Tag Archives: 35 ways of seeing myself

Despre fata ascunsa a lui a darui

2 Replies

“Dacă eu nu sunt pentru mine,
atunci cine să fie?
Şi dacă sunt numai pentru mine,
ce sunt eu?
Şi dacă nu acum, atunci când?”

inima a darui copy

 

Îmi doresc să dăruiesc şi să mă dăruiesc. Cred că are de-a face cu ceva de care mă apropii cu smerenie, dar şi cu îndrăzneală, fără cuvinte, cu ardoare, cu semne de întrebare, cu îndoieli şi lacrimi uneori, dar cu o neîncetată căutare marcată de sclipiri de înţelegere şi bucurie fără margini. Adică sensul vieţii. Pe bune? Chiar despre asta vrei să vorbeşti? Cine eşti tu şi ce ştii despre asta? Uneori când vine vorba de lucruri importante parcă sunt tentată să adaug o mică glumă lângă, ca pentru a înlătura orice bănuiala că m-aş lua prea în serios, eu şi gândurile mele. Dar poate că nu trebuie să fac asta.

Andrei Pleşu spunea într-un text foarte frumos referitor la sensul vieţii că nu există un răspuns definitiv şi nici un răspuns – reţetă, valabil pentru toţi. Şi că întârzierea răspunsului nu e ceva rău, dimpotrivă. Iar răspunsul trebuie neapărat să vină însoţit de corolarul bucuriei. Oricât aş vrea să găsesc un răspuns care să mă liniştească, de fapt cred că e mai important să ştiu că există, şi e important să mă întreb. Nu pot să dau răspunsuri pentru ceilalţi, dar pot să dau răspunsuri pentru mine şi să continui să mă întreb, cu mintea limpede şi cu ochii deschişi. Şi după cum spuneam la început, o bucată de răspuns din marele puzzle al sensului are de-a face – pentru mine cel puţin – cu ceilalţi. Cu dăruirea. Cu a simţi că viaţa mea serveşte celorlalţi. Cu a ajuta. Nu ştiu cum şi în ce formă şi nu trebuie să fie ceva măreţ. Iar altă (mare) bucată din puzzle are de-a face cu sufletul meu şi cu căutarea lui Dumnezeu. Dar despre asta e mult mai greu să vorbesc sau poate că nici nu am competenţa. Aşa că o să vorbesc despre a dărui, despre ce am descoperit în mine şi în alţii

A dărui, a (te) dărui, a ajuta, a face binele, toate sunt bune şi frumoase, şi ca toate lucrurile bune şi frumoase, au în miezul lor şi o contradicţie, sunt nuanţele subtile, gândurile care stau în spatele gândurilor care ne alimentează faptele, până a ajunge complet curate. Astfel, există un fel de a dărui care vrea să lege, să-l facă mic şi slab şi dependent pe cel care primeşte. Există un fel de a dărui care e menit doar de a satisface propriile nevoi, nu pe ale celuilalt. Există un fel de a dărui care cere ceva înapoi, chiar dacă nu e exprimată, aşteptarea aceea există. Îţi dau inima mea = dă-mi inima ta. A (te) dărui, a ajuta pentru a căpăta atenţie, afecţiune, iubire înapoi. A dărui cu adevărat presupune să nu aştepţi nimic înapoi, nici recunoştinţă, nici mulţumiri, nici atenţia celuilalt. Asta e acea dură şi grea lepădare de sine. Dar paradoxal, asta înseamnă să fii foarte stăpân pe tine. Nu poţi renunţa la ceva ce nu ai. Mai întâi trebuie să te câştigi pe tine pentru a putea renunţa la tine. Poate că aceste idei sună un pic abstract, dar eu le-am extras din viaţa mea, şi văd cât de greu este de fapt să fii stăpân pe tine, adică ce înseamnă asta? Să acţionezi tot timpul în conformitate cu adevărul din tine, fără frică, fără dorinţa de a mulţumi, fără a fi sclavul nevoilor şi condiţionărilor, să stai pe propriile picioare, material, emoţional, spiritual, să fii ferm, dar blând, să nu te laşi dus de val, fie că valul înseamnă presiunea societăţii, a familiei, sau a propriilor emoţii sau dureri. Când ştii cine eşti, şi eşti liber, poţi renunţa la tine (la ego), dăruind şi dăruindu-te, fără să te pierzi în celălalt.

Unul dintre cele mai comune, dar şi cele mai importante feluri de a (te) dărui este prin familie şi copii (şi pentru că este aşa de important, aici se comit şi cele mai mari erori în numele dăruirii). Dar dacă nu am familie şi copii, atunci ce se întâmplă? Care este sensul lui a dărui pentru mine? E o întrebare care strigă după un răspuns şi nu vreau să-l evit sau să trăiesc doar pentru mine şi propria fericire, cum te îndeamna modelele facile şi individualiste din zilele noastre.

Mi-am dat seama că de multe ori a dărui sau a ajuta sau a vrea să faci binele înseamnă a te concentra mult, prea mult asupra vieţii altcuiva, în detrimentul propriei vieţi. Pentru că e mult mai uşor să te învârţi în jurul altcuiva (fie că e el un copil, un iubit, soţ, prieten, cauza umanitara etc) decât să vezi ce este sau nu este în viaţa ta. Ce gol încerci să umpli de te face să fii concentrat spre exterior, asupra altcuiva. Sub masca dăruirii şi ajutorului, a grijii şi uneori a iubirii şi a sacrificiului de sine se ascunde uneori fuga de propria viaţa, de problemele nerezolvate, întrebările fără răspuns, dureri şi frustrări îngropate. E de fapt o fugă de asumarea responsabilităţii pentru propria viaţa, de a o trai implinit si liber. Poate că de multe ori căutăm iubirea cuiva cu disperare, ne sufocăm proprii copii cu aşa-zisă iubire sau ne agatam de copii si familie pentru a umple un gol de sens, stăm lângă cineva care ne face rău în ideea de a ajuta (sau de dragul iubirii), toate mai degrabă decât de a deschide ochii şi a vedea ce e cu propria noastră viaţă şi ce putem face cu ea şi cu noi înşine. Sunt nuanţe foarte subtile, dar eu cred că toţi le simţim când le întâlnim la alţii, dar poate de multe ori suntem orbi când ele se întâmplă în propriile noastre vieţi. Cel puţin la mine aşa se întâmplă. Uneori :) Şi uneori, cel mai mare ajutor pe care-l putem da celorlalţi este – în mod paradoxal – să fim în pace cu propria viaţă şi cu noi înşine. Adică să ne concentrăm asupra propriei vieţi, a propriilor răni şi probleme, să ne curăţăm în interior, să ajungem la lumina şi bucuria din noi, iar atunci, fără a face nimic, doar prin simpla prezenţă îî putem ajuta pe ceilalţi. Nu ştiu cum vi se pare vouă, dar mie mi se pare foarte greu să faci asta, e o muncă colosală.

Apoi, a-l ajuta pe celălalt presupune a-l vedea cu adevărat. Asta înseamnă iarăşi a te pune deoparte pe tine însuţi şi ce vrei tu, pentru a vedea de ce are nevoie cu adevărat celălalt. Nu-l ajuţi pe celălalt cu ce crezi tu că ar trebui, ci cu ce are el nevoie. Uneori, are nevoie doar să fie lăsat în pace. Dar trebuie să înţelegem şi să acceptăm asta. Cred ca cel mai mare dar pe care-l poţi face cuiva este să-l ajuţi să-şi descopere propria forţă în interior, să-l ajuţi să vadă binele şi lumina din el. Să fie liber. Adica sa il iubesti si sa stii să ii dai drumul – o mare lectie pe care inca o invat. Eu cam aşa aş vrea să trăiesc. The hard way :) Şi nu-mi iese întotdeauna. De fapt, imi iese doar cand intervine cealalta bucata din puzzle, de care vorbeam la inceput

Aşa că am învăţat să mă întreb: care e gândul din spatele gândului? Sunt acţiunile şi gândurile mele curate? De ce ajut sau dăruiesc? Ce vreau să obţin când scriu sau când iubesc?

Dar cred şi sper ca la un moment dat nu o să mai trebuiască să îmi pun întrebările acestea, nu o să mai disec lucrurile şi atunci voi şti că a dărui este curat, vine doar din pura dorinţă de a (mă) dărui.

Până atunci, mai scriu, mă mai întreb, mai disec, şi aştept şi de la voi idei, gânduri, raspunsuri sau întrebări.

PS: Şi un citat care mi-a plăcut foarte mutl şi care se potriveşte cu ce am scris:

– BUCURĂ-TE DE TOT. NU AVEA NEVOIE DE NIMIC.
– Inclusiv de oameni?
– În special de oameni. A avea nevoie de cineva este cel mai rapid mod de a omorî o relaţie.
– Dar tuturor ne place să simţim că cineva are nevoie de noi.
– Atunci opriţi-vă de a mai simţi astfel. Să vă facă plăcere, în schimb, să simţiţi că nu e nevoie de voi – pentru că cel mai mare dar pe care-l puteţi face cuiva este forţa şi tăria de a nu avea nevoie de voi în nici o privinţă

Neale Donal Walsch

A, şi încă ceva: Fotografia de mai sus, care mi-a stat în minte ceva vreme până să o realizez şi până să scriu şi textul, face parte din proiectul 35 Ways of seeing myself, pe care l-am început şi speram să-l termin la 35 de ani, cu 35 de ipostaze ale descoperirii de sine, însă nu l-am terminat, e destul de greu de exprimat în imagini şi se pare că nu pot să-l grăbesc cum am eu chef. Imaginile pe care le-am realizat până acum sunt aici

Share on TumblrShare via emailShare via email Share

Povesti care continua (altfel)

2 Replies

borcan web

 

Ca şi cum viaţa mea ar fi fost un borcan, cu multe chestii adunate înăuntru, strat cu strat, an cu an, generaţie cu generaţie, dar care avea capac si apă limpede la suprafaţă şi etichetă pusă regulamentar pe care scria Claudia Tănăsescu, numa bine ca să ştie toată lumea cine locuieşte acolo. Mai puţin eu, care stăteam acolo după geamul borcanului privind lumea şi interacţionând conform etichetei şi gândindu-mă că aşa trebuie să fie. Dar ce se întâmplă dacă vine cineva sau ceva care dă brânci borcanului? Ce se întâmplă când borcanul e scuturat bine, interiorul se tulbură, capacul sare şi tot ce era în borcan aparent la locul lui se împrăştie, se revarsă, dă pe afară. Ce se întâmplă dacă nu-mi mai place scrisul caligrafic de pe etichetă, scris literă cu literă în atâţia ani, poate cu mâna condusă de alţii. Rup eticheta şi lumea nu mă mai recunoaşte, cel puţin lumea căreia îi plăcea scrisul caligrafic.

Mai că se sparge şi borcanul. La propriu. Adică o căzătură cu bicicleta, dat cu capul de asfalt si rămas acolo câteva lungi secunde sau minute, cu asfaltul arzând fierbinte sub mine, oameni adunaţi în jurul meu ale căror voci le auzeam de departe, cu privirea înceţoşată, ambulanţă şi aşteptare la urgenţe, pierdut cunoştinţa, timp în care mi-a trecut, cum se zice, toată viaţa prin faţă. Şi am avut sentimentul de urgenţă, că nu degeaba eram la urgenţe, cu oameni care mai de care mai suferizi (eu eram unul din cazurile fericite!), cufundaţi fiecare în suferinţa lui proprie, fără să vadă nimic în jur, căci aşa suntem (sau credem că suntem) singuri, în suferinţa noastră, şi asta e o moarte, în care nu-i mai vezi şi simţi şi ai compasiune şi înţelegere pentru ceilalţi.

Da, am avut sentimentul de urgenţă, că am foarte putin timp la dispoziţie şi toate lucrurile nerezolvate au strigat în mine. Am avut şi sentimentul de fragilitate, că viaţa este atât de fragilă şi atât de valoroasă şi fiecare zi este un dar pe care de multe ori îl irosesc. Îl irosesc cu lucruri care contează atât de puţin, nemulţumiri, frică, negativitate, deznădejde (asta e cea mai rea), agitaţie, amorţeală, politeţe, socializare, măşti, încercarea de a face pe plac, neîncredere, susceptibilitate etc etc. Zile petrecute alergând orbeşte sau aşteptând…ceva, nu ştiu ce. Văd asta şi în jurul meu, oamenii sunt nefericiţi şi nici măcar nu ştiu de ce, toată lumea caută, aşteaptă, proiectează, e multă suferinţă şi nemulţumire, căutare de soluţii, care de care mai greşite, care nu ne vindecă de loc, ci doar adaugă la nelinişte, tot timpul e altceva, cum zicea şi Liiceanu, morcovul existenţial, obiective pe care ni le punem în faţă cum se pune morcovul în faţa măgarului pentru a-l urni din loc, şi alergăm după ele poate poate ne va distrage atenţia sau ne va vindeca de veşnica nelinişte şi tânjire care clocoteşte sub stratul aparenţelor, glasul acela al sufletului sufocat de nimicuri, de condiţionări, de îngrădiri şi care vrea sa fie viu şi adevărat şi liber, să se manifeste şi nu dă doi bani pe toate ideile prefabricate de cum ar trebui să fim (nici măcar despre cum ar trebui să fim liberi) şi ce credem noi că e bine pentru noi.

Dar oare de ce avem nevoie să dăm cu capul (uneori şi la propriu) pentru a ne reevalua viaţa, pentru a vedea cu claritate supărătoare cum suntem, pentru ca strigătul acela din interior să se audă limpede ca un dangăt de clopot ce ne cheamă să ne trezim. Momentele astea sunt o binecuvantare. Dar nu sunt plăcute. Damn! Am face orice să uităm ce am văzut în noi, să revenim cumva la ce ştiam înainte (un rău, dar măcar un rău cunoscut) decât haosul acesta sau să punem ceva repede în loc sau să acoperim cu ceva golul acesta înfricoşător.

Dar mergând pe drumul acesta al “trezirii”, privind cu onestitate în mine, am aflat de fapt atâtea despre tarele, suferinţele, neputinţele, dar şi vindecarea şi bucuriile comune ale oamenilor. Şi aşa pot să înţeleg mai bine, să ascult mai bine, poate să ajut mai bine (sper). De multe ori mă întreb de ce să scriu despre lucrurile astea, ce relevanţă poate avea pentru alţii, care este limita împărtăşirii experienţelor personale, când dă în ridicol, patetic sau vulgar? Este ok să deschizi ceea ce Gabriel Liiceanu numea “uşa interzisă” (în cartea cu acelaşi nume), uşa aceea, ca din palatul din poveste (doar că palatul e în interiorul nostru), cu o mie de camere în care prâslea putea să intre în toate, mai puţin în ulima, sub ameninţarea unei primejdii mari. Dar cheia îi era dată, doar de el depindea dacă decide să intre. E uşa de la camera aceea întunecoasă unde rareori pătrundem, de frica monştrilor ce locuiesc acolo: frici, lucruri nerezolvate, de care ne e ruşine, dorinţe obscure, traume, tristeţi, răutăţi. E ok să le scoatem la lumină şi cum să facem asta? Oare ceiallţi se sperie sau pot învăţa ceva şi ei despre monştrii lor? Poate de aceea scriu…

Poate nu ştiu multe lucruri, dar ştiu câte ceva despre efortul pe care trebuie să-l faci zi de zi pentru a-ţi păstra sufletul viu şi inima deschisă, şi a te bucura de frumosul şi binele din jur, deşi totul în lume pare să vrea să te tragă în direcţia opusă, a amorţirii sufletului, a acrelii, a violenţei (chiar şi doar verbale), a lipsei bunăvoinţei, a vederii doar a răului; despre cum credinţele de viaţă negative îţi răpesc bucuria de a fi şi cât de greu este să le schimbi; despre a trebui să fii adult pentru părinţii tăi si a tanji ca ei sa inteleaga si sa fie adulti si ei; despre cum atunci când oamenii (pe care-i numim dificili) ne provoacă reacţii puternice, ne enervează, ne supără, este sigur că au atins puncte sensibile şi nerezolvate din noi şi nu trebuie să dăm vina pe ei şi să răspundem cu agresivitate ci să “lucrăm” la noi înşine; cum suferinţa este necesară pentru a trece la altă etapă în viaţă; despre a-i folosi pe ceilalţi ca bandaj pentru rănile noastre şi cârje pentru neputinţele noastre şi a numi asta iubire; despre folosirea sexualităţii şi a relaţiilor fără fond ca un surogat pentru iubire, o căutare frustrantă şi neîmplinitoare, care doar alimentează sentimentul singurătăţii şi neiubirii; despre cum atunci când eşti nemulţumit de tine, totul din jur te nemulţumeşte; despre bucuria care izvorăşte din a uita de tine şi a face ceva pentru alţii, oricât de mic ar fi acel lucru, a nu trăi doar pentru tine (desi aceasta poate deveni si o capcana, o fuga de propria viata); despre darul minunat (şi uneori greu de primit) de a avea oameni care îţi spun adevărul despre tine, îţi ţin oglinda adevărului; despre faptul ca suferinta si trecerea fac parte din viata si trebuie sa le ducem fara a ne plange; despre a faptul că cu cât tânjeşti mai tare după ceva (cineva), cu atât se îndepărtează de tine; despre a învăţa să nu te victimizezi pentru a atrage atenţia sau a-i controla pe ceilalţi; despre a avea încrederea (nebună, iraţională) că poţi trăi altfel, deşi de multe ori ai făcut exact aceleaşi greşeli, te-ai comportat în exact acelaşi mod care a adus doar durere şi neîmplinire, şi ce luptă grea este asta; despre a te lupta şi cu problemele nerezolvate ale părinţilor tăi; despre cât de mult ajută o rugaciune şi despre faptul că nu depinde totul doar de eforturile tale proprii; despre cum există ceva în noi care ne atrage mereu aceleaşi situaţii şi aceleaşi oameni şi până nu înţelegem ce este acel lucru şi cum să rezolvăm acea problemă, vom fi prinşi în acest cerc; despre a înţelege şi a crede că dacă cineva nu te iubeşte (cum ai vrea tu) nu înseamă că eşti de neiubit şi mai ales nu înseamnă că trebuie să tot aşepţi şi să plângi, şi să acuzi şi să disperi şi să speri ca iubirea va veni, concetrează-te mai bine asupra vieţii tale, lucrurile astea vin de la sine când eşti liber şi în pace cu drumul tău şi când dorinţa de iubire nu este un strigăt disperat, de a umple un gol sau a vindeca ceva, ci este o chemare a unui întreg spre alt întreg (altă luptă foarte grea); despre a avea curajul să îţi înfrunţi singurătatea şi a da ochii cu tine însuţi, pentru că doar în singurătate este posibil aceasta; despre faptul că oricât de greu ar fi şi oricât ne-ar trage înapoi ce ni se întâmplă sau ni s-a întâmplat în viaţă, pur şi simplu nu avem voie să ne lăsăm, atât cât suntem sănătoşi cu mintea şi cu trupul, trebuie să ne luptăm în fiecare zi.  Da, ar mai fi multe de zis (de fapt le-am scris aşa ca mici gânduri zilnice pentru proiectul 365 meditatii zilnice pe care l-am întrerupt un timp, dar sper să-l finalizez).

Deci asta s-a întâmplat. Prin oameni şi evenimente, mi s-a dat un brânci, aşa am simţit. Borcanul s-a răsturnat şi nu mi-a plăcut ce am văzut. Dar am început să văd şi lucruri care îmi plac, de care nu ştiam. Am început să reaşez lucrurile şi să reumplu cu apă proaspătă borcanul şi scriu literă cu literă noul nume. De fapt, reînvăţ alfabetul. Sunt la bastonaşe :) Începătoare. Din nou. Nu e uşor. Cu A de la Acceptare, cu C de la Curaj şi Credinţă şi Compasiune, cu S de la Speranţă, cu Î de la Încredere (în sine, în ceilalţi), cu L de la Luptă, cu B de la Bucurie, cu R de la Răbdare şi Recunoştinţă, şi mai ales  cu I de la Iubire şi Iertare (şi astea sunt şi cele mai grele). A da, şi era să uit, cu P de la pisică :) Dar despre pisica si lectiile pe care le învâţ de la ea şi cum se continuă povestea… in articolul urmator.

Tu ce crezi? Dacă te-ai regăsit în ce am scris sau vrei să împărtăşeşti şi cu mine lecţiile sau părerile tale, îmi poţi scrie, fie la comentarii mai jos sau pe email. Mulţumesc :)

 PS: Am citit în dicţionarul de simboluri că “Apa reprezintă infinitatea posibilităţilor, toate semnele unei dezvoltări viitoare, dar şi toate ameninţările de resorbţie. A te cufunda in apă şi a ieşi din ea în seamnă a te întoarce la origini, a-ţi regăsi obârşia într-un imens rezervor de potenţial, trăgând de acolo forţe noi; este o fază trecătoare de regresie şi dezintegrarede care depinde o fază progresivă de reintegrare şi regenerescenţă”. Nu ştiam asta când am făcut poza şi am scris despre borcanul cu apă, dar se pare că nu a fost întâmplător.

PS2: Sunt multe cărţi care m-au însoţit şi luminat pe drumul acesta, dar poate citatul care mi-a rămas cel mai mult în suflet în ultima vreme este:

“De ce suferim şi de ce e nedreptate? Printre altele şi pentru că viaţa e o aventură, este Aventura. Chesterton: Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant şi sa faci înconjorul lumii; aventură (şi romantism) este să-ţi rodeşti viaţa care ţi-a picat acolo unde te-ai născut din întâmplare şi-n condiţiile date. Asta e tot ce poate fi mai legat de primejdii, de neprevăzut şi de Mister” (Nicoale Steinhardt – Jurnalul fericrii)

Mai multe pe celălalt blog al meu cu citate din cărţi.

 

 

Share on TumblrShare via emailShare via email Share

A vedea

Leave a reply

IMG_9098 copy

De obicei nu-mi place să explic o fotografie. Dar pentru că acum acesta este cel mai bun mod de a intra direct în mijlocul subiectului, fără ocolul unei introduceri (sau poate nu am inspiratie să o scriu), iată la ce m-am gândit când am făcut poza asta: la cum privim lumea prin proprii noştri “ochelari”, adică printr-o perspectivă atât de influenţată de gândurile, experienţele, dorinţele, condiţionările noastre; la cât de greu este să te vezi cu adevărat pe tine însuţi (un fel ciudat de orbire este a fi atât de absorbit de această căutare de sine sau a fericrii proprii încât practic să pierzi perspectiva, să nu te mai poţi detaşa, ca şi a nu vedea pădurea de copaci); la relaţia dintre a te vedea cu adevărat pe tine însuţi şi prin asta a-i vedea (înţelege) cu adevărat pe ceilalţi; la faptul că de atâtea ori ne vedem (suntem concentraţi) doar pe  noi înşine şi asta produce o orbire la ceilalţi; că pentru a vedea cu adevărat trebuie să dăm acel “Eu” la o parte.

Complicat, nu?

De fapt cred că începusem să scriu acest text pentru că la asta m-am gândit foarte mult zilele astea, la cum îi vedem pe ceilalţi. Sau cum nu îi vedem. Pentru că de multe ori nu vedem în ei decât că nu s-au conformat aşteptărilor noastre, deci nu îi mai vedem cu adevărat. Dacă încerc să mă opresc şi să nu mai reacţionez automat (exact ca reacţia rotulei când este lovită), văd că motivele enervărilor, supărărilor şi nemulţumirilor mele de acolo rezultă, că cineva nu s-a comportat cum aş fi vrut eu, sau nu m-a înţeles cum aş fi vrut eu sau nu m-a iubit cum aş fi vrut eu. Şi că atunci când îmi concentrez întreaga atenţie pe persoana din faţa mea, ci nu pe ce este în mintea mea, pe dorinţele, aşteptările mele sau a mă simţi eu bine, atunci văd cu adevărat persoana aceasta, o ascult cu adevărat, există o conexiune reală.

Mă mai gândesc, apropo de cum îi privim pe ceilalţi, cum în textele mele de atâtea ori folosesc cuvinte ca înţelegere, iubire, compasiune, renunţare la sine, adevăr (şi mi-e frică să nu sune a predică, sau ca aceasta să nu fie acel rău “care vine din dreapta” de care zicea părintele Cleopa, citat de Steinhardt, din intenţii bune şi moralizare care se cred autosuficiente), care sună frumos şi îţi vine să zici liniştit, eu, da, bineînţeles, le am, dar sunt atât de greu de pus în practică zi de zi, în cele mai mici gesturi şi întâmplări cotidiene. Şi sunt cu atât mai greu de pus în practică cu persoanele cele mai apropiate. Pentru că de multe ori, poate aţi obsevat, este mai uşor să avem compasiune şi înţelegere (chiar şi sub forma politeţii) pentru străini sau prieteni sau oameni cu care nu trăim zi de zi, cu care nu împărţim momentele noastre de oboseală, plictiseală, iritare, dispoziţiile contradictorii, frecuşul rutinei şi “treburilor”.

Apropo de a vedea, într-un text superb Nicolae Steinhardt (“Doamne, să văd” din cartea “Dăruind vei dobândi”) vorbeşte despre parabola de a trece de la orbire la vedere. El arată că de prea multe ori ne folosim vederea pentru a obseva răul din ceilalţi (în virtutea a ce spunea Sartre, că iadul sunt ceilalţi): defectele, căderile, greşelile, păcatele, chiar şi cele mai mici abateri, manii sau ticuri, aşa zisele paie şi bârne din ochii vecinului, şi prin aceasta a vedea “se mărgineşte la depistarea întru denunţare a a erorilor sau slăbiciunilor altora”. Poate că de multe ori vedem doar răul şi urâtul în lume, hidoşeniile (“efective, presupuse ori transmutate din lăuntrul nostru la ceilalţi”). El arată că a vedea cu adevărat (a nu mai fi orb) înseamnă a putea vedea binele şi frumosul din lume. Înseamnă a ne vedea cu adevărat pe noi înşine, dincolo de răutate dar şi de milă, care în prima fază, înainte de a fi eliberat, este un spectacol cutremurător.

Dar acest “a vedea”, chiar dacă scoate la iveală urâţenii, nu trebuie să ne ducă la deznădejde, dispreţ sau ură de sine, negare sau nerecunoaştere şi a luminii din noi (într-o perspectivă cioraniană sau existenţialistă), ci trebuie însoţită de înţelegere (îmi place atât de mult citatul acesta din Steinhardt: “dupa cum se cuvine a nu ne mânia pentru că ne-am mâniat, la fel nu trebuie sa permanentizăm răul din lipsă de milă faţă de eul nostru”), speranţă, compasiune şi în final  iubire faţă de propria persoană. Căci este atât de adevărat că nu putem iubi pe ceilalţi decât în măsura în care ne iubim pe noi înşine. La fel cum doar când ştim să primim cu inima deschisă, atunci putem şi dărui (şi cred că a şti să primeşti te apropie mai mult de celălalt decât a dărui).

Opresc aici şirul gândurilor, nu pentru că s-ar fi terminat, dar cum n-am avut introducere la text, nu am nici final.

Ne “vedem” curând :)

Şi ca de obicei, mă bucur dacă vreţi să-mi scrieţi gândurile voastre despre a vedea sau orice vă trece prin cap.

 

PS: Fotografia face parte din proiectul 35 ways of seeing myself, pentru care văd că am tot făcut poze în ultima vreme (poate nu întâmplător) şi am adunat 10 ipostaze până acum (vezi galeria foto)

Share on TumblrShare via emailShare via email Share

Incotro?

2 Replies

“Learn to get in touch with the silence within yourself and know that everything in this life has a purpose”

“Nu trebuie să ne fie frică să lăsăm ceva în urmă pentru că ceea ce este cu adevărat important rămâne întotdeauna cu noi. Chiar şi atunci când nu vrem”

IMG_9082 copy

IMG_9085 copy

E prima dată de cand am începutul blogul acesta când nu am postat articolul de vineri, şi încă două săptămâni la rând. Mi s-a întâmplat de două sau trei ori sa întârzii puţin cu el, poate pentru că eram plecată, dar niciodată să îl sar total. Lipsă de inspiraţie, să zicem. Dar nu, nu e asta. De multe ori nu ştiam până în ultima clipă vineri după-amiază ce o să scriu, dar ideea venea şi scrierea se lega. Ştiu că nu se prabuşeşte pământul din cauza asta, nu mă pedepseşte şeful că am ratat un deadline, poate că nici nu a observat nimeni, dar totuşi nu am vrut sa mă fac că plouă. Chiar dacă e doar faţă de mine şi promisiunea pe care am făcut-o când am început blogul acesta. Dar mai ales pentru acei câţiva oameni care ştiu că au citit ce am scris in anul ce a trecut şi fie că mi-au răspuns sau nu cu gandurile lor, dar mi-au fost alături şi m-au făcut să simt că ceea ce fac are importanţă nu numai pentru mine. Ca orice lucru pe care-l facem sau simţim, când este spus sau împărtăşit, devine mai real, mai însemnat (Îmi vin în minte legat de asta “Happiness real only when shared” şi “A fi înseamnă a fi perceput”)

În orice caz, mi se pare cel puţin interesant, că exact acum când site-ul a împlinit un an, simt că şi altceva s-a “împlinit”. E drept că deja la începutul acestui an, după cateva articole foarte personale, în care am pus mult din mine, am simţit că parcă am secătuit, că sentimentul acela că asta trebuie să fac, care mă împingea înainte, a amuţit, s-a estompat. Poate că ceva a juns la un final, sau poate doar se schimba, se transformă, la fel cum facem şi noi, ca oameni şi e bine să observăm cu atenţie ce (ni) se întâmplă şi să ne reevaluam drumul, să nu mergem înainte din inerţie, din frică de schimbare sau poate şi mai mult frică de golul care se cască când ne sunt luate aşa zisele noastre certitudini, sau pentru ca ne agăţăm de ceea ce credem că ne defineşte, că e viaţa noastră (tot acele certitudini). Poate că acum atentia şi energia îmi e concentrată pe alte lucruri (şi aceste “alte lucruri” nu sunt nici Făt Frumos şi nici un copil, cum s-ar putea bănui din exprimarea mea misterioasă :) şi cândva mă voi intoarce spre fotografie si scris, nu ştiu. Şi cred că e ok sa nu ştiu. Poate că de prea multe ori ni se impune (sau ne impunem singuri, după modelele din societate) presiunea aceasta de a stabili obiective şi a le atinge, a ne “realiza”. Blah. Poate că unii ar zice că sunt losera. Sau delăsătoare. Sau visătoare. Sau că am luxul de a tot căuta şi a mă răzgândi. Sau că chestia aia cu follow your dream uite că nu prea iese. Sau sau sau… Dar după cum ştim, mintea noastră (dacă o lăsăm de capul ei) poate diseca la nesfarsit lucrurile şi în final nu prea ne ajută, doar ne complică existenţa, umplându-ne de îndoiala si nesiguranţă, care sunt marii noştri duşmani.

Dar după cum mai ziceam si in alt articol, una din lectiile cele mai importante pe care le-am invatat anul trecut a fost sa am încredere, răbdare şi speranţă. Încredere ca drumul pe care merg, chiar dacă uneori pare lipsit de sens sau marcat de evenimente pe care nu le înţeleg pe moment sau care mă rănesc sau mă debusolează, mă duce încotro trebuie. Să accept ce mi se întâmplă. Să-mi asum viaţa aşa cum este în momentul acesta. Şi să privesc toate acestea cu răbdare şi speranţă. Pentru că mi s-a intamplat de atatea ori să înţeleg deabia mai târziu rostul (şi lecţiile) unor întâmplări faţă de care, la momentul când s-au întamplat, mi-a venit sa fug, să mă panichez, să mă revolt sau să disper. Când mă uit in urma la anul trecut, care numai linistit nu a fost, si imi aduc aminte de toate momentele de cumpănă şi schimbare, când habar nu aveam ce o sa urmeze şi au venit cu tot felul de stări care însoţesc marile transformări (când ne curăţăm, ne eliberăm şi ne vedem cu adevarat), acum văd că totul are un sens, că traseul devine clar doar când privim în urmă.

Dar să nu creadă cineva că eu – dacă scriu acum aşa – sunt aşa luminată şi înţeleaptă şi detaşată, că iau toate lucrurile astea aşa uşor. Nah. Nu-mi iese întotdeauna. Căci dacă ar ieşi, nu s-ar mai povesti. Şi eu mă întreb. Mă întreb atâtea lucruri. Mă întreb dacă a lăsa fotografia de o parte înseamnă că-mi irosesc darurile, că-mi “îngrop talanţii” sau de fapt care sunt “talanţii” (darurile) mele? Mă gândesc la ce spunea Coelho, că “În cuptorul deschis nu se coace pâinea”, referindu-se la faptul că atunci când vrem să avem libertatea de a ne răzgândi, când credem că putem face orice, când suntem deschişi la orice se întâmplă şi urmăm orice drum pare că se deschide în calea noastră, de fapt nu mergem pe nici un drum, nu construim nimic, nu coacem “pâinea”. Mă gândesc la ce spunea Descartes “Toate greutăţile provin din faptul că-ţi lipseşte curajul”. Mă gândesc la ce spunea Sogyal Rinpoche, un călugăr budist, despre îndoială “this distructive form of doubt that leaves us nothing to believe in, nothing to hope for and nothing to live by. Our minds are riddled and confused with doubt. I sometimes think that doubt is an even greater block to human evolution than desire and attachment”. Indoiala pare să fi devenit trăsătura dominantă a societăţii noastre, în care a fi inteligent înseamnă a pune totul sub semnul îndoielii, a nu mai crede în nimic, mai ales în spiritualitate (care oferă cel mai stabil reper). Şi de aici atâta confuzie, anxietate, suferinţă şi lipsă de sens. Mă întreb oare ce rămâne din noi când aproape totul ne este luat (mă uit spre exemplu la oameni din jurul meu care sunt spre finalul vieţii), cum mai reuşim să ne găsim sensul, să mai găsim bucurie, şi mai ales să mai oferim ceva? Şi aici mă gândesc la ce spunea Steinhardt despre ce ne rămâne: “înţeleg că oricine putând oricând ajunge, de unul singur, intr-o celulă de închisoare ori măcar pe un pat de spital ori să se pomenească fără somn la două noaptea (ora teribilă a lucidităţii), nimic nu e mai amarnic şi mai aproape de iad – folosind un vocabular strict egoist – decât amintirea faptelor urate, rele, meschine, decât golul talanţilor nefolosiţi şi darurilor irosite; ca aşadar se cuvine a face binele cât mai e timp, înainte de a se ajunge la starea în care nu mai rămâne decât a fi (modalităţi ale lui a fi: după moarte, în închisoare, pe patul de spital, în deznădăjduită – ori iremediabilă – singuratate, în însingurată batraneţe sau, în registre minore: plimbându-ne pe stradă, aşteptând la stop, puşi la refec în faţa unui ghişeu); că, adunând amitiri frumoase (dar nu regretul unor clipe de placere trecătoare, căci şi acela este chin) ne construim la drept vorbind noi inşine paradisul, care nu-i decât o suma de fapte bune, de acţiuni nobile ori eroice, de purtări mărinimoase a căror aducere aminte e o sobă veşnic dulce si caldă, un prilej de îndreptăţită şi calmă binefăcătoare mulţumire pentru a fi fost feriţi de schime şi josnicii; că siguranţă şi logică absolută nu avem, dar ştim întotdeauna ce trebuie să facem, modest, ştim!” (tot citatul aici).

Dar chiar dacă am mai multe întrebări decât răspunsuri, cred totuşi că trebuie să trecem prin toate, orice ar fi. Chiar şi dacă e doar pentru a înţelege că aceasta este baza reală a compasiunii (despre care eu cred cu tărie că este “motorul” binelui din lume, deoarece viaţa noastră nu are sens decât în relaţie cu ceilalţi oameni, dincolo de individualism şi căutarea fericirii proprii, în măsura în care putem dărui, dar şi primi). Nu ştiu unde citisem că inima trebuie să ne fie frântă, făcută bucăţi (deci nu împietrită), pentru că doar atunci intră “lumina”. Doar atunci ni se deschide inima şi mintea şi vedem (şi mai ales simţim) că suferinţa, confuzia, nesiguranţa, apăsarea, dorinţa, frustrarea, furia, dar şi bucuria, iubirea, speranţa celorlalţi sunt aceleaşi cu ale noastre. Şi poate de aceea scriu despre asta.

Sunt sigură ca toti trecem prin astfel de schimbări, asa că dacă vreti puteti sa-mi scrieţi şi să-mi împărtăşiţi  experienţele voastre. Mulţumesc.

Share on TumblrShare via emailShare via email Share