Ce rămâne dintr-o călătorie?
Bătrâna pe care am întâlnit-o pe drumul spre satul Geamăna, în căutarea bisericii scufundate. Mergea cu vaca la păscut, adusă din spate, îmbrăcată sărăcăcios, cu o desagă pe umăr. S-a oprit să ne salute, am schimbat câteva vorbe. Ne-a spus ce dezastru e în zonă, câți oameni au plecat de când cu deversarea deșeurilor de steril de la mina de cupru din Roșia Poieni în lacul din Geamăna. Ne-a spus că vin atâția oameni să vadă ce e acolo, vin și pleacă. Și străini, „de nu te înțelegi cu ei”. Ea a rămas acolo unde e casa ei și va rămâne. Și avea cei mai senini ochi albaștri. Când ne-am despărțit, a scos din desaga ei două mere sălbatice, „Le-am luat ca să le am cât stau cu vaca” și ni le-a dat nouă.
*
Liniștea adâncă, noaptea, la foc, cu cortul, deasupra de satul Sălciua, lângă o troiță, cu luna luminând albastru pe tot întinsul pustiu de dealuri și văi, în care am auzit un zgomot puternic, ca de elice de elicopter bătând aerul. M-am speriat, m-am uitat în sus, era doar un corb imens care trecea în zbor pe deasupra noastră. Dar în liniștea neîntreruptă de acolo, până și bătaia aerului de sub aripile păsării se auzea amplificată și părea un zgomot mare (și apoi șocul zgomotelor șoselei la care am ajuns a doua zi).
*
Dușul cald din campingul de la Rimetea, după urcarea pe Piatra Secuiului cu priveliștea superbă asupra satului la apus. Cel mai mare lux, apa caldă după o tură pe munte, și apoi, înmuiat și relaxat, să stingi frontala, să te strecori în sacul de dormit și să aluneci în cel mai odihnitor somn.
*
Răsăritul, tot în zona satului Sălciua, cu văile cufundate în ceață, peste care soarele trimitea raze și le scotea încet încet din beznă li frig. Măreț spectacol. Momente în care nici nu-mi vine să fotografiez, doar să privesc și să mă umplu de minunea aceea. Ca o nouă facere a lumii, care se întâmplă în fiecare zi la răsărit (ca și în scena mea preferată din Oscar și tanti Roz)
*
Mica mănăstire Izvorul Poșaga, unde mai trăiesc doar câțiva călugări. O bijuterie de biserică sculptată în lemn și pictată în culori vii, înconjurată de trandafiri în floare. Pacea adâncă care se revărsa peste mine acolo. Nu doar frumusețea vizibilă. O taină pe care încă nu o pot cuprinde.
*
Doamna (nici nu am întrebat-o cum o cheamă) care a venit să se încălzească la foc cu noi, lângă cort, în capătul cheilor Rîmețului, după o tură de o zi în susul și în josul cheilor. Ne-a spus povești de pe munte, unde mergea de o viață. Era mai în vârstă, poate trecuse de 60 de ani dar avea acea vitalitate a oamenilor care umblă pe munte, dar nu numai, care și-au urmat inima și au trăit mai liber, sau cel puțin asta am citit eu în ea, o scânteie care nu se vede prea des ]n oameni. Dimineața ne-am trezit pe la 8, ea și partenerul ei își strânseseră cortul și plecaseră deja, dar am găsit sub ștergătorul de parbriz al mașinii un mic cadou, o hartă detaliată cu munții Trascău.
*
Au fost doar câteva zile de călătorit prin zona munților Trascău, locurile erau minunate, și totuși deabia așteptam să mă întorc acasă. A fost ciudat și pentru mine sentimentul acesta. Eu, care am călătorit atâta și am visat atâta la călătorit, mai ales când eram în străinătate. Mai că era raison d-etre. Iar acum prea mă mai atrage să călătoresc. În străinătate deloc sau în orașe, ci doar în România, la munte, în natură, în sate și de cele mai multe ori nu prea departe de Timișoara, o zi sau două, îmi e de ajuns. Poate că e o etapă care va trece. Așa-mi zice lumea. Nu știu. Dar cred că e și un semn a ceva ce simt de vreo doi ani, că mi-am găsit casa, liniștea, acel „acasă”. Și fizic, în Timișoara și în apartamentul meu, și psihic, în interiorul meu. Iar când îți îndrepți atenția spre interior, multe din lucrurile exterioare nu mai au așa relevanță, nu le mai dorești cu aceeași ardoare, nu mai ai nevoie de ele, pe lângă lumea enormă care așteaptă să fie descoperită în interiorul nostru. E tot o călătorie.