Greu da’ fain

IMG_7918

De obicei când merg la munte sunt mai meditativă, liniştită, am timp să stau şi să contemplu natura şi să mă las pătrunsă de frumuseţe. Însă însă de data asta – cu toate că natura a fost incredibil de sălbatică şi spectaculoasă (vă arăt imediat) –  nu am avut prea multe prilejuri de reflecţie în timpul turei, pentru că a fost o tură grea, lungă de aproape 13 ore, cu diferenţe mari de nivel, urcuşuri şi coborâşuri ce nu se mai terminau, în plus dormisem puţin noaptea dinainte pentru că fusesem pe drum, a fost fizic epuizant (pentru mine, cel puţin). Am simţit de multe ori că nu mă mai ţin picioarele, genunchii, plămânii, inima, dar şi mintea mea protesta la greu. Îmi venea să mă îmbufnez, să strig, să mă întorc, să să mă pun jos şi să zic nu mai pot, să protestez că unde-i plăcerea în toată treaba asta cu urcatul pe munte. Nu am făcut-o, nici nu am zis-o, ci am mers mai departe. Seara târziu, când am ajuns la cabană şi am vorbit cu ceilalţi, am văzut că aproape toţi ne simţiserăm aşa la un moment dat.

Mi-am dat seama că aşa cum corpul se călea şi elimina toxine în timp ce era supus la efort fizic, aşa şi mintea elimina toxinele ei. Şi incredibil cât de curată, “curăţată” m-am simţit după aceea! Am simţit-o toată săptămâna după ce m-am întors acasă, şi ceva din starea aceea (sau lecţia aceea) a rămas încă cu mine, în mine. Am putut să văd încă o dată că barierele sunt doar în mintea mea. Poate că mai aveam nevoie să experimentez o dată adevărul că noi putem face şi duce mult mai mult decât credem. Şi de asta ne dăm seama doar atunci când suntem testaţi. Viaţa ne dă “lucrări de control” şi atunci vedem câtă tărie avem în interior. Dacă spunem “E greu”, “Nu pot”, “Nu sunt pregătit”, “Nu am reuşit asta niciodată” (fie că este vorba de a urca un munte, a schimba un job, a părăsi o ţară (sau a o regăsi, sic :) a-ţi urma o pasiune, a face ceva după care sufletul tău tânjeşte, a avea o relaţie, a creşte un copil, a vorbi în public, a-ţi exprima sentimentele adevărate, a te schimba după ce toată viaţa ai fost într-un fel, practic orice implică un efort fizic sau psihic), apăi greu o să fie. Cred că problema e tocmai faptul că ne aşteptăm să fie uşor. Şi când vine greul, încercăm să-l ocolim sau ne oprim în faţa lui. Doar că “frumosul” este de partea cealaltă a “greului”. Nu degeaba toţi eroii din poveşti trebuiau să treacă prin probe iniţiatice.

Şi apoi, cred că mai e capcana lui “Nu sunt pregătită”, adică că o să fac asta când sunt pregătită, când am timp, bani, echipament, un gagiu, dispoziţie bună, încredere, susţinere din partea cuiva sau mai ştiu eu ce. Poate că de multe ori credem că trebuie mai întâi să fim pregătiţi şi apoi să acţionăm. Dar de fapt e exact invers. Trebuie să acţionăm în ciuda faptului că nu ne simţim pregătiţi. Iar prin acţiune, o sa vină şi sentimentul de a fi pregătit (whatever that means). De exemplu, mulţi ani mi-am dorit să merg la munte cu un grup ca cel cu care am mers acum de la Prietenii Naturii, însă ce mă împiedica era că (gândeam eu) nu am condiţia fizică necesară (spre deosebire de toţi ceilalţi care sunt super profi), că e prea greu şi nu o să fac faţă sau că sunt prea timidă şi introvertită ca să relaţionez cu oameni necunoscuţi. Ce de-a prostii, nu? Doar că până nu le aducem la lumină şi le confruntăm cu realitatea, făcând tocmai lucrurile de care ne e frică sau despre care credeam că sunt grele, gândurile astea ne ţin captivi într-o viaţă de care nu suntem tocmai mulţumiţi. Poate aţi observat şi voi, că de multe ori când ne dorim foarte mult ceva (şi aici nu mă refer la lucruri materiale, ci mai degrabă la a face sau a fi ceva), simţim şi o atracţie şi o rezistenţă foarte mare. Dar rezistenţa se înfrânge doar prin acţiune.

Dar am văzut acum, încă o dată, că atunci când fac ceva dificil, în interiorul meu se schimbă ceva, mai cade o barieră, un zid, mă mai curăţ de ceva mizerie interioară (neîncredere, frică, neputinţă, gânduri repetitive legate de trecut). Iar asta se reflectă şi în alte aspecte ale vieţii mele. Simt că mă mai deschid puţin, mă mai întăresc puţin, mă mai luminez, mai cresc, şi îmi vine să fac lucruri şi mai grele (adică pe care mintea mea le consideră grele).

De multe ori, am impresia că scriu din nou şi din nou despre aceleaşi lucruri. Dar acum mi-a trecut prin minte că de fapt în ultima vreme ceea ce fac este să repet, efectiv să repet o lecţie până o învăţ şi poate o sa merg mai departe apoi (nu ştiu ce va urma, dar sunt curioasă). Am impresia că în interiorul meu se erodează un sine vechi şi se naşte unul nou. Scrisul acesta repetat e ca o apă care erodează si sapă şi modelează şi limpezeşte. Dar nu fac asta doar în scris. E o practică de zi cu zi la nivel de gând, cuvânt şi faptă. Că tot citisem în ultimul timp despre imensa putere creatoare, dar şi distructivă şi auto-distructivă şi auto-limitativă, a gândului. Cred că încep şi eu să înţeleg pe propria piele ce înseamnă ce tot citeam în cărţi, să-ţi aliniezi viaţa, adică ce gândeşti, ce spui şi ce faci să fie la unison. Practic aşa îţi poţi crea o noua viaţă. Şi să nu mai existe discrepanţe între sinele prezentat în public şi sinele adevărat. E una dintre cele mai faine experienţe din viaţă, dar şi cele mai grele. După cum ziceam, greu, da’ fain.

Încă mă întreb de ce şi dacă foloseşte să scriu despre experienţele astea personale, despre căutările şi descoperirile mele, pentru că sincer, nu o fac din nevoia de a împărtăşi sau mă destăinui, ci….într-un fel ciudat, intuitiv, simplu, simt că asta trebuie să fac. Cumva şi asta e parte din lecţia mea (de învăţat, dar şi de predat, că fiecare o avem). După cum ziceam, sunt curioasă ce va urma. Dar şi detaşată, ceea ce e ceva nou pentru mine. Mă gândesc că atunci e posibil să nu mai scriu şi asta nu mă mai sperie (să renunţ la ceva ce cred că mă defineşte). Dar până atunci mai scriu.

One thought on “Greu da’ fain

  1. Pingback: Prin munții Țarcu - Claudia Tănăsescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *