Herculane: Disco days are over

Va plac locurile paraginite, ruinele, casele vechi? Mie da. Au mister, un farmec aparte, prezentul se imbiba de trecut, te inunda povesti din alte vremuri. Insa uneori ruinele vorbesc despre delasare, nepasare, saracie, uitare, batranete, moarte. Te infioara si emana tristete. Asa se intampla si in Herculane. V-am mai povestit de el, e unul din locurile mele preferate, unde merg de ani de zile, am batut de atatea ori muntii si cheile din jur, am atatea amintiri de acolo, cu prieteni vechi, dintre care unii nu mai sunt. Cred ca suntem atatia (sigur si dintre voi, cei care cititi) care avem amintiri comune despre Herculane, ca dintr-o “epoca de aur”, cum mergeam cu trenu cu nashu, dormeam in aer liber pe malul Cernei sau pe terasa unui restaurant (asteptam sa se inchida si apoi ne puneam izolirele pe jos :), ne trezeam cu sursurul Cernei in urechi disperati sa mergem la buda, luam o cafea turceasca ieftina si minunata de la un bar vechi si ramolit din centru si o beam stand pe jos la bordura statuii lui Hercule, ne balaceam la strandul Sapte Izvoare, stateam noaptea la “cloaca” (izvoarele termale), mancam pateuri si eugenii, mergeam la bere pe terasa Disco Bar-ului din centru (care acum e inchis si arata ca in poza de mai sus). Si am vazut de la an la an cum orasul-statiune decade si se paragineste. Poate ca tot ce tine de trecut are o oarecare aura de nostalgie si melancolie. Poate pentru ca locul acesta este atat de imbibat de amintirile mele, ii percep si mai profund si personal decaderea si trecerea timpului.

Asa ca nu o sa va spun istoria locului de pe vremea romanilor, nu o sa va vorbesc despre arhitectura si stilul cladirilor. Nu o sa fac jurnalism si o sa inspectez cauzele si vinovatii si sa spun ca “in tara asta….”. Asta s-a mai facut. Insa ca fotograf, as vrea pur si simplu sa va arat acest loc care vorbeste despre trecerea implacabila a timpului. Poate ca unii dintre voi care cititi acest articol nu o sa ajungeti niciodata in Herculane. Poate ca sunt probleme mai importante in Romania decat niste cladiri daramate. Dar cred ca unele lucruri/imagini au inteles universal, mai larg decat locul in care se gasesc (si dupa cum v-am mai spus, asta incerc sa capturez prin fotografie, fie ca reusesc sau nu).

Si inca ceva. Mai de mult am citit despre un documentar Life after People (din pacate nu l-am vazut) care analiza prin simulari computerizate ce s-ar intampla pe pamant daca toti oamenii ar disparea dintr-o data. Cati ani ar trebui ca sa se stearga definitiv urmele oamenilor? In cat timp orasele ar fi din nou acorperite de vegetatie? Ma infioara acest gand. Mergand prin Herculane mi-am adus aminte de acest documentar si am avut senzatia ca aici timpul si forta naturii a inceput sa lucreze si sa distruga urmele civilizatiei, ca si cum oamenii ar fi disparut. Oare chiar au disparut oamenii? Oamenii carora le pasa si care pot face ceva.

Is there anybody out there?