Cum să (nu) scrii o carte autobiografică

Cum să (nu) scrii o carte autobiografică

Pe măsură ce mă apropii de finalul acestui prim tiraj al cărții „M-am întors acasă” și mă detașez tot mai mult de ea, m-am gândit să adun într-un articol câteva gânduri despre carte, scris, publicare. Probabil nu sunt lucruri nemaiauzite, dar sunt lecțiile pe care le-am învățat eu în acest parcurs (și aș vrea să le rețin pentru viitor), care poate vor folosi și altora care visează să scrie și să publice o carte. Sau poate dintre cei care au citit cartea mea sunt curioși de munca din culisele ei.

1. Nu te îndrăgosti de propriile creații

Cartea aceasta a pornit ca un proiect de blog în 2012. Pe atunci de fapt nu mă gândeam că voi scrie o carte, ci voiam doar să fac un proiect fotografic care consta în autoportrete conceptuale, însoțite de texte autobiografice. Era o perioadă de mari schimbări pentru mine, abia mă întorsesem în România și mă apucasem de fotografie și scris, publicând pe blog și îndrăznind chiar să trimit texte la diverse site-uri literare, ceva ce era foarte nou și scary pentru mine. La început proiectul se numea „35 ways of seeing myself”  sau „35 de autoportrete/oglinzi” (pentru că îl începusem la 35 de ani) și, după cum îi spune numele, plănuiam ca în anii următori să adun 35 de astfel de autoportrete în imagini și cuvinte, dar nu știam exact cât timp îmi va lua sau în ce direcție mă va purta proiectul.

Prin 2016 adunasem deja destule texte și fotografii și m-am gândit să le adun într-o carte, să nu rămână așa pierdute pe internet. Asta am și făcut, le-am adunat, le-am corectat, m-am dus la o editură din Timișoara și am întrebat dacă vor să-mi publice cartea, pe finanțele mele. Doar că lucrurile nu au mers așa bine cu acea editură, în sensul că după jumătate de an nu reușiseră să îmi răspundă la un mail sau să-mi dea o ofertă de preț. Cumva e de înțeles, eram la prima carte, nu aveam nici un fel de experiență în publicare și nu aveam un CV literar impresionant, cu alte cuvinte eram un nimeni pentru edituri. Sau spus mai oficial, nu eram o prioritate pentru programul lor de publicare. Atunci am anulat totul. Simțeam că nu mai am energie să o iau de la capăt cu o nouă editură. La momentul respectiv m-am demoralizat, dar mai târziu mi-am dat seama că aceea a fost o șansă – șansa de a publica o carte mult mai bună (vreo cinci ani mai târziu, ha!).

Ce s-a întâmplat după acel (aparent) eșec a fost că, recitind textele după un interval de șase luni, am simțit că multe dintre ele nu mă mai reprezintă și că aș putea scrie mai bine în prezent. A fost un moment foarte șocant, de „dez-îndrăgostire” de propriile creații. De ce să nu recunosc, mă atașasem de acele texte, le-am scris din inimă la momentele respective și toate au fost foarte personale, mi-era greu să mă desprind de ele sau să accept să le modific. Același lucru era valabil și pentru fotografiile care făceau parte din acest proiect, nu erau toate la fel de bune, dar nu voiam să le dau drumul.

De fapt e vorba de moarte. Poftim?! Da, da! Dacă e să duc acest gând până la capăt, este vorba de a lăsa ceva în urmă după ce mor, de a face să supraviețuiască o parte din mine prin acele texte și fotografii, într-o carte. Așa pe blog, s-ar pierde în neantul internetului (după ce site-ul se va dezactiva, pentru că eu voi muri, da?). Iar dacă renunț să le public, să le includ în carte… duceți voi gândul mai departe.

Dar o dată ce am înțeles că asta trebuie să fac, în următorii patru ani am rescris, am scris și am renunțat tot mai mult la texte vechi pentru a le înlocui cu unele noi, cu o perspectivă nouă, mai matură poate, mai detașată de evenimente, mai lucrată din punct de vedere literar. Nu știam cât e nevoie să rescriu, dar cumva, cartea a dictat asta. Mulți scriitori spun că e ca și cum o carte (sau un personaj) are o viață a ei proprie. De câte ori eram exasperată că a trecut atâta timp și voiam să închei și să public o dată, ceva în mine nu mă lăsa și îmi spunea că nu e gata.

Astfel, cartea a cunoscut în acești ani unsprezece (11 !!!) versiuni diferite până a ajunge la cea „finală”, pe care am mai lucrat mult în ultimele luni înaintea publicării la nivel de cuvânt, frază, sintaxă, structură, și chiar am schimbat textul de la final după ultima probă de print înaintea publicării. Deci dacă ar fi să consider fiecare mică schimbare pe care am făcut-o în text, aș avea probabil câteva zeci sau sute de variante.

Unii oameni mi-au zis că și prima versiune a cărții, în care adunasem doar textele de pe blog ar fi fost o carte foarte faină, dar cred că cea pe care am publicat-o până la urmă este mult mai bună, este o altă carte de fapt. Acum văd că jurnalele mele au fost atelierul pentru blog, iar blogul a fost atelierul pentru carte. Și e ok să rămână doar un atelier, adică ceva la care pot renunța acum cu inima ușoară și care, la o adică, poate dispărea… o dată cu mine.

2. Scrie ca terapie dar nu publica ca terapie

Da, scrisul este terapeutic, dar nu tot ce scriu în mod terapeutic trebuie să fie și publicat – cel puțin asta este părerea mea, după care mă ghidez și în prezent. Pentru mine scrisul pe blog a fost terapeutic la început. În continuare scriu zilnic în jurnal și acesta este spațiul meu de auto-terapie, de descâlcire și îndreptare a gândurilor și faptelor, de revelații, de învățare, dar acolo scriu și citate, gânduri despre scris și cărțile pe care ele citesc, tot felul de idei, practic este laboratorul unde se nasc toate proiectele mele de scris și altele. Dar atâta timp cât nu sunt un mare scriitor, nu o sa-mi public jurnalul – și nici atunci, sper 🙂 Cred că pentru a avea o carte, e nevoie de ceva mai mult decât să-mi transcriu jurnalul sau postările de pe facebook, oricât de cool ar fi.

Chiar dacă scriu o carte autobiografică, e important ca din materialul brut al scrisului, vieții și gândurilor mele să țes o poveste cu sens, cea mai bună poveste posibil, care să fie un dar pentru cititor, nu o defulare. Mi se pare iresponsabil ca scriitor să-l las pe cititor cu trăirile și durerile mele neprocesate, poate fi împovărător sau chiar plictisitor. Și cred că aici se simte diferența între scris ca terapie și scris ca literatură. E o întrebare importantă la care a trebuit să răspund pentru a scrie o carte autobiografică: cât și cum pot dezvălui din propria viață astfel încât să nu trec de o anumită limită a penibilului/indecenței/plictiselii/autosuficienței/irelevanței/etc. Cum trebuie să scriu astfel încât un text personal să aibă relevanță și pentru alții, să atingă o notă universală, să devină literatură, adică?

Așa, ca o paranteză, am o problemă și cu tendința actuală a scriitorilor de a șoca, de a spune parcă „hai să-ți arăt de ce-s eu în stare și ce scriitor tare sunt”. Vreau să simt mai degrabă că scriitorul și-a dat sufletul pe pagină, ci nu că a încercat să mă impresioneze pe mine, ca cititor, cu niște tertipuri literare, de stil sau cu giumbușlucuri forțate ale poveștii care dau un gust artificial textului. Notă pentru mine: sper să nu fac asta vreodată.

Pe de altă parte, nu e neapărat să public doar pentru că mă simt bine să-mi văd numele pe internet sau pe o carte și să primesc atenția publicului – o fi terapeutic, dar nu cred că acesta este scopul scrisului sau al unei cărți.

3. Scrie ca un scriitor profesionist

Chiar dacă am scris o carte autobiografică și am publicat-o pe cont propriu, am vrut să fac o „treabă serioasă”, adică să urmez aceeași pași în procesul scrisului și publicării pe care-i urmează scriitorii consacrați, care lucrează cu edituri mari. Iată instrucțiunile – cu mici variații – pe care le-am citit/ascultat de la diverși scriitori în cursuri sau articole de creative writing:

1. Scrie prima variantă a manuscrisului (primul draft)

2. Lasă-l deoparte 2-4 săptămâni

3, Recitește, corectează greșeli, elimină părți inutile, ajustează structura, completează, proces în urma căruia rezultă a doua variantă a manuscrisului (al doilea draft)

4. Trimite-l să fie citit de cititori terți pentru o critică constructivă: ce merge, ce nu, sugestii pentru îmbunătățirea textului.

5. Înglobează (sau nu) sugestiile lor în manuscris

6. Lucrează pe manuscris: scrie, rescrie, editează, lasă de o parte, repetă pașii, repetă-i…de câte ori e necesar, până simți că te apropii de final

7. Dă manuscrisul la corectat (unui corector specializat preferabil) și unui editor (dacă ai)

8. Finalizează și publică

La mine a fost mai atipic acest proces pentru că aveam deja niște texte de pe blog, nu am scris cartea de la zero. Mi-a luat mult timp până am stabilit structura cărții, de fapt mi s-a revelat pe măsură ce scriam și rescriam, trebuind să includ textele mai vechi și texte nou scrise, să creez legături și punți între ele, să le fac să aibă coerență, iar în final să am un arc narativ. Asta abia pe la al nouălea draft am reușit asta. Și încă a mai fost de lucru și au mai fost schimbări în text și structură până la final.

În ceea ce privește părerea terților cititori, am dat manuscrisul să fie citit și de familie și câțiva prieteni în primul rând (aveam nevoie și de încurajare necondiționată). O parte importantă a fost și acordul mamei mele pentru a publica, având în vedere că erau părți din carte care o priveau și pe ea. Nu aș fi trecut peste dorința ei doar de dragul de a publica.

Dar aveam nevoie și de o părere obiectivă, așa că am dat manuscrisul pentru a fi citit și unor cititori „profesioniști”, care au și experiență la scris. Pe mine m-au ajutat foarte mult sugestiile pe care le-am primit de la ei și le-am urmat pe toate. Le transmit mai departe:

• scrie la persoana I, și nu te ascunde după persoana I plural (noi) sau persoana a doua (tu), când vrei să scrii lucruri foarte personale pentru a diminua din vulnerabilitate
• mai renunță la adjective și adverbe
• ai umor, folosește-l mai mult
• nu vezi ansamblul cărții, și atunci se repetă lucruri, lipsește coerența (ah, mi-a luat atâta timp să văd cartea în ansamblul ei, abia spre final, înainte de publicare)
• scrie în jurul a ceea ce ai scris până acum (cea mai criptică sugestie, la început nu am înțeles ce trebuie să fac, dar până la urmă am reușit să fac și asta)
• sugestii concrete pe text, de exemplu: aici e neclar ce ai vrut să spui, aici sună a clișeu, aici e prea informal/prea formal/moralizator, aici ar suna mai bine să te exprimi așa, cacofonii, etc.

Etapa rescrisului și editatului a părut e cea mai lungă și sâcâitoare, când am agonizat și asupra unui cuvânt sau îmi venea să arunc tot la gunoi, că mi se părea că nu e bun de nimic. Dar ciudat, dar mi-a și plăcut mult toată această „bibileală” a textului, foarte necesară, de altfel.

Tot în această etapă s-a produs și un alt efect interesant, o anumită desensibilizare sau detașare de conținutul cărții, pentru că altfel nu aș fi putut merge înainte cu scrisul ei. Multă lume mi-a zis că este un act de curaj să public o carte așa personală și să spun adevărul despre mine. Alții mi-au zis că poate nu toată lumea e pregătită pentru un astfel de nivel de sinceritate cu sine. Alții mi-au zis că nu ar fi scris, spus sau recunoscut niciodată lucrurile acestea despre sine.

Da, poate la început a fost un act de curaj. Mă simțeam foarte vulnerabilă când mă gândeam că cineva ar citi lucruri așa personale despre mine, îmi era teamă când publicam textele de pe blog (și acum îmi este), cu atât mai îmi era teamă să public o carte, care, o dată publicată, nu îmi mai puteam lua cuvintele înapoi. Și poate că cel mai teamă îmi era de ce vor spune cei apropiați. Pentru că asta e teama cea mai mare: dacă spun adevărul despre mine, pot pierde afecțiunea oamenilor care contează… dar pot pierde și o anumită imagine de sine în fața lumii (ceea ce e o prostie, până la urmă, dar e atât de adânc înrădăcinată în noi nevoia asta de a aparține și de a fi plăcut/iubit, de fapt).

Însă de la un anumit punct, parcă nu a mai fost despre mine cartea, a fost mai degrabă un efort literar, de construcție a textului, de a scoate cea mai bună poveste posibil din materialul pe care-l aveam și nu m-am mai gândit așa de mult că e povestea mea.

4. Fă-ți timp pentru scris și dă-ți un deadline

Pare că aceste două idei sunt în contradicție. Pe de o parte, scrisul cere mult timp. Ce înseamnă mult timp? Depinde de mărimea textului, bineînțeles. Pentru un roman, câțiva ani. Pentru un articol ca acesta mie mi-a luat câteva săptămâni, dar etapele sunt aceleași (vezi punctul anterior). De fapt, am purtat semințele articolului în minte câteva luni, cum port multe alte idei, care cine știe când se vor concretiza într-un text.

Scrisul nu e jobul meu, și nici nu cred că aș vrea să fac asta toată ziua, aș lua-o razna 🙂 Dar pentru a-mi crea timpul necesar scrisului, pe lângă job și toate sutele de treburi, trebuie să renunț la alte moduri de a-mi ocupa timpul – e pură matematică 🙂 Nu pot lungi ziua, dar pot alege cum o petrec, pentru a-mi „lungi” timpul de scris. Orice alegere implică și un preț al renunțării – renunțarea la alte opțiuni și alte căi pe care nu le pot urma.

Nu mai știu care scriitoare spunea că „nu poți fi scriitor și să ai o viață socială intensă în același timp”. Și la ce aș mai putea renunța, atunci când scrisul mi-o cere? Filme, cumpărături, evenimente, socializare, călătorii și… cel mai mare consumator de timp, internetul (cu asta mi-e cel mai greu). De fapt, nu le mai percep ca o renunțare, ci pur și simplu e vorba de priorități, spus așa, foarte prozaic. Dacă scrisul este important pentru mine (și este, cel puțin în perioada aceasta a vieții mele! dar nu a fost întotdeauna și nu știu dacă va fi până la final), am învățat să-mi organizez viața astfel încât să-mi fac timp pentru scris și să-mi crez condițiile necesare scrisului, fără scuze. De fapt, sunt puțini scriitorii care trăiesc doar din scris, de obicei au alt job și își fac timp pentru scris pe lângă.

Poate că nu am întotdeauna ceva de scris, adică ceva de spus, nu am o idee, dar măcar încerc să fiu în contact cu scrisul zilnic și să fac ceva legat de scris sau care-mi ajută scrisul: să citesc cărți care mă inspiră, să scriu în jurnal, să fac cursuri legate de scris (pe unii îi ajută să fie în grupuri de scris, pe mine, nu), să visez cu ochii deschiși 🙂 Însă pentru carte, da, am avut nevoie de mult timp.

Cartea a ajuns în forma finală în 2020, primul an al pandemiei, în care activitatea mea s-a restrâns mult, până la șomaj în unele perioade și am folosit timpul acesta pentru scris. Au fost câteva luni în toamna-iarna de la sfârșitul lui 2020 și începutul lui 2021 în care am scris la carte ca și cum aș fi mers la serviciu, câte opt-zece ore pe zi și în rest nu mă gândeam la altceva. Mă trezeam noaptea pentru că îmi venea în minte un cuvânt care trebuie schimbat la pagina cutare, mă trezeam și mergeam să-l scriu. Era ca și cum – în sfârșit! – vedeam cartea în ansamblu său, ca pe o radiografie și puteam detecta punctele ei slabe sau unde era nevoie de mici ajustări. Am trăit în carte și pentru carte o perioadă, cu insomniile și surescitarea maximă la pachet. Și după acest efort încă nu a fost gata, abia în iunie 2021 a ieșit de la tipar.

În perioada aceasta, soțul meu mi-a spus că se va îmbăta când voi termina cartea 🙂 Recunosc, nu am fost o companie prea plăcută pentru familia mea în această perioadă. Nu pentru că nu aș fi făcut de mâncare 🙂 ci pentru că eram absentă, toată energia mea era dedicată cărții. Toate resursele mele fizice, intelectuale, sufletești erau pentru carte. A fost foarte fain și foarte epuizant… și nu aș putea să trăiesc în încordarea asta tot timpul. Dar dacă mai vreau să public vreo carte cândva (da, îmi doresc!), probabil că mă voi mai întâlni cu starea asta, despre care mulți scriitori vorbesc, de fapt.

Din câte am văzut, nu poți grăbi scrisul. Semințele acestea de texte au nevoie de mult timp și liniște ca să crească, nu le poți smulge înainte de vreme. Pe de altă parte, scriind o carte așa personală… textul sunt eu. Lucrul asupra textului era și lucrul asupra mea. Limitele textului erau limitele mele. Am avut nevoie de mult timp pentru a înțelege unele lucruri din mine, a le procesa și a găsi cuvintele potrivite, adică modul cel mai direct și simplu în care puteam să le exprim (simplitatea e cea mai grea).

Pe de altă parte, este o capcană să scriu și rescriu la nesfârșit căutând forma ideală, ci e important să-mi dau un termen pentru finalizarea texului și publicare. Mie nu mi-a ieșit la fix respectarea deadline-ului, dar am muncit mult cu scopul declarat de a finaliza cartea, și la un moment am simțit că e gata! Adică era în forma cea mai bună în care o puteam scrie în prezent, am dat tot.

Iar acum… publicarea.

Va urma.

PS: Dacă dorești să primești scrisori de la mine pe email (sunt texte mai informale, ca scrisorile de pe vremuri și le scriu cam la două-trei luni), înscrie-te aici