate. Bineinteles, venind din tara lui “dolce vita”, invaluita de soare fara sfarsit, leandri roz, portocale cazute pe asfalt, azzuro-ul Mediteranei, mancarea de la care-ti lasa gura apa doar gandindu-te la ea, siesta buna pentru corp si suflet, avea tot dreptul sa faca astfel de glume. Adevarul e ca nu aveam un raspuns, pentru ca aceasta calatorie a decurs dintr-o decizie luata peste noapte: intr-o buna zi cand dorul meu de duca a depasit limitele normale, care-mi permiteau sa stau linistita la birou, am cautat zboruri ieftine din Bruxelles spre orice destinatie, si cum biletul spre Stockholm a fost cel mai ieftin si pe deasupra puteam sa plec curand, l-am luat fara sa ma mai gandesc prea mult. Dar cum era prea complicat sa explic intr-o conversatie pe fuga de ce tot imi vine sa plec in stanga si-n dreapta, am raspuns si eu in gluma: “Pentru barbati, draga! Stii tu, pentru acei tipi inalti, bine facuti, blonzi cu ochi albastri, bravi urmasi ai vikingilor”. Da, astea-s glumele mele de broscuta cu gura mare (stiti bancul, da?). Amandoua am inceput sa radem si i-am promis ca ii voi da toate detaliile la intoarcere.
Si acum, ca am fost la Stockholm, as putea sa ii dau un raspuns mai bun colegei mele: Fotografiska si Annie Leibowitz, sculpturile din alta lume in Millesgarden, motaiala la soare pe plaja mea privata, adica o stanca slefuita de valuri, inconjurata de pini intr-un din insulele din Arhipeleag, plimbarea prin Gamla Stan, centrul medieval, unde te asteptai sa aprara un spiridus la fiecare colt, seara linistita pe terasa de deasupra teatrului, cu un soare incremenit la orizont, care refuza sa ne scufunde in intuneric, revarsandu-si lumina moale de miere, tipica nordului, asupra orasului si golfului pana dupa miezul noptii, o conversatie despre toate acele lucruri importante cu un strain cu care s-a intamplat sa impartim masa chiar in seara finelei Cupei Mondiale 2010, in timp ce pe strazi multimea canta si aclama victoria Spaniei. Deci in final nu a fost pentru barbati. Imi pare rau sa va dezamagesc, stiu ca povestirea nu se va ridica la inaltimea asteptarilor pe care le-am creat la inceput 🙂
Dar daca ar fi sa aleg un singur lucru pentru care sa-mi amintesc fiecare oras pe care l-am vizitat, pentru Stockholm este….hmmm, grea alegere intre Fotografiska si Millesgarden. O sa va spun de ce.
Trebuie sa va marturisesc ca imi plac muzeele… moderat. Adica, daca am trei zile pentru a vizita un oras, probabil ca nu voi petrece o zi in muzee. Doar daca…sunt atat de norocoasa incat sa fiu in Stockholm chiar in zilele cand muzeul de fotografie Fotografiska – un fost depozit portuar transformat in spatiu de expozitii – gazduieste o retrospectiva a operei lui Annie Leibovitz.
Am fost foarte miscata de aceasta expozitie si mi-a ramas si acum in minte (excursia la Stockholm a fost in 2010). Vad si acum celebra fotografie cu dansatorii Mikhail Baryshnikov si Rob Besserer, intr-o pozitie plina de gratie si forta; vad portretele ei puternice, inconfundabile de celebritati: fotografia cu Demi Moore gravida, goala, care a fost coperta revistei Vanity Fair in 1991 si a scandalizat publicul, cu mult inainte ca aceste fotografii sa fie ceva obisnuit; fotografia cu John Lennon, gol, ghemuit langa Yoko Ono; imbratisarea plina de dorinta si abandon a lui Jonny Depp si Kate Moss pe un pat nefacut; Daniel Day Lewis cu privirea lui hipnotica intr-un decor clasic de studio cu tonuri inchise; Brad Pitt tanar, intr-o poza voita sexy, dar imbracat hilar, in pantaloni leopard. Printre fotografii de celebritati, documentarea misiunii in Sarajevo, sau fotografiile de la Casa Alba, erau intercalate scene din viata familiei ei (ca la Imogen Cunningham). Si poate ca cea mai impresionanta parte a expozitiei au fost seriile de fotografii despre lupta cu cancerul a Susanei Sontag – partenera si prietena lui Annie, o femeie si o scriitoare extraordinara, despre care Annie vorbea cu atata admiratie si dragoste.
Si pentru ca vorbeam de Susan Sontag, as vrea sa inlcud un mic fragment din cartea ei de eseuri “On Photography”, care priveste cu un ochi critic arta fotografica:
“To suffer is one thing; another thing is living with the photographed images of suffering, which does not necessarily strengthen conscience and the ability to be compassionate. It can also corrupt them. Once one has seen such images, one has started down the road of seeing more – and more. Images transfix. Images anesthetize. An event known through photographs certainly becomes more real than it would have been if one had never seen the photograph – think of the Vietnam war (For a counter-example, think of the Gulag Archipelago, of which we have no photographs). But after repeated exposure to images it also becomes less real.
The same law holds for evil as for pornography. The shock of photographed atrocities wears off with repeated viewings […] The sense of taboo which makes us indignant and sorrowful is not much sturdier than the sense of taboo that regulates the definition of what is obscene. And both have been sorely tried in recent years.”
(aceeasi opinie am regasit-o in documentarul extraordinar despre fotograful James Nachtwey “War Photographer”)
Si de parca aceasta expozitie superba nu ar fi fost de ajuns, muzeul mai gazduia si expozitia fotografului suedez Lennart Nilsson. Probabil ca stiti fotografia cu fetusul cu un deget in gura (trebuie sa marturisesc ca stiam de aceasta fotografie din videoclipul Teardrop de la Massive Attack, pe care ii ascultam non stop in facultate, dar atunci habar nu aveam cine era autorul fotografiei si povestea ei). Acea fotografie face parte dintr-o serie numita “A Child is Born”, care arata stadiile dezvoltarii embrionului uman. Am citit ca aceasta este cea mai bine vanduta carte ilustrata din toate timpurile, si ca imagini din ea au fost trimise si in spatiu cu sonda spatiala Voyager, fiind considerate imagini reprezentative pentru a reprezenta rasa umana, in caz de intalnire cu alte forme de viata extraterestra. Ceea ce nu am stiut, este ca el a folosit pentru acest proiect in mare parte fetusi avortati, fapt care, bineinteles, a starnit multe controverse.
La Fotografiska am descoprit si seria “Birthday party” a fotografei Vee Speers, o serie socanta, in care copiii sunt imbracati ca la o petrecere cu masti, care reprezinta imaginea lor de oameni mari.
Deci mi-am petrecut cam jumatate de zi in muzeul Fotografiska, si a fost unul dintre muzeele care mi-a ramas apropae de suflet.
Cat despre celalat candidat la “Best of Stockholm” este Millesgarden – casa si gradina cu sculpturi a sculptorului suedez Carl Milles. Am fost fascintata de acest spatiu de basm, in care am umblat printre creaturi ciudate, venite parca dintr-un vis sau o mitologie fantastica: ingeri suspendati pe prajini inalte, care suflau in trompete sau care… patinatu?!?, figuri delicate oameni intainzandu-si mainile spre cer, capete cu priviri ingrozite sau viclene care se iteau dintr-un boschet, statui fara cap, nimfe voluptoase, buddha, pesti si pasari, ca si cum toti ar fi fost transformati in piatra sau metal in timp ce dansau, se rugau sau strigau. Desi nu e foarte mare, am colindat cateva ore prin gradina fermecata in care ma asteptam ca statuile sa se trezeasca la viata.
Asta mi-a ramas mie in amintire din Stockolm. Si bineinteles, mi-a ramas dorul de duca 🙂
Fotografia nu-mi aparține, din păcate am pierdut toate pozele pe care le-am făcut în Stockholm 🙁