Uneori, când intru în biserică, arunc o privire scurtă în sus. Trebuie să dau capul mult pe spate pentru a vedea pictura din turla bisericii și mi-e un pic rușine de poziția asta nefirească și de ce va zice lumea. 

Cu un an și jumătate în urmă era altfel. Eram sus, în turla bisericii, cățărată pe schele cu aparatul foto, iar chipul acela era la doar un metru deasupra mea. De fapt, la început nu era nimic. Doar pereții de beton netencuiți. Așa a stat biserica mai mulți ani și nu mi s-a părut neobișnuit să vin în acel spațiu care părea o construcție neterminată. Chiar mă simțeam mai în largul meu așa. Acolo m-am și căsătorit, printe sfinți și betoane.

Asta până a fost pictată Fecioara Maria pe bolta de deasupra altarului. Parcă puțin timidă, cu o urmă de roșeață în obraji, fără să zâmbească, dar totuși fără să fie tristă. Îmi plăcea expresia ei și frumusețea ei tăcută și nuanțele de auriu și albastru cu care era înconjurată, ca un cer la senin tivit de soare. De cum intrai în biserică, parcă te întâmpina, cu brațele deschise.

Apoi, după un an, a venit rândul turlei să fie pictată. O echipă de pictori de icoane și biserici lucra din zori și până la lăsarea nopții. Era Postul Paștelui și sperau să termine lucrarea până în noaptea de Înviere. Și noi, care veneam la biserică, ajutam cum puteam: tăiam și scărmănam câlți pentru prepararea frescei, mai ales femeile, iar bărbații amestecau câlții cu varul și pregăteau tencuiala pentru frescă. 

Eu veneam o dată la câteva zile să-i fotografiez pe meșteri și pe oameni la muncă și să documentez progresul lucrării. Urcam pe schela masivă din mijlocul bisericii, vreo zece metri în înălțime, până la platforma de lemn așezată deasupra schelelor, la nivelul de sus al altarului. 

Apoi mai urma o urcare pe o schelă mai îngustă, încă vreo 15 metri, până sus, în turn, unde lucrau meșterii. Am văzut cum încet, încet, sub pensula lor se năștea chipul lui Hristos. Mai întâi o schiță, iar apoi culorile.

Fotografiam, dar chiar și așa, uneori îmi venea să îmi întorc fața. Privirea aceea a chipului din turla bisericii mă urmărea și mă pătrundea până în adâncul sufletului. Mă neliniștea, pentru că mă simțeam așa de… mică. Iar uneori, pentru toate simțirile greu de numit care se nășteau în inima mea, îmi dădeau lacrimile.

De obicei încerc să privesc oamenii în ochi, dar e greu, pentru că-mi simt sufletul expus. Nu pot minți și simt că ceilalți mă citesc ca pe o carte. Asta nu e ceva rău, de fapt, așa ar trebui să fie. Dar în practică suntem învățați că nu e politicos să ne uităm unii în ochii altora prea mult iar sufletul nu se pune pe tavă pentru oricine. 

Zilele treceau și pictura avansa. Meșterii au coborât schela la nivelul ferestrelor, au pictat heruvimii și serafimii, apoi proorocii, apoi îngerii care săvârșesc Liturghia. De câte ori meregeam acolo, mă uimea liniștea în care lucrau. Fiecare concentrat la lucrarea lui, nu vorbeau între ei, decât dacă era necesar.

Însă dacă erai  jos, în biserică, nu se vedea nimic din pictură și din lucrări, pentru că platforma de lemn de la nivelul altarului acoperea turla de privirile noastre. Ceva se întâmpla acolo sus, dar nu puteai vedea. Oamenii fremătau în așteptare, să vadă schelele înlăturate și pictura terminată.

Și apoi pictura a fost terminată. Cu o zi înainte de Paște. Schelele au fost îndepărtate, lumea a venit la curățenie. Toți oamenii care intrau în biserică, se uitau invariabil în sus, cu capul dat mult pe spate și zâmbeau. Turla e înaltă și îngustă și îți conduce privirea ca printr-un tunel, la capătul căruia te privește Iisus, drept în ochi. Însă și dacă te uiți în jos, reflexia chipului se vede în icoana sau in pardoseaua de gresie și privirea aceea pare să te urmărească oriunde.

Mie mi-a trebuit mai mult de un an să fac un video cu pictura bisericii, pentru că așa mi s-a părut că se așează mai bine fotografiile. Iar apoi mi-a mai trebuit încă vreo jumătate de an ca să scriu acest text. Nu pentru că m-am luat cu altele și am tot amânat, ca atâtea lucruri. Dimpotrivă, mi-a tot stat în minte în tot timpul acesta. Dar era greu de scris. Așa cum era greu de fotografiat acest subiect. 

De fapt despre ce era vorba? A început să mă preocupe întrebarea cum aș putea reprezenta credința în imagini. Întrebarea era cum să redau în fotografii ceva ce nu se vede? Cum să trec de manifestările evidente, văzute, gesturile cu care credința este asociată în mod vizual – îngenuncherea, împreunarea mâinilor, privirea în sus, prezența la slujbe sau în biserică. Cum să redau ceva care până la urmă este o trăire privată, o relație personală cu Dumnezeu? O fotografie trebuie să aibă un subiect care poate fi exprimat vizual. Dar fotografiile bune asta fac, de la ceva văzut te trimit spre ceva nevăzut: o trăire, o emoție, o întrebare, o ironie, o poveste, o zvâcnire a sufletului, o întreagă stare de lucruri care ar fi greu de redat în cuvinte, care invariabil te mișcă și îți schimbă perspectiva. 

Era o întrebare legată de fotografie. Dar ca de obicei, era ceva mai mult. Cum să crezi fără să vezi? S-a mai întrebat cineva asta acum vreo două mii de ani și i-a rămas numele de „Toma necredinciosul”. De la Arghezi care scria „vreau să te pipăi și să urlu: Este!”, la cei care stăteau la picioarele Crucii și-i cereau lui Hristos să se dea jos, să se salveze singur, să facă o minune, că așa vor crede în Dumnezeu, la oameni de știință din ziua de azi care analizează la microscop împărtășania pentru a vedea clar ce e acolo, lumea vrea să…vadă! Căci în cultura materialistă din prezent, ceea ce nu se vede nu există.

Iar eu…mă uit spre ceea ce văd și pornesc de acolo. Spre chipurile din icoane, spre pictura din turn, care, atunci când îi întâlnesc privirea, îmi aduce aminte că ceea ce nu se vede există și este mai important decât ceea ce se vede. Nu spun asta ca pe o sentință finală, ci cu multă îndoială, uneori. Dar fac ce pot. Este o căutare profund personală, până la urmă. Și durează. Cam o viață.

La fel și cu fotografia. E tot o căutare personală. Am vrut să încep un proiect foto legat de ideea cum se reflectă credința în viața de zi cu zi.  Trebuia să fie un proiect însoțit de mini-interviuri, dar l-am abandonat pentru că nu mi părea că nu pot sau nu știu cum să-l redau vizual. S-a adăugat și acesta la acele proiecte neterminate sau niciodată începute. 

Așa că public aici singurul interviu pe care l-am făcut, cu unul dintre pictorii care au lucrat la pictura bisericii, Codruț (din poza de mai jos).

Ce vă place la munca dumneavoastră?

Zugrăvirea în icoane a Chipului lui Hristos, al Maicii Sale și a Sfinților săi este pentru mine printre cele mai mari bucurii pe care le trăiesc. Procesul pictării icoanelor nu este reprezentat doar de așternerea pe lemn a desenului și a culorilor, de efortul de a reda cât mai potrivit chipurile sfinților pentru a-și îndeplini cât mai bine rolul ei de icoană, de fereastră între credincios și Dumnezeu sau sfinți, ci el începe cu mult timp înainte și constă în mult mai multe aspecte și etape prin care trebuie să treacă ochiul, mâna, mintea și sufletul iconarului. Studiul prin exercițiu, analiza vizuala a icoanelor vechi și a picturilor vechi dar și a celor noi, dialogul prin rugăciune cu Sfântul ce urmează a fi pictat, planificarea fiecărui pas în derularea pictării, stradania ca forma finală să fie cât mai aproape de ceea ce trebuie să rezulte, toate acestea sunt etape foarte importante de parcurs în conceperea unei noi icoane. Iar aceste etape completate de conștientizarea faptului că rezultatul muncii mele este o modestă contribuție la dialogul și legătura care se înfiripă între credinciosul care are în față icoana și Dumnezeu sau sfinții săi, îmi aduc o mare mulțumire sufletului și vin chiar ca o împlinire.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră Biserica?

Biserica reprezintă pentru mine organismul viu al acelui trup (din care fac parte și eu), al cărui Cap  este chiar Hristos, Dumnezeul nostru. Este minunat să știi că ești parte dintr-un asemenea organism. Putem observa cât de perfectă este funcționarea trupului nostru și, făcând o paralelă, îmi inchipui că sunt o mică parte dintr-un organ sau dintr-o picătură de sânge, care are rolul ei foarte important în funcționarea acelui organism.  Cred că este fundamental să știi că, deși mic și aparent neglijabil în marea de credincioși care formează Biserica, ai locul și rolul tău foarte însemnat în sânul acesteia.

 Ce legatură aveți cu icoana pe care o pictați?

Știu că rolul fiecărei icoane pe care urmează să o pictez este acela de a crea un culoar, -un fir de comunicare între credincios și sfântul reprezentat în ea. Ca să pot să-i redau icoanei această însușire, trebuie mai întâi să intru eu, personal, într-un dialog cu sfântul pe care urmează să-l zugrăvesc, să caut să-l cunosc cât mai bine, ca biografie, ca fizionomie, dar mai ales ca model de sfințenie și trăire a credinței în Dumnezeu. Intrând în acest dialog, se creează între mine și sfântul pictat o strânsă legatură, asemănătoare cu cea pe care o putem avea cu un membru al familiei noastre, la care apelăm în rezolvarea unor probleme importante la un moment dat, iar această legatură rămâne vie pe tot parcursul vietii, chiar sporind odată cu trecerea timpului. O la fel de strânsa legatură se creează între mine și icoana propriu zisă. Fiind rod al stradaniei și rugii către Dumnezeu, icoana devine parte din mine, pe care oferindu-i-o celui care are nevoie de ea, nu mă împuținează, ci mă completează, mă împlinește.

Este important să ai credință și rugăciune ca pictor de icoane? Sau este mai important talentul și studiul?

Ambele aspecte sunt importante pentru a fi  un pictor iconar veritabil, fiecare parte avand rolul ei bine conturat.  Având credinta patrunzi mult mai lesne intelesul rolului icoanei in viata credinciosilor si ai mai mari șanse sa imprimi icoanei sfintenie, iar talentul, completat de studiu, de exercitiu, sunt un avantaj de necontestat pentru iconar, intrucât pictura icoanelor nu este un domeniu oarecare, ci unul care cere multa pricepere, chiar artă. Foarte important pt ca icoana sa si atinga scopul, este harul de la Dumnezeui. Sunt nenumarate icoane careau facut minuni si care continua sa faca minuni si convertiri. Acestea nu s ar fi putut intampla daca peste cei care le au zugravit, nu S ar fi pogorât Sfantul Duh. 

 

PS: Și o recomandare, un album care a reușit să redea mai bine, și în fotografii și în cuvinte, această căutare: Proiectul Iisus, al lui Voicu Bojan (un fragment din carte și o parte din fotografii se găsesc la liternet)

 

 

 

 

 

Categories:

Tags:

One response

  1. […] Atunci când vine vorba de genul documentar, anul acesta am continuat să fotografiez lucrările de pictură (începute anul trecut) la biserica ortodoxă din cartierul Fabric. E prima dată când am așezat fotografiile într-un video. Iar cu ocazia aceasta m-am întrebat cum să fotografiez lucruri care nu se văd.  […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Vrei sa primesti SCRISORI de la mine?
Arhiva