Era aproape miezul nopţii şi prietenii mei deja dormeau în corturi. Fusese o zi lunga, urcasem pana la 2500m pe Vârful Păpuşa din munţii Retezat, prin peisajul lor fantastic, cu văi bolovănoase, lacuri glaciare înconurate de flori viu colorate, vârfuri stâncoase care răsăreau din nori, schimbări bruşte de vreme, ca şi cum ar fi fost patru anotimpuri într-o singură zi, de la soare care ne ardea feţele, la ceaţă sau nori care alerau în urma noastră, acoperind poteca şi nori negri venind ameninţători şi aducând un potop scurt şi intens.
Cred că asta îmi place cel mai mult când sunt la munte, lucruri mărunte care te fac să te simţi aşa bine: să te schimbi în şosete uscate şi să simţi că ţi-e cald la picioare, să mănânci cu foamea care vine după ce ai umblat multe ore, care face ca o cină simplă din o bucată de brânză, roşii, slănină şi pâine să fie un adevărat ospăţ, să faci ceai cu apă de la izvor, aromat cu muguri de brad şi ţuică :), să vorbeşti şi să râzi în jurul focului cu prietenii, să ai cerul cu mii şi mii de stele deasupra, să cazi rupt de oboseală în sacul de dormit cald şi să te trezeşti dimineaţă în liniştea unei poieni, unde se simte miros de brazi şi de rouă.
În acea seară focul pâlpâia, aproape stins. Se făcuse foarte frig şi era multă umezeală în aeer, pe iarbă şi pe geaca mea. Dar mi-am zis, ok, încă o fotografie, numai una 🙂 Îmi doream de mult să încerc să fotografiez dâre de stele, care se văd într-o fotografie când timpul de expunere este mai lung, ca urmare a rotaţiei pământului. În oraş este foarte dificil să prinzi o astfel de fotografie, datorită luminilor şi poluării, dar aici în Retezat cerul era perfect. Mi-aş fi dorit să ştiu mai mutle despre astrologie.
Cum era prima dată când făceam o astfel de fotografie, nu ştiam exact cât ar trebui să fie timpul de expunere şi nu-mi dădusem seama cât de greu este să focalizezi în întuneric. Aşa că am pus aparatul pe trepied, în modul Bulb şi mi-am propus să las un timp de expunere de 20 de minute. Am apăsat telecomanda pentru a declanşa aparatul şi am aşteptat. Poate părea mult să stai 20 de minute în întuneric şi linişte completă, dar nu trebuia decât să mă uit în sus la stele şi timpul trecea fără să-mi dau seama. Era ca o mediaţie.
Dar mi s-a făcut frig şi somn şi eram aşa de nerăbdătoare să văd cum a ieşit fotografia, aşa că am oprit expunerea cu puţin înainte de 20 de minute, mai exact la 1141 secunde. Am intrat tremurând în cort, încercând să nu trezesc colega de cort, am căutat cu mâini îngheţate fermoarul sacului de dormit şi apoi am m-am strecurat înăuntru ca-ntr-un cocon şi m-am înmuiat de la căldură. Mi se închideau ochii, dar am încercat să rezist încă vreo zece minunte până aparatul a procesat fotografia făcută. Am văzut-o, m-a cuprins fericirea pentru că arăta atât de incredibil şi am adormit instant.
PS: excursia în Retezat am făcut-o exact în urmă cu un an, august 2011. Între timp, câteva dintre fotografiile pe care le-am făcut atunci mi-au adus locul trei la concursul de fotografie Fotogeografica, sectiunea fotoreportaj (fotografiile castigatoare aici).
No responses yet