Tag Archives: Herculane

Varful lui Stan

La sfrșit de octombrie am încercat împreună cu un grup de prieteni să ajungem pe Vârful lui Stan. Nu am ajuns, din lipsa de timp, dar drumeția a fost foarte faină. Iar traseul acesta a devenit unul dintre preferatele mele în Munții Mehedinți, la concurență strânsă cu Crovurile.

Am pornit pe o ceață deasă, burniță și temperatură aproape de zero. La meteo dăduseră soare, așa că nu eram îmbrăcați prea gros, dar nu ne-am lăsat. Traseul începea cu o urcare prin pădure…

IMG_8651

IMG_8643 IMG_8648…continua printr-un grohotiș de calcare, unde ceața era așa de deasă că deabia vedeam marcajul la câțiva metri în față

IMG_8660 IMG_8657și apoi minune, ceața începe dintr-o dată să se ridice

IMG_8666IMG_8680se văd stâncile și văile din jur, toate cuprinse de culorile minunate ale toamnei

IMG_8687 IMG_8697se vede chiar și șoseaua pe unde am venit cu mașina

IMG_8700…se vede și destinația noastră, Vârful lui Stan IMG_8693 IMG_8730intrăm și ieșim din pădurea fermecată de toamnă, și incredibil, soarele ține cu noi în continuare, după vremea neprietenoasă de la început.

IMG_8711 IMG_8737 Cu cât urcăm mai sus, temperatura scade și toamna se luptă cu iarna. Deocamdată nu a câștigat nici una și locuiesc împreună, în copacii argintii-aurii.IMG_8757 IMG_8746IMG_8745 IMG_8749 IMG_8759IMG_8762și ajungem aproape de vârf, îl vedem, mai sunt câțiva zeci de metri, dar trebuie să ne întoarcem, ziua e scurtă și ne-ar prinde întunericul

IMG_8770Pe acolo am venit…

IMG_8776IMG_8780Panoramele în jur erau superbe, nu mă puteam opri din fotografiat. Se pare că am prins ultima zvâncire a toamnei, când toate culorile sunt date la maxim.

IMG_8791 IMG_8792 IMG_8793și un ultim cadru, înainte de a se lăsa seara.

IMG_8835Pe curând.

Herculane: Disco days are over

"Herculane"

Va plac locurile paraginite, ruinele, casele vechi? Mie da. Au mister, un farmec aparte, prezentul se imbiba de trecut, te inunda povesti din alte vremuri. Insa uneori ruinele vorbesc despre delasare, nepasare, saracie, uitare, batranete, moarte. Te infioara si emana tristete. Asa se intampla si in Herculane. V-am mai povestit de el (vezi articol), e unul din locurile mele preferate, unde merg de ani de zile, am batut de atatea ori muntii si cheile din jur, am atatea amintiri de acolo, cu prieteni vechi, dintre care unii nu mai sunt. Cred ca suntem atatia (sigur si dintre voi, cei care cititi) care avem amintiri comune despre Herculane, ca dintr-o “epoca de aur”, cum mergeam cu trenu cu nashu, dormeam in aer liber pe malul Cernei sau pe terasa unui restaurant (asteptam sa se inchida si apoi ne puneam izolirele pe jos :), ne trezeam cu sursurul Cernei in urechi disperati sa mergem la buda, luam o cafea turceasca ieftina si minunata de la un bar vechi si ramolit din centru si o beam stand pe jos la bordura statuii lui Hercule, ne balaceam la strandul Sapte Izvoare, stateam noaptea la “cloaca” (izvoarele termale), mancam pateuri si eugenii, mergeam la bere pe terasa Disco Bar-ului din centru (care acum e inchis si arata ca in poza de mai sus). Si am vazut de la an la an cum orasul-statiune decade si se paragineste. Poate ca tot ce tine de trecut are o oarecare aura de nostalgie si melancolie. Poate pentru ca locul acesta este atat de imbibat de amintirile mele, ii percep si mai profund si personal decaderea si trecerea timpului.

Asa ca nu o sa va spun istoria locului de pe vremea romanilor, nu o sa va vorbesc despre arhitectura si stilul cladirilor. Nu o sa fac jurnalism si o sa inspectez cauzele si vinovatii si sa spun ca “in tara asta….”. Asta s-a mai facut. Insa ca fotograf, as vrea pur si simplu sa va arat acest loc care vorbeste despre trecerea implacabila a timpului. Poate ca unii dintre voi care cititi acest articol nu o sa ajungeti niciodata in Herculane. Poate ca sunt probleme mai importante in Romania decat niste cladiri daramate. Dar cred ca unele lucruri/imagini au inteles universal, mai larg decat locul in care se gasesc (si dupa cum v-am mai spus, asta incerc sa capturez prin fotografie, fie ca reusesc sau nu).

Si inca ceva. Mai de mult am citit despre un documentar Life after People (din pacate nu l-am vazut) care analiza prin simulari computerizate ce s-ar intampla pe pamant daca toti oamenii ar disparea dintr-o data. Cati ani ar trebui ca sa se stearga definitiv urmele oamenilor? In cat timp orasele ar fi din nou acorperite de vegetatie? Ma infioara acest gand. Mergand prin Herculane mi-am adus aminte de acest documentar si am avut senzatia ca aici timpul si forta naturii a inceput sa lucreze si sa distruga urmele civilizatiei, ca si cum oamenii ar fi disparut. Oare chiar au disparut oamenii? Oamenii carora le pasa si care pot face ceva.

"Herculane"

"Herculane"

"Herculane"

"Herculane"

"Herculane"

"Herculane"

Is there anybody out there?

 

Lectia: cal, vaca, floare, cer, copac, nor, biserica, munte, acasa, scris

– Şi cum vi se pare pe la noi?

Eu şi prietenii mei deabia apucăm să bâiguim un frumos, foarte frumos, când doamna pe care am întâlnit-o pe cărarea din pădure ce cobora din satul Scarisoara, cărând în spate o desagă legată cu sfoară, ne taie vorba zicând:

– O fi frumos, da’ grea-i viaţa p-aicea, muncă din zori până noaptea, cu un adorabil accent local. Măcar de-am avea un drum ca lumea, dar numa’ pe jos putem merge. Şi-i dă urcat mult de la şosea. Şi curent numa’ de la generator îi, cine are, câteva ore pe zi.

Eu îi dau dreptate, dar încerc să-i spun că pentru noi, care trăim la oraş printre griuri de blocuri şi şosele, care ne petrecem atâtea ore înţepeniţi la un birou la lumina calculatorului, cu creierul asaltat de imagini şi informaţie, verdele ăsta viu, dealurile pe care urcăm gâfâind, poienile cu flori în care ne trântim uitându-ne la cer, priveliştea munţilor albi crenelaţi, lipsa semnalului la telefon, a internetului şi a zgomotului de trafic este o binecuvântare.

Şi doamna înţelege, cu un zâmbet luminos, care nu pare să fie amărât de acea viaţă grea.

– Şi eu am o casă mai jos la Domaşnea (sat prin care trece şoseaua şi trenul), dar când stau două săptămâni acolo simt că mă sufoc şi mă întorc aici.

Şi asta mă face să mă gândesc cât de ciudaţi suntem noi oamenii, cum locul în care ne-am născut ne atrage şi ne respinge, vrem să-l lăsăm în urmă ca pe o haină veche care ne-a rămas prea mică şi demodată, şi totuşi trăieşte în noi mai presus de voinţa noastră cu care credem că putem controla totul. Poate că e adânc în noi de generaţii dorinţa asta (pe care, ca pe atâtea alte lucruri, o luam de-a gata) de a căuta o viaţă mai bună sau mai uşoară, care ne împinge înainte, dar apoi e în noi şi partea aceea fragilă cu care ne bucurăm şi iubim, care nu dă doi bani pe confort şi bunăstare, pe reţete de fericire prefabricate şi care strigă dinăuntru la noi împotriva inerţiei şi apelor stătute.

Poate că voi cei care mă cunoaşteţi sau aţi mai citit blogul meu, ştiţi că şi eu am locuit mult timp în străinătate şi m-am întors în România, aşa că subiectele astea: ce înseamnă acasă, plecare-reîntoarcere apar frecvent în ceea ce scriu (vezi şi articolul acesta).

Şi după cum descopăr tot mai mult pe masura ce scriu, şi scrisul ăsta e ca un animal salbatic pe care nu prea-l poţi controla, se smuceşte şi te duce în locuri unde nu te aşteptai, pe care le descoperi uimit, si uneori scapă şi se îndepărtează şi mi-e frică că nu se va mai întoarce. Eu pornisem la începutul paginii cu intenţia clara de a vă povesti despre excursia la Herculane şi drumeţiile pe care le-am făcut de acolo.

Dar in ciuda acestei deviaţii în scris, sper că mai sunteţi aici :) astfel încât să pot să vă povestesc (şi să vă îndemn să mergeţi pe acolo dacă nu aţi fost deja) despre Cheile Ţasnei, nişte chei sălbatice şi spectaculoase, unde am fost de atâtea ori deja, însă nu m-am săturat încă de priveliştea lor.

Dar şi despre satul Scarisoara, un sat cu doar patru-cinci case de lemn răsfirate şi o biserică mică, albă, la care se ajunge numai pe jos, urcând pe nişte scări de lemn proptite de pereţii de stâncă (vezi fotografia de mai jos) şi apoi trecând peste dealuri şi pajişti, de jur împrejur cu panorama superbă a văii Cernei şi a munţilor Mehedinţi. Iar noi, ca nişte copii veniţi de la oraş, vorbeam cu vacile care se uitau la noi uimite, încercam să mângâiem caii sperioşi lăsaţi liber la păscut şi dădeam biscuiţi la câinii care păzeau turmele de capre, ca să nu ne mai latre. Nu neg, cred că e foarte grea viaţa prin acele sate, eu sigur nu aş putea locui acolo, însă pentru o zi cât am umblat pe dealurile verzi pline de flori, pe sub copacii de un verde crud, pe sub cerul schimbător, care prevestea furtună, a fost de parcă m-aş fi conectat la o sursă de energie, pe care trebuie să o păstrez până la următoarea ieşire în natură.

Care e locul tău preferat, care te umple de energie?

 

Scaritele de lemn pe care se ajunge la satul Scarisoara

Cheile Ţăsnei

Mai multe fotografii din Herculane aici


[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]              [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

 

For the English version of this post go here