Începutul lui 2013 a fost însorit, liniştit, meditativ, cu o senzaţie ciudată de început şi sfârşit, cu plimbări lungi pe jos, prin parcuri şi pe câmp, unde mai mult am privit, dar am şi fotografiat şi poate am găsit câteva fragmente de lume cu care am rezonat şi mi-au spus ceva dicolo de cuvinte şi m-a cuprins din nou acea emoţie care-mi inundă pieptul când văd câtă frumuseţe este în jurul nostru, într-un mugur de copac, într-o picătură de apă, într-o pasăre în zbor, în culoarea luminii, într-o buruiană chiar. Nu am simţit că am ceva de spus sau de scris în mod deosebit, poate şi pentru că ultimele articole au fost mai introspective şi am săpat mai adânc, iar acum se reumple “fântâna” cu…asta:
“Toate obstacolele ne par ca ziduri. Problema este să le tratăm drept oglinzi sau ferestre: Să ne răsfrângem, analitic, în ele, sau să vedem prin ele zarea care le transcede. Dar nu numai obstacolele sunt ziduri. Totul poate deveni un zid, dacă funcţionează ca blocaj: Şansa cea bună, reuşitele, fericirea însăşi. Binele şi răul sunt, nediferenţiat, ziduri latente. Trebuie să le şlefuieşti până la reflex şi transparenţă.” (Andrei Pleşu – Jurnalul de la Tescani)
“Înăuntrul fiecăruia dintre noi există un înger şi un diavol, iar glasurile lor sunt foarte asemănătoare. Confruntat cu o dificultate, diavolul alimentează această conversaţie solitară, încercând să ne arate cât de vulnerabili suntem. Îngerul ne face să reflectăm asupra atitudinilor noastre şi uneori are nevoie de gura altcuiva pentru a se manifesta.” (Paulo Coelho)
„Care este cel mai mare păcat? Să fii permanent nemulţumitor şi să nu te bucuri de viaţa pe care ţi-a dăruit-o Dumnezeu” (părintele Paisie)
„Pe pielea mea şi în sufletul meu mi-a fost dat să aflu că am avut mare nevoie de păcat, am avut o mare nevoie de plăceri, de alergătura după averi, de deşertăciune şi am avut nevoie de disperarea cea mai ruşinoasă pentru ca să renunţ la împotrivire, pentru a învăţa cum să iubesc lumea, cum să nu o mai compar cu nici un fel de lume a dorinţelor şi imaginaţiei mele, cu nici un fel de desăvârşire a închipuirii mele, ci să o las aşa cum este ea şi să o iubesc şi să mă simt parte integrantă a ei. (…) Dragostea mi se pare a fi lucrul cel mai important dintre toate. Să înţeleagă lumea, să o explice, să o dispreţuiască – iată care este poate treaba marilor gânditori. Ceea ce mă interesează pe mine este însă doar putinţa mea de a iubi lumea şi nu de a o dispreţui sau de a o urî sau de a mă urî pe mine însumi, putinţa de a o privi şi de a mă privi pe mine însumi, de a privi toate fiinţele cu dragoste şi admiraţie.” (Hermann Hesse – Siddharta)