Despre proiecte foto abandonate

Recent am făcut o curățenie de toamnă, care a implicat toată casa, dar și blogul și arhivele foto (am scris despre asta aici). A fost un prilej de a mă uita în urmă și a face o revizuire a activității fotografice din ultimii 12 ani – dacă pun la socoteală doar de când m-am apucat „serios” de fotografie (2012), deci nu din facultate, când a fost un hobby incipient. Astfel, aș vrea să prezint aici câteva din proiectele mele abandonate. Da, am și din astea, în ciuda firii mele ordonate de tocilară care trebuie să ducă a bun sfârșit orice începe. Și cu nota 10 🙂

Ceasornicăriile

Pentru unul dintre aceste proiecte, început (și abandonat) în 2017, voiam să fac portrete de meșteșugari din Timișoara, în atelierele lor. Mă fascinau aceste mici lumi care sunt pe cale de dispariție. Am început cu ceasornicăriile și nu am fotografiat decât două.

Ceasornicăria din Piața Libertății (în prezent nu mai există)

*

Ceasornicăria de pe Strada Eugeniu de Savoya

*

Navigând între 40 și 50 de ani

Pentru un alt proiect pe care l-am început (și abandonat) în 2018 am vrut să fac portrete, însoțite de interviuri cu femei între 40 și 50 de ani. Era ceva ce mă preocupa: în 2018 tocmai împlinisem 40 de ani și mi se părea că este un prag dincolo de care nu mai sunt la fel. Nu știam atunci, dar eram abia la începutul unei midlife crisis care mă va bântui și în anii următori. Ca de obicei când vreau să înțeleg ceva mai bine, să explorez un subiect, scriu și fotografiez. Am făcut trei portrete și interviuri (în mediul familiar subiectului, așa îl gândisem), după care am abandonat proiectul.

Las aici portretele (interviurile, nu).

Oana, 48 de ani

Simona, 49 de ani

Mihaela, 40 de ani (cu mama ei)

*

Credința

Pentru acest proiect început în 2017, am vrut să fac tot portrete și interviuri despre… credință – nici mai mult, nici mai puțin. Atunci am fotografiat și procesul pictării în frescă a unei biserici din Timișoara, care m-a super entuziasmat (am scris despre asta aici) și poate de acolo ideea proiectului. Însă am abandonat după doar un portret, pentru că mi se părea că nu pot exprima vizual acest subiect. Încercam să suprind ceva nevăzut, cu mijloacele greșite, poate.

(Între timp, chiar anul acesta am văzut proiectul superb al fotografului Oliver Merce, „Act of faith”, exact pe acest subiect, finalizat cu un album. Deci se poate.)

Las aici singurul portret realizat (el a ales unde și cum să fie fotografiat) și un fragment de interviu.

„Aici la Catedrală îmi aduc aminte că ne aduceau când aveam 6 ani. Stăteam la orfelinat în Piața 700 și catedrala era aproape. Atunci ne-au și botezat pe toți de la orfelinat. Acum stau la azilul de noapte și prin spitale. Intru cu o boală, ies cu zece: diabet, ciroză, nu mai văd bine, îmi fac dializă. Nu mă mir, la câte pastile iau. Dar știi ceva? Eu sunt optimist. Secretul meu e credința. De când mă știu eu, am încercat să merg în fiecare duminică la Liturghie.”
(Cătălin, 33 de ani, persoană fără adăpost)

*

Punct și de la capăt

Poate vă întrebați de ce am abandonat aceste proiecte. Acum îmi dau seama și eu. Ce au ele în comun, este că au la bază portretele. Iar aceasta presupune interacțiune cu oamenii, ceea ce pentru firea mea introvertă și mai timidă întotdeauna e dificil. M-am stresat să intru în atelierele meșteșugarilor. M-am stresat să îndrept aparatul foto spre aceste femei. Iar dacă eu nu sunt în largul meu, nu reușesc nici să intru în mediul subiectului, să îl fac să se simtă mai în largul său pentru fotografie, sau să-l ghidez pentru portret, atunci nici portretele nu sunt ceea ce trebuie.

În plus (probabil în legătură cu motivul anterior), am simțit că, fotografic vorbind, nu găsesc cel mai bun mod de expresie pentru subiectele respective. Poate trebuia să insist? Nu știu. În orice caz, nu am „suferit” pentru că am abandonat aceste proiecte și nici nu m-am mai gândit la ele apoi. (Cu toate astea, eu tot încerc să fac portrete, cum e și acest proiect cu mama).

Și poate că mai au în comun ceva aceste proiecte abandonate: legătura cu timpul. Sau în sens mai larg, cu lucruri care sunt dificil, poate chiar imposibil, de exprimat vizual. Am reținut de la un workshop foto și acest feedback: să folosesc mediul potrivit pentru a exprima o idee. Poate că uneori e mai potrivit scrisul decât fotografia.

La ultimul workshop de fotografie la care am fost recent, intitulat „Ce facem cu fotografia?” (bună întrebare), nu am primit feedback prea grozav la fotografii (cu excepția proiectului cu autoportrete – se pare că ăsta chiar mi-a ieșit). Am mai pățit asta și la alte workshopuri, în urmă cu câțiva ani. Atunci aproape că m-am lăsat de fotografie, gândindu-mă că nu are rost să continui. Și totuși, dorința de a fotografia persistă. Din când în când îmi mai vine o idee de proiect foto care mă entuziasmează și mă scoate din casă la fotografiat. Poate că nu o să fiu niciodată o fotografă „bună”, dar totuși, nici o fotografă „proastă” 🙂 În plus, știu că în prezent în mediul artistic este apreciată mai mult fotografia conceptuală, la fel ca în arta contemporană, în general, iar eu nu mă regăsesc în acest curent. E ok. Cel mai important e să fiu sinceră cu mine și cu acel impuls creativ, ținând totodată cont de limitele firii mele și contestându-le în același timp.

Așa că, în acest tărâm de mijloc, îmi găsesc și eu un loc și continui să fotografiez, să învăț, să încerc să dau tot ce pot mai bun în acel moment, să mă întreb, să mă exprim și da, să las și pe alții să vadă căutările și abandonurile mele.