În toamna aceasta am simțit nevoia să reorganizez site-ul acesta. De fapt, nu doar site-ul. Am făcut o curățenie generală prin dulapuri, bibliotecă, arhive, sertare, debarale. Asta s-a sondat cu vreo 30 de cărți date la anticariat, un sac de haine dus la container, un sac mare de reciclabile aruncat și o bicicletă pe care vreau să o vând pentru că nu o prea mai folosesc. Îmi e clar că atunci când fac asta, bate vântul schimbării. Poate că toamna e un anotimp care invită la o scuturare de frunze, de tot ce e inutil, la o simplificare.
Simplificare și renunțare
Revenind la blog, exact asta am făcut, o simplificare. În decursul anilor, structura blogului s-a tot ramificat și crescut, pe măsură și eu am făcut tot mai multe activități (poate prea multe?). În 2012, când am pornit blogul, era vorba doar despre fotografie și scris, apoi s-au adăugat servicii foto tot mai diverse, worskshopuri de fotografie și ateliere creative, tururi ghidate și în final management de proiecte culturale. Mi-am dat seama că unele activități pe care le-am făcut cu drag o perioadă, s-au stins de la sine, unele nu se potriveau cu firea mea, la altele nu eram așa bună. Așa că nu mai avea rost să le dedic spațiu separat pe site, pentru că nu mai ocupau spațiu nici în viața mea.
Astfel, în timp am renunțat la workshopurile de fotografie. Pe măsură ce lumea a început să facă tot mai mult poze cu telefonul și au existat tot mai multe cursuri și resurse online, nu a mai existat o cerere pentru aceste cursuri de inițiere în fotografia cu aparat dslr sau mirrorless. Câțiva ani am ținut ateliere creative care îmbinau fotografia, scrisul și exercițiile de art-therapy (am făcut și o specializare în acest sens în 2020). În pandemie am ținut mai multe astfel de ateliere creative online, au fost o oază de creativitate, frumos și conexiune în acele timpuri mai întunecate. Dar după aceea cred că toți am vrut să ne întâlnim mai mult în persoană și s-a stins cererea. Totodată, și eu m-am îndepărtat de genul acesta de ateliere – cred că sunt faine și îți aduc un plus de bucurie în viață, dar îmi dau seama că la o adică e primul lucru la care renunți, mai ales atunci când situația economică e mai precară, ceea ce s-a întâmplat după pandemie. Am mai renunțat să fac fotografie la nunți (era prea mult pentru firea mea: prea mulți oameni, prea multă gălăgie, prea prea) sau sesiuni foto cu familii și copii. Totodată, am renunțat și la fotografie de studio sau de produs (e ceva ce aș putea face, dar nu strălucesc la asta). Așa că am rămas la ceea ce fac bine și se potrivește cu mine: fotografie la evenimente culturale, umanitare și pe diverse proiecte.
Despre limite și echilibru
Într-adevăr, fac multe lucruri, poate prea multe, dar am luat atâtea domenii noi de la zero și pentru că e dificil să trăiești dintr-o mică afacere creativă (adică „a one-man-show-business”). E nevoie tot timpul de reinventare și adaptare la piață, dar și la propriile nevoi. Mă gândesc și că e posibil ca firea mea este de așa natură (poate ca toate firile artistice) încât am nevoie tot timpul de a învăța și experimenta lucruri noi. Așa că încerc să găsesc un echilibru între toate aceste activități astfel încât să pot să mă susțin financiar și să las spațiu liber pentru partea mea creativă, un echilibru între a-mi depăși limitele, a crește, a-mi folosi „talentele-talanții” și a nu cădea în răspândire sau burn-out.
Deci simplificarea site-ului reflectă și simplificarea activității mele. A rămas doar scrisul (blogul și cărțile) și fotografia (portofoliul și proiectele foto). Într-un fel, am încercat să separ partea de business de partea creativă, iar acest site/blog a rămas spațiul meu creativ. E ca și cum aș avea un studio virtual – că tot mi-am dorit de mulți ani un mic studio. Probabil că nu ar fi observat nimeni că s-a schimbat ceva pe aici. Dar cred că este asemnător cu o curățenie prin sertare și dulapuri (locuri care nu se văd), care are totuși un efect pozitiv asupra atmosferei întregii case.
Schimbări de direcție
În ceea ce privește fotografia pe care o fac în privat, pentru proiectele mele (deci nu pentru clienți), genul de fotografii pe care le făceam s-a schimbat în timp. La început îmi plăcea să fotografiez natura și în mediul rural, care acum nu se mai regăsesc printre temele mele preferate, la fel și autoportretele. Îmi place în continuare fotografia de stradă, de călătorie (și mediul urban, în general) și probabil o să mai fac proiecte legate de Timișoara. În portofoliu mai am câteva proiecte documentare, majoritatea realizate în cadrul unor tabere de fotografie. Au fost foarte faine, dar nu am mai continuat în direcția aceea. Anul acesta nu am prea ieșit la fotografiat (în afară de clienți), nici nu am prea călătorit. Cred că e prima dată în mulți ani când nu „lucrez” la un proiect – ce ciudat! Adevărul e că tocmai pentru că munca mea constă în atâtea activități, care toate mă solicită la maxim din punct de vedere creativ, uneori e concurență între ele. De exemplu dacă am ceva de scris, sigur nu mai am energie de fotografiat. Iar cel puțin jumătate din anul acesta am fost complet acaparată de acest proiect complex Timisoara All Around, car enu mi-a mai lăsat energie creativă pentru scris sau fotografiat. Deocamdată las lucrurile așa cum sunt.
Proiecte foto abandonate
Dar pentru că tot m-am uitat în urmă și am făcut o revizuire a activității fotografice din ultimii 12 ani (dacă pun la socoteală doar de când m-am apucat „serios” de fotografie, deci nu din facultate, când a fost un hobby incipient), aș vrea să prezint aici câteva din proiectele mele abandonate. Da, am și din astea, în ciuda firii mele ordonate de tocilară care trebuie să ducă a bun sfârșit orice începe. Și cu nota 10 🙂
Ceasornicăriile
Pentru unul dintre aceste proiecte, început (și abandonat) în 2017, voiam să fac portrete de meșteșugari din Timișoara, în atelierele lor. Mă fascinau aceste mici lumi care sunt pe cale de dispariție. Am început cu ceasornicăriile și nu am fotografiat decât două.
Ceasornicăria din Piața Libertății (în prezent nu mai există)
*
Ceasornicăria de pe Strada Eugeniu de Savoya
*
Navigând între 40 și 50 de ani
Pentru un alt proiect pe care l-am început (și abandonat) în 2018 am vrut să fac portrete, însoțite de interviuri cu femei între 40 și 50 de ani. Era ceva ce mă preocupa: în 2018 tocmai împlinisem 40 de ani și mi se părea că este un prag dincolo de care nu mai sunt la fel. Nu știam atunci, dar eram abia la începutul unei midlife crisis care mă va bântui și în anii următori. Ca de obicei când vreau să înțeleg ceva mai bine, să explorez un subiect, scriu și fotografiez. Am făcut trei portrete și interviuri (în mediul familiar subiectului, așa îl gândisem), după care am abandonat proiectul.
Las aici portretele (interviurile, nu).
Oana, 48 de ani
Simona, 49 de ani
Mihaela, 40 de ani (cu mama ei)
*
Credința
Pentru acest proiect început în 2017, am vrut să fac tot portrete și interviuri despre… credință – nici mai mult, nici mai puțin. Atunci am fotografiat și procesul pictării în frescă a unei biserici din Timișoara, care m-a super entuziasmat (am scris despre asta aici) și poate de acolo ideea proiectului. Însă am abandonat după doar un portret, pentru că mi se părea că nu pot exprima vizual acest subiect. Încercam să suprind ceva nevăzut, cu mijloacele greșite, poate.
(Între timp, chiar anul acesta am văzut proiectul superb al fotografului Oliver Merce, „Act of faith”, exact pe acest subiect, finalizat cu un album. Deci se poate.)
Las aici singurul portret realizat (el a ales unde și cum să fie fotografiat) și un fragment de interviu.
„Aici la Catedrală îmi aduc aminte că ne aduceau când aveam 6 ani. Stăteam la orfelinat în Piața 700 și catedrala era aproape. Atunci ne-au și botezat pe toți de la orfelinat. Acum stau la azilul de noapte și prin spitale. Intru cu o boală, ies cu zece: diabet, ciroză, nu mai văd bine, îmi fac dializă. Nu mă mir, la câte pastile iau. Dar știi ceva? Eu sunt optimist. Secretul meu e credința. De când mă știu eu, am încercat să merg în fiecare duminică la Liturghie.”
(Cătălin, 33 de ani, persoană fără adăpost)
*
Punct și de la capăt
Poate vă întrebați de ce am abandonat aceste proiecte. Acum îmi dau seama și eu. Ce au ele în comun, este că au la bază portretele. Iar aceasta presupune interacțiune cu oamenii, ceea ce pentru firea mea introvertă și mai timidă întotdeauna e dificil. M-am stresat să intru în atelierele meșteșugarilor. M-am stresat să îndrept aparatul foto spre aceste femei. Iar dacă eu nu sunt în largul meu, nu reușesc nici să intru în mediul subiectului, să îl fac să se simtă mai în largul său pentru fotografie, sau să-l ghidez pentru portret, atunci nici portretele nu sunt ceea ce trebuie.
În plus (probabil în legătură cu motivul anterior), am simțit că, fotografic vorbind, nu găsesc cel mai bun mod de expresie pentru subiectele respective. Poate trebuia să insist? Nu știu. În orice caz, nu am „suferit” pentru că am abandonat aceste proiecte și nici nu m-am mai gândit la ele apoi. (Cu toate astea, eu tot încerc să fac portrete, cum e și acest proiect cu mama).
Și poate că mai au în comun ceva aceste proiecte abandonate: legătura cu timpul. Sau în sens mai larg, cu lucruri care sunt dificil, poate chiar imposibil, de exprimat vizual. Am reținut de la un workshop foto și acest feedback: să folosesc mediul potrivit pentru a exprima o idee. Poate că uneori e mai potrivit scrisul decât fotografia.
La ultimul workshop de fotografie la care am fost recent, intitulat „Ce facem cu fotografia?” (bună întrebare), nu am primit feedback prea grozav la fotografii (cu excepția proiectului cu autoportrete – se pare că ăsta chiar mi-a ieșit). Am mai pățit asta și la alte workshopuri, în urmă cu câțiva ani. Atunci aproape că m-am lăsat de fotografie, gândindu-mă că nu are rost să continui. Și totuși, dorința de a fotografia persistă. Din când în când îmi mai vine o idee de proiect foto care mă entuziasmează și mă scoate din casă la fotografiat. Poate că nu o să fiu niciodată o fotografă „bună”, dar totuși, nici o fotografă „proastă” 🙂 În plus, știu că în prezent în mediul artistic este apreciată mai mult fotografia conceptuală, la fel ca în arta contemporană, în general, iar eu nu mă regăsesc în acest curent. E ok. Cel mai important e să fiu sinceră cu mine și cu acel impuls creativ, ținând totodată cont de limitele firii mele și contestându-le în același timp.
Așa că, în acest tărâm de mijloc, îmi găsesc și eu un loc și continui să fotografiez, să învăț, să încerc să dau tot ce pot mai bun în acel moment, să mă întreb, să mă exprim și da, să las și pe alții să vadă căutările și abandonurile mele.