Noi nu știm ce avem

Căutam pe cineva să deschidă poarta bisericii de lemn din satul Poieni, auzisem că este foarte frumoasă.  Așa că am întrebat niște oameni de pe uliță și ne-au zis să batem la poarta casei de lângă biserică, unde stă preotul din sat. Ne-a deschis un preot tânăr, cu un șorț peste hainele negre, cu mânecile suflecate, evident îl întrerupsesem de la munca din gospodărie. A lăsat tot la o parte și a venit să ne deschidă biserica.

Biserica din Poieni. Exterior si nterior

Așa l-am cunoscut pe Părintele Ionel. E tânăr, cu doar câteva fire albe la tâmple, cu vorbă blăndă și ochi luminoși. Ne-a povestit despre biserică, construită în 1791 și renovată de curând. Picturile interioare sunt din anul 1812 iar scrierea este cu litere chirilice. Părintele spunea că picturile și icoanele din biserică sunt biblia celor care nu știu carte și într-adevăr, pe pereții de lemn învechiți era pictată toată povestea lui Iisus, iar oamenii din picturi erau îmbrăcați în haine țărănești, ca și cum s-ar fi desprins din lumea satului de la noi (stil frecvent întâlnit în bisericile vechi de la sat). Asta îmi aduce aminte de o icoană de pe la 1600 pe care am văzut-o la muzeul Catedralei din Timișoara, unde soldații romani erau îmbrăcați în haine…turcești și aveau fizionomie asiatică. Pe atunci nu exista internet, poze, oamenii obișnuiți nu călătoreau în străinătate, așa că nu știau cum arătau romanii, și i-au reprezentat cu imaginea asupritorilor de mai aproape, cei cunoscuți, adică turcii.

După ce vizităm biserica, părintele ne invită la el acasă, ne conduce în sufrageria mică, văruită în alb, cu icoane pe pereți, cu mobiă simplă și puțină, de fapt sunt mai multe rafturi înțesate de cărți. Încăperea e primitoare, emană liniște, curățenie și simplitate și pare o continuare a spațiului bisericii. Suntem patru, ne așezăm înghesuiți pe canapea, oarecum timid, parcă neobișnuiți cu ospitalitatea aceasta atât de sinceră, cu deschiderea și bucuria cu care ne-a primit în casă pe noi, niște necunoscuți. Soția lui ne aduce prăjituri făcute acasă și cănițe de lut cu lapte. Părintele ne arată albume de fotografie și cărți de arhitectură bisericească realizate de studenți și profesori din Timișoara, care prezintă bisericile de lemn din zona Făgetului, niște comori aproape uitate, multe în pericol de a fi distruse de infiltrații și mucegai, care-și așteaptă recondiționarea.

Biserica din Poieni. Pictura interioară (cu semne ale restaurării)

Părintele Ionel se așează în genunchi pe podea, alături de noi, pentru a ne arăta mai bine cărțile. Noi, stingheriți, dăm să ne ridicăm. Cum adică, noi să stăm pe canapea iar el în genunchi în propria casă? Însă el spune cu o simplitate si sinceritate dezarmantă: „Dar mie cel mai mult îmi place să stau așa”. Nu mai știm ce să răspundem în fața unui adevăr rostit așa de simplu și fără nici o urmă de emfază, care nu lasă loc de politețuri și discuții.

Biserica de lemn din Crivina de Sus

Părintele slujește și la Crivina de Sus, unde se găsește cea mai veche biserică de lemn din Banat, datând din 1676, un monument istoric deosebit, care își așteaptă rândul să fie renovată. (Pentru cei interesați, există un articol foarte fain și bine documentat despre starea bisericii din Crivina de Sus și proiectele de recondiționare a ei pe site-ul proiectului Prin Banat aici.) Părintele Ionel ne povestește cum a făcut curățenie în biserică, unde ploua înăuntru prin acoperiș, multe icoane putreziseră din cauza umidității iar în biserica părăsită era mizerie și se aciuaseră lilieci. Acum biserica este acoperită cu o folie de plastic pentru a împiedica ploaia să mai intre înăuntru.  Înainte de a ajunge în Poieni m-am oprit și în Crivina și am vizitat biserica, iar prin geamuri se vedea un interior curat, cu preșuri țesute pe jos și icoane pe pereți. Era semn că biserica este folosită. Părintele Ionel ne spune că acolo nu există încălzire iar iarna îi îngheață mâinile în timpul slujbei. Însă dacă vin oameni și se înghesuie unul în altul se încălzesc.Părintele vorbește cu tristețe despre faptul că mulți oameni din satele din jur au abandonat ortodoxia și au trecut la neoprotestanți. Nu este urmă de judecată sau reproș în glasul lui, ci doar tristețe, sincer îi căinează pe oameni pentru ce au pierdut. „Noi nu știm ce avem”. Vorbește de Liturghie, de taina acesteia, de darurile pe care le primim prin credință. Și spune ceva ce pe mine mă mișcă, „Nici noi nu ne rugăm destul”, adică își asumă el vina și responsabilitatea pentru o situație pe care a moștenit-o, nu a cauzat-o el. Gestul lui îmi aduce aminte de părintele Zosima din Frații Karamazov, care spunea „sunt vinovat pentru toți și pentru toate”, își asumă și răul pe care nu el l-a făcut. Câți fac asta? Câți nu își asumă nici măcar mici greșeli ale lor, dar mai cele mai mari, ci dau vina pe alții, pe sistem, pe țară, etc. Dar eu personal ce fac pentru a schimba ceva?

Poartă în satul Pietroasa

Situația întâlnită în satul Crivina este de fapt comună pentru multe sate din România. Satul era izolat, oamenii au început să plece, mai ales tinerii, comunitatea a îmbătânit și a început să se destrame, mult timp nu a existat preot în sat, reperele solide după care se desfășura viața la sat au început să se clatine, iar oamenii au aderat la prima religie care venea cu o promisiune de a restaura rostul pe care l-au pierdut sau pentru a le alina singurătatea.

Biserica din satul Pietroasa. Interior

Părintele Ionel spune că în urmă cu vreo 10 ani să fii trimis ca preot la Poieni era o pedeapsă, un canon. Drumul era așa de prost că se făceau trei ore din Făget, deși nu sunt decât vreo 20 de kilometri, deci satul era foarte izolat. Acum însă drumul este bun și este o plăcere să mergi acolo, peisajul este superb, deluros, cu păduri și fânețe, foarte diferit de restul județului Timiș întins pe câmpie. Și sunt atâtea lucruri de văzut. Bisericile de lemn, sunt vreo 20 în satele din zonă, în apropiere de Poieni există și tabăra de la Poieni Strâmbu (poate cei din generația mea au fost acolo în tabere în copilărie), acum renovată și un bun punct de plecare pentru drumeții în zonă. Am fost acolo de câteva ori anul acesta și am rămas uimită, ca de atâtea ori în ultimii ani, câte lucruri frumoase sunt de văzut și descoperit atât de aproape de Timișoara, și atâția ani le-am ignorat, adică habar nu am avut de ele, cu privirea îndreptată spre alte zări și destinații mai îndepărtate. Îmi vine și mie să spun, ca părintele Ionel, „Noi nu știm ce avem”.

Biserica de lemn din Românești

După vizita aceea în satul Poieni m-am mai întors o dată în zonă și am trecut din nou pe la părintele Ionel, să-l salut. Am bătut la poartă și era să plec, pentru că nu răspundea, dar într-un târziu a ieșit în poartă, și-a cerut iertare că nu ne poate invita înauntru pentru că avea pe cineva bolnav în casă. „Dar cu rugăciune și cu răbdare totul o să fie bine”. Zâmbește, cu aceeași privire luminoasă și senină a lui „de fapt și acum e bine, doar că e puțin mai greu”.

Peisaje în apropiere de Poieni

Pentru mine întâlnirea cu părintele Ionel a fost una dintre acele întâlniri așa-zise „întâmplătoare” care m-au mișcat și mi-au dăruit ceva, mult, de fapt. Mi-au arătat un model de viață, niște calități, nu la modul abstract, ci întrupate și trăite în viața de zi cu zi. Am întâlnit un model pe care îl admir și spre care îmi doresc să tind și eu. Eu cred că avem foarte multă nevoie de modele bune, în ziua de azi, sau cel puțin eu am. Nu vreau să-l idealizez, dar cred că și așa puțin, în întâlniri și conversații scurte îi putem citi și simți pe oameni, iar el e un om la care am întâlnit o credință vie, o ospitalitate sinceră, bunătate, lipsa judecății, deschidere, asumarea responsabilității, bucurie și probabil multe altele.

După întâlnirea aceasta mi-au venit în minte atâtea situații când am auzit oameni spunând că preoții sunt… (a se completa cu tot felul de adjective și abjecții). Și poate uneori nu am știut ce să răspund la asta pentru că mă speria violența exprimării, dar acelor oameni aș vrea să îl prezint pe Părintele Ionel. Și sunt sigură că sunt mulți ca el, doar că nu se văd. De obicei eu evit polemicile și nu vreau să conving pe nimeni de nimic, nu ăsta e scopul celor scrise mai sus, dar cred că trebuie să spun adevărul atunci când îl văd.

PS: Și pentru că tot vorbeam de modele de viață reale, vii, autentice, aș vrea să pun aici și linkul către un interviu cu părintele Pantelimon de la mănăstirea Oașa/Găbud, pe care l-am citit recent și m-a impresionat, în care vorbește atât de frumos, sincer și actual despre multe dintre aspectele vieții contemporane, inclusiv despre facebook, despre muzica rock, despre fotografie, despre adâncurile sufletului sau despre emigranți. Și în fața unor astfel de oameni mă simt mică, și scrisul meu îmi pare mic, dar cred că de aceea suntem aici, ca să creștem…dacă avem modele bune. Interviul este aici