Ne tot promitem că ieșim măcar o dată pe lună în natură, afară din oraș, dar se pare că nu prea ne iese. Nu că aș fi așa disperată să călătoresc undeva, dar mă lupt cu mine să mă mișc mai mult și știu că îmi face bine să mai schimb ritmul, să ies dintre blocuri, betoane, trafic și stat la calculator. Ultima dată am fost într-o drumeție de o zi până la stația meteorologică Cuntu în februarie, când încă era zăpadă. De mulți ani avem o tradiție, să mergem la Herculane în aprilie, când e primăvara e atât de frumoasă în munții din jurul stațiunii, dar anul acesta am rupt tradiția și am mers la Veneția – bineînțeles, a fost minunat și nu ne pare rău, dar am ratat ieșirea în natură din aprilie.
În weekendul acesta nu lucrez, așa că ne propunem să mergem într-o drumeție prin Cheile Gârliștei, care sunt relativ aproape de Timișoara și nu le văzusem încă. Sâmbătă dimineață trezire la ora 7, omletă și cafea, sandviciuri și fructe pentru drum (ok, și un croissant), încercăm să lăsăm oboseala acasă, dar ea se strecoară ca o greutate nedorită în rucsacii mici de drumeție.
Lăsăm mașina în capătul satului Gârliște, lângă niște mori de apă și mai e vreun kilometru până la intrarea în chei despre care auzisem că sunt sălbatice și mai dificil de parcurs, cu săritori, lanțuri și porțiuni alunecoase. Deja știm că nu o să le parcurgem în întregime. Eu, cel puțin, simt că tot târâi după mine acel bagaj nedorit de oboseală și apoi, nici nu mai e așa important pentru mine să bifez un traseu întreg sau un vârf, cum făceam mai de mult în excursii mai hard core. Scopul principal e să ne bucurăm de natură într-un ritm care nu ne scoate sufletul. Și chiar avem de ce să ne bucurăm. În luna mai natura e exuberantă, frunzișul verde crud, păsările se întrec la cântat, pajiști pline de flori de câmp multicolore, tufe de soc încărcate din care adunăm flori pentru a face socată, salcâmi sălbatici care plouă cu flori peste noi, ca într-un basm.
Într-adevăr, cheile sunt sălbatice, nu ne întâlnim cu nimeni pe poteca îngustă care merge pe lângă pereți scobiți în stâncă și malul abrupt de pârâu. Pășim încet, cu atenție, peste bolovăniș și copaci căzuți, printre vițe de iederă de un verde strălucitor, ca o armată cuceritoare căreia nimic nu-i stă în cale și se întinde pe versanții de piatră, pe copaci, pe pământ. Trecem prin tuneluri săpate în stâncă, aerul e umed și cald, nu se simte nicio adiere printre despărțitura îngustă a cheilor, ni se lipesc musculițe de față, fluturi albi și galbeni zboară prin frunziș, șopârle fug din calea noastră, simt că mă pișcă o insectă repetat de picior și-mi lasă blânde roșii.
Și apoi, fără veste, în mijlocul potecii, o bufniță rănită, cu aripile răsfirate, întinsă pe spate. Alături, un mic morman de puf. Se vede că e rănită la piept și la cap, probabil fusese atacată de un animal sau pasăre răpitoare. Sunt copil crescut la oraș (nu am avut bunici la țară) și nu am văzut niciodată animale murind, dar mi-e clar că bufnița e pe moarte și știe asta. Pieptul i se ridică și se coboară tot mai rar și în liniștea pădurii i se aude respirația gâjâită. Nu intervenim nicicum în această scenă care are un fel de solemnitate (nu, n-am făcut poze). Mergem mai departe și încercăm să ne imaginăm ce s-a întâmplat cu ea, cine a putut să o atace și de ce a rămas acolo. Natura are și o sălbăticie cu care am avut acum ocazia (foarte rară) de a mă întâlni.
Mai mergem cam un kilometru, e trecut de ora 13 și ni se face foame. Ne așezăm pe nișe bușteni căzuți, acoperiți de mușchi, batem în jur cu bețele de trekking pentru a speria eventualele vipere despre care citisem pe un panou că trăiesc în chei. Mâncăm sandviciurile pregătite de acasă, stăm puțin la o siesta și hotărâm să ne întoarcem.
Când ieșim din chei mai culegem soc, deja avem un mic sac. Ne oprim pe marginea unui pârâu, ne întindem în iarbă și deschidem o bere care mai rămăsese stingheră în rucsac. Cerul se întunecă, aerul se răcește, noi stăm în tăcere și ascultăm vuietul apei care curge peste pietre, foșnetul copacilor bătuți de vântul care anunță ploaie. Am putea fi în secolul XVIII (că tot citesc acum „Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister” de Goethe, și mă minunez cât de diferit trăiau oamenii atunci), dar ne trădează doza de aluminiu. Ok, și nici n-avem cal pentru această călătorie, care pe atunci ar fi durat câteva zile. Până să ajungem la mașină începe ploaia și mergem pe sub șiroaiele de ploaie de vară fără să ne grăbim – dacă tot am vrut comuniune cu natura, iată! Și e așa fain!
Ajungem înapoi în Timișoara pe la ora 18, e încă devreme și îmi aduc aminte că mama spunea că și-ar dori să vadă un câmp de maci. Acum e momentul! Și mamei îi place natura, merge des în parcuri, dar nu prea are ocazia să iasă din oraș dacă nu o ducem noi. Acum o luăm cu mașina și mergem până la capătul căii Torontalului unde, printre șiruri de blocuri nou construite a rămas un câmp viran cu mormane de pământ, pe care au răsărit flori de câmp, buruieni și maci, care probabil va fi în curând umplut de construcții. Soțul meu vine aici uneori serile, după serviciu, când vrea să iasă în „natură”. Adevărul e că are o oarecare sălbăticie acest teren viran, e o oază de natură crescută de capul ei, fără îngrijirea omului, în mijlocul „civilizației”. Soarele apune, mama merge încet printre florile de maci și e încântată. Traficul se aude în depărtare, încep să cânte greierii, ca un cântec de leagăn la finalul zilei și îmi zic că merită să car încă un pic acel bagaj de oboseală.