Monthly Archives: March 2013

A vedea

IMG_9098 copy

De obicei nu-mi place să explic o fotografie. Dar pentru că acum acesta este cel mai bun mod de a intra direct în mijlocul subiectului, fără ocolul unei introduceri (sau poate nu am inspiratie să o scriu), iată la ce m-am gândit când am făcut poza asta: la cum privim lumea prin proprii noştri “ochelari”, adică printr-o perspectivă atât de influenţată de gândurile, experienţele, dorinţele, condiţionările noastre; la cât de greu este să te vezi cu adevărat pe tine însuţi (un fel ciudat de orbire este a fi atât de absorbit de această căutare de sine sau a fericrii proprii încât practic să pierzi perspectiva, să nu te mai poţi detaşa, ca şi a nu vedea pădurea de copaci); la relaţia dintre a te vedea cu adevărat pe tine însuţi şi prin asta a-i vedea (înţelege) cu adevărat pe ceilalţi; la faptul că de atâtea ori ne vedem (suntem concentraţi) doar pe  noi înşine şi asta produce o orbire la ceilalţi; că pentru a vedea cu adevărat trebuie să dăm acel “Eu” la o parte.

Complicat, nu?

De fapt cred că începusem să scriu acest text pentru că la asta m-am gândit foarte mult zilele astea, la cum îi vedem pe ceilalţi. Sau cum nu îi vedem. Pentru că de multe ori nu vedem în ei decât că nu s-au conformat aşteptărilor noastre, deci nu îi mai vedem cu adevărat. Dacă încerc să mă opresc şi să nu mai reacţionez automat (exact ca reacţia rotulei când este lovită), văd că motivele enervărilor, supărărilor şi nemulţumirilor mele de acolo rezultă, că cineva nu s-a comportat cum aş fi vrut eu, sau nu m-a înţeles cum aş fi vrut eu sau nu m-a iubit cum aş fi vrut eu. Şi că atunci când îmi concentrez întreaga atenţie pe persoana din faţa mea, ci nu pe ce este în mintea mea, pe dorinţele, aşteptările mele sau a mă simţi eu bine, atunci văd cu adevărat persoana aceasta, o ascult cu adevărat, există o conexiune reală.

Mă mai gândesc, apropo de cum îi privim pe ceilalţi, cum în textele mele de atâtea ori folosesc cuvinte ca înţelegere, iubire, compasiune, renunţare la sine, adevăr (şi mi-e frică să nu sune a predică, sau ca aceasta să nu fie acel rău “care vine din dreapta” de care zicea părintele Cleopa, citat de Steinhardt, din intenţii bune şi moralizare care se cred autosuficiente), care sună frumos şi îţi vine să zici liniştit, eu, da, bineînţeles, le am, dar sunt atât de greu de pus în practică zi de zi, în cele mai mici gesturi şi întâmplări cotidiene. Şi sunt cu atât mai greu de pus în practică cu persoanele cele mai apropiate. Pentru că de multe ori, poate aţi obsevat, este mai uşor să avem compasiune şi înţelegere (chiar şi sub forma politeţii) pentru străini sau prieteni sau oameni cu care nu trăim zi de zi, cu care nu împărţim momentele noastre de oboseală, plictiseală, iritare, dispoziţiile contradictorii, frecuşul rutinei şi “treburilor”.

Apropo de a vedea, într-un text superb Nicolae Steinhardt (“Doamne, să văd” din cartea “Dăruind vei dobândi”) vorbeşte despre parabola de a trece de la orbire la vedere. El arată că de prea multe ori ne folosim vederea pentru a obseva răul din ceilalţi (în virtutea a ce spunea Sartre, că iadul sunt ceilalţi): defectele, căderile, greşelile, păcatele, chiar şi cele mai mici abateri, manii sau ticuri, aşa zisele paie şi bârne din ochii vecinului, şi prin aceasta a vedea “se mărgineşte la depistarea întru denunţare a a erorilor sau slăbiciunilor altora”. Poate că de multe ori vedem doar răul şi urâtul în lume, hidoşeniile (“efective, presupuse ori transmutate din lăuntrul nostru la ceilalţi”). El arată că a vedea cu adevărat (a nu mai fi orb) înseamnă a putea vedea binele şi frumosul din lume. Înseamnă a ne vedea cu adevărat pe noi înşine, dincolo de răutate dar şi de milă, care în prima fază, înainte de a fi eliberat, este un spectacol cutremurător.

Dar acest “a vedea”, chiar dacă scoate la iveală urâţenii, nu trebuie să ne ducă la deznădejde, dispreţ sau ură de sine, negare sau nerecunoaştere şi a luminii din noi (într-o perspectivă cioraniană sau existenţialistă), ci trebuie însoţită de înţelegere (îmi place atât de mult citatul acesta din Steinhardt: “dupa cum se cuvine a nu ne mânia pentru că ne-am mâniat, la fel nu trebuie sa permanentizăm răul din lipsă de milă faţă de eul nostru”), speranţă, compasiune şi în final  iubire faţă de propria persoană. Căci este atât de adevărat că nu putem iubi pe ceilalţi decât în măsura în care ne iubim pe noi înşine. La fel cum doar când ştim să primim cu inima deschisă, atunci putem şi dărui (şi cred că a şti să primeşti te apropie mai mult de celălalt decât a dărui).

Opresc aici şirul gândurilor, nu pentru că s-ar fi terminat, dar cum n-am avut introducere la text, nu am nici final.

Ne “vedem” curând :)

Şi ca de obicei, mă bucur dacă vreţi să-mi scrieţi gândurile voastre despre a vedea sau orice vă trece prin cap.

 

PS: Fotografia face parte din proiectul 35 ways of seeing myself, pentru care văd că am tot făcut poze în ultima vreme (poate nu întâmplător) şi am adunat 10 ipostaze până acum (vezi galeria foto)

Fotografia de marti 55 si 56

Pentru ca saptamana trecuta nu am postat nici o fotografie martea, acum revin cu doua fotografii, cu acelasi personaj, o batrana din satul Manastrea Humor. O cheama Rahila Morosan, are 78 de ani, traieste singura, e micuta si cocosata, umbla greu, dar inca rade cu atata bucurie si are o seninatate uimitoare. Ne-a zis ca nu are televizor, nici nu-i trebuie, ca ea nu se plictiseste.

IMG_8850 copy

Sunt 10 ani de cand s-a dus…

IMG_8867 copy

Incotro?

“Learn to get in touch with the silence within yourself and know that everything in this life has a purpose”

“Nu trebuie să ne fie frică să lăsăm ceva în urmă pentru că ceea ce este cu adevărat important rămâne întotdeauna cu noi. Chiar şi atunci când nu vrem”

IMG_9082 copy

IMG_9085 copy

E prima dată de cand am începutul blogul acesta când nu am postat articolul de vineri, şi încă două săptămâni la rând. Mi s-a întâmplat de două sau trei ori sa întârzii puţin cu el, poate pentru că eram plecată, dar niciodată să îl sar total. Lipsă de inspiraţie, să zicem. Dar nu, nu e asta. De multe ori nu ştiam până în ultima clipă vineri după-amiază ce o să scriu, dar ideea venea şi scrierea se lega. Ştiu că nu se prabuşeşte pământul din cauza asta, nu mă pedepseşte şeful că am ratat un deadline, poate că nici nu a observat nimeni, dar totuşi nu am vrut sa mă fac că plouă. Chiar dacă e doar faţă de mine şi promisiunea pe care am făcut-o când am început blogul acesta. Dar mai ales pentru acei câţiva oameni care ştiu că au citit ce am scris in anul ce a trecut şi fie că mi-au răspuns sau nu cu gandurile lor, dar mi-au fost alături şi m-au făcut să simt că ceea ce fac are importanţă nu numai pentru mine. Ca orice lucru pe care-l facem sau simţim, când este spus sau împărtăşit, devine mai real, mai însemnat (Îmi vin în minte legat de asta “Happiness real only when shared” şi “A fi înseamnă a fi perceput”)

În orice caz, mi se pare cel puţin interesant, că exact acum când site-ul a împlinit un an, simt că şi altceva s-a “împlinit”. E drept că deja la începutul acestui an, după cateva articole foarte personale, în care am pus mult din mine, am simţit că parcă am secătuit, că sentimentul acela că asta trebuie să fac, care mă împingea înainte, a amuţit, s-a estompat. Poate că ceva a juns la un final, sau poate doar se schimba, se transformă, la fel cum facem şi noi, ca oameni şi e bine să observăm cu atenţie ce (ni) se întâmplă şi să ne reevaluam drumul, să nu mergem înainte din inerţie, din frică de schimbare sau poate şi mai mult frică de golul care se cască când ne sunt luate aşa zisele noastre certitudini, sau pentru ca ne agăţăm de ceea ce credem că ne defineşte, că e viaţa noastră (tot acele certitudini). Poate că acum atentia şi energia îmi e concentrată pe alte lucruri (şi aceste “alte lucruri” nu sunt nici Făt Frumos şi nici un copil, cum s-ar putea bănui din exprimarea mea misterioasă :) şi cândva mă voi intoarce spre fotografie si scris, nu ştiu. Şi cred că e ok sa nu ştiu. Poate că de prea multe ori ni se impune (sau ne impunem singuri, după modelele din societate) presiunea aceasta de a stabili obiective şi a le atinge, a ne “realiza”. Blah. Poate că unii ar zice că sunt losera. Sau delăsătoare. Sau visătoare. Sau că am luxul de a tot căuta şi a mă răzgândi. Sau că chestia aia cu follow your dream uite că nu prea iese. Sau sau sau… Dar după cum ştim, mintea noastră (dacă o lăsăm de capul ei) poate diseca la nesfarsit lucrurile şi în final nu prea ne ajută, doar ne complică existenţa, umplându-ne de îndoiala si nesiguranţă, care sunt marii noştri duşmani.

Dar după cum mai ziceam si in alt articol, una din lectiile cele mai importante pe care le-am invatat anul trecut a fost sa am încredere, răbdare şi speranţă. Încredere ca drumul pe care merg, chiar dacă uneori pare lipsit de sens sau marcat de evenimente pe care nu le înţeleg pe moment sau care mă rănesc sau mă debusolează, mă duce încotro trebuie. Să accept ce mi se întâmplă. Să-mi asum viaţa aşa cum este în momentul acesta. Şi să privesc toate acestea cu răbdare şi speranţă. Pentru că mi s-a intamplat de atatea ori să înţeleg deabia mai târziu rostul (şi lecţiile) unor întâmplări faţă de care, la momentul când s-au întamplat, mi-a venit sa fug, să mă panichez, să mă revolt sau să disper. Când mă uit in urma la anul trecut, care numai linistit nu a fost, si imi aduc aminte de toate momentele de cumpănă şi schimbare, când habar nu aveam ce o sa urmeze şi au venit cu tot felul de stări care însoţesc marile transformări (când ne curăţăm, ne eliberăm şi ne vedem cu adevarat), acum văd că totul are un sens, că traseul devine clar doar când privim în urmă.

Dar să nu creadă cineva că eu – dacă scriu acum aşa – sunt aşa luminată şi înţeleaptă şi detaşată, că iau toate lucrurile astea aşa uşor. Nah. Nu-mi iese întotdeauna. Căci dacă ar ieşi, nu s-ar mai povesti. Şi eu mă întreb. Mă întreb atâtea lucruri. Mă întreb dacă a lăsa fotografia de o parte înseamnă că-mi irosesc darurile, că-mi “îngrop talanţii” sau de fapt care sunt “talanţii” (darurile) mele? Mă gândesc la ce spunea Coelho, că “În cuptorul deschis nu se coace pâinea”, referindu-se la faptul că atunci când vrem să avem libertatea de a ne răzgândi, când credem că putem face orice, când suntem deschişi la orice se întâmplă şi urmăm orice drum pare că se deschide în calea noastră, de fapt nu mergem pe nici un drum, nu construim nimic, nu coacem “pâinea”. Mă gândesc la ce spunea Descartes “Toate greutăţile provin din faptul că-ţi lipseşte curajul”. Mă gândesc la ce spunea Sogyal Rinpoche, un călugăr budist, despre îndoială “this distructive form of doubt that leaves us nothing to believe in, nothing to hope for and nothing to live by. Our minds are riddled and confused with doubt. I sometimes think that doubt is an even greater block to human evolution than desire and attachment”. Indoiala pare să fi devenit trăsătura dominantă a societăţii noastre, în care a fi inteligent înseamnă a pune totul sub semnul îndoielii, a nu mai crede în nimic, mai ales în spiritualitate (care oferă cel mai stabil reper). Şi de aici atâta confuzie, anxietate, suferinţă şi lipsă de sens. Mă întreb oare ce rămâne din noi când aproape totul ne este luat (mă uit spre exemplu la oameni din jurul meu care sunt spre finalul vieţii), cum mai reuşim să ne găsim sensul, să mai găsim bucurie, şi mai ales să mai oferim ceva? Şi aici mă gândesc la ce spunea Steinhardt despre ce ne rămâne: “înţeleg că oricine putând oricând ajunge, de unul singur, intr-o celulă de închisoare ori măcar pe un pat de spital ori să se pomenească fără somn la două noaptea (ora teribilă a lucidităţii), nimic nu e mai amarnic şi mai aproape de iad – folosind un vocabular strict egoist – decât amintirea faptelor urate, rele, meschine, decât golul talanţilor nefolosiţi şi darurilor irosite; ca aşadar se cuvine a face binele cât mai e timp, înainte de a se ajunge la starea în care nu mai rămâne decât a fi (modalităţi ale lui a fi: după moarte, în închisoare, pe patul de spital, în deznădăjduită – ori iremediabilă – singuratate, în însingurată batraneţe sau, în registre minore: plimbându-ne pe stradă, aşteptând la stop, puşi la refec în faţa unui ghişeu); că, adunând amitiri frumoase (dar nu regretul unor clipe de placere trecătoare, căci şi acela este chin) ne construim la drept vorbind noi inşine paradisul, care nu-i decât o suma de fapte bune, de acţiuni nobile ori eroice, de purtări mărinimoase a căror aducere aminte e o sobă veşnic dulce si caldă, un prilej de îndreptăţită şi calmă binefăcătoare mulţumire pentru a fi fost feriţi de schime şi josnicii; că siguranţă şi logică absolută nu avem, dar ştim întotdeauna ce trebuie să facem, modest, ştim!” (tot citatul aici).

Dar chiar dacă am mai multe întrebări decât răspunsuri, cred totuşi că trebuie să trecem prin toate, orice ar fi. Chiar şi dacă e doar pentru a înţelege că aceasta este baza reală a compasiunii (despre care eu cred cu tărie că este “motorul” binelui din lume, deoarece viaţa noastră nu are sens decât în relaţie cu ceilalţi oameni, dincolo de individualism şi căutarea fericirii proprii, în măsura în care putem dărui, dar şi primi). Nu ştiu unde citisem că inima trebuie să ne fie frântă, făcută bucăţi (deci nu împietrită), pentru că doar atunci intră “lumina”. Doar atunci ni se deschide inima şi mintea şi vedem (şi mai ales simţim) că suferinţa, confuzia, nesiguranţa, apăsarea, dorinţa, frustrarea, furia, dar şi bucuria, iubirea, speranţa celorlalţi sunt aceleaşi cu ale noastre. Şi poate de aceea scriu despre asta.

Sunt sigură ca toti trecem prin astfel de schimbări, asa că dacă vreti puteti sa-mi scrieţi şi să-mi împărtăşiţi  experienţele voastre. Mulţumesc.

Amintiri din copilarie (Nu stiu altii cum sunt, chiar nu stiu)

O văd atât de clar. Fetiţa slăbănoagă şi adusă din umeri, care părea să fi crescut peste noapte şi toţi pantalonii îi erau veşnic scurţi, ca un blestem. Cu părul negru şi lins, cu breton cam strâmb, tuns de mama „cu oala”. Cu strungăreaţa lată între dinţii de lapte, prin care mai scăpa un sâsâit. Cu coastele care se vedeau prin pielea pieptului plat. Cu ochii verzi, ca tata. Şi aşa-i zicea toată lumea, că seamănă cu tata, tata cel uriaş, care o ridica până la tavan când venea seara târziu acasă după mai multe zile dintr-un loc misterios şi tot mai îndepărtat numit „deplasare”. Tata care când era acasă stătea la televizor cu privirea goală. Tata care la sfârşit s-a micşorat atât de mult încât l-a ţinut ea în braţe, plângând şi nu a mai apucat să-i vorbească. Fetiţa care visa repetat acelaşi vis, care îi lăsa o tristeţe de nesuportat pentru mintea ei de copil, în care se făcea că era într-o sală de bal luminoasă, atât de înaltă încât nu i se vedea tavanul şi din depărtări venea mama, la fel de înaltă ca sala, îmbrăcată într-o rochie lungă de catifea verde, cu cercuri şi corset, cu părul ridicat într-un coc complicat, mergând cu paşi lenţi şi maiestuoşi, cu privirea fixă înainte, privirea ei din după-amiezile cu casa pustie, iar fetiţa îi ajungea deabia până la glezne şi încerca în zadar să ţină pasul cu ea, înaintând cu greu ca prin apă şi o striga cu disperare, dar femeia nu auzea şi mergea înainte, depărtându-se, şi atunci suna un gong, nu cu un sunet metalic, ci cu un zgomot amplificat de hârtie sfâşiată cu putere, iar atunci se trezea în lacrimi, cu inima sfâşiată, ca şi hârtia. Ea era fetiţa care îşi astupa urechile (deşi şi tăcerile erau tot un fel de urlet), şi se cufunda în lumea creată de Jules Vernes, Karl May şi Alexandre Dumas şi visa la oceane şi ţări cât mai depărtate, unde va pleca când va creşte mare, moment ce părea departe, prea departe. Fetiţa care îi făcea pe toţi copiii să râdă şi nu înţelegea de ce în inima ei era tot singură şi nu râdea niciodată. Fetiţa care stătea conştiincios la birou şi mergea tot timpul la şcoală cu temele făcute şi lecţiile învăţate şi cu toate astea se bâlbâia când era scoasă la răspuns la tablă.

Pe ea o văd. Ea mă priveşte uneori de partea cealaltă a oglinzii şi ne zâmbim cu acelaşi zâmbet timid, cu capul uşor aplecat şi mă întreb cine e aici, e ea sau eu? Şi mi-e drag de ea, şi îmi vine să-i spun că totul va fi bine, doar aşa pentru că e mică şi urâţică şi singură acolo după sticlă. Şi încă încerc să o fac să se simtă iubită aşa cum e, să se bucure şi să plângă şi să spere, să îşi deschidă inima şi să lase jos barierele de protecţie, căci nu oricine se apropie cu adevărat de ea o va răni, să ceară ajutor, să aibă compasiune şi înţelegere pentru neputinţele şi nefericirea lor, şi mai ales să ierte (căci asta cerem, în genunchi uneori, nu-i aşa, să ne fie iertate greselile, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri). Am făcut-o să înţeleagă, cu multă răbdare, că la un moment dat trebuie să ne luăm rămas bun, pentru ca eu sunt eu şi ea e ea. Iar fetiţa mea va creşte altfel.

Acest articol face parte din campania Copiii fără etichete iniţiată de organizaţia Salvaţi Copiii, cu sprijinul Blogal Initiative, în parteneriat cu bloggerii din România. Intenţia este de a se mobiliza 100 de bloggeri care să combată pe blogurile lor violenţa împotriva copiilor. Aşa că dacă vreţi să participaţi, vedeţi detalii aici

 Alte câteva articole din cadrul campaniei care m-au mişcat: