Până la urmă m-am hotărât să fac o expoziție cu proiectul „necâștigător” de care vă vorbeam mai în primăvară. Chiar dacă tot zic că nu mai fac expoziții, totuși mi se pare important să-mi finalizez proiectele, așa cum sunt ele, să decantez ce e bun și ce nu din ele, să le ofer lumii și apoi să merg mai departe spre următorul proiect.
Mi-a plăcut și ideea de a face o expoziție mai altfel, adică nu așa formală, cu poze expuse în ramă pe perete, astfel încât și interacțiunea publicului cu fotografiile să fie mai informală. Așa că vă invit la o expoziție de mici dimensiuni – sunt doar opt fotografii – care ocupă un raft…într-o bibliotecă, adică la librăria La Două Bufnițe (detalii despre eveniment aici).
Pentru că suntem într-un loc al cărților, am propus și un mic joc în urma căruia dăruiesc pozele din expoziție (exact cum am făcut și cu expoziția de anul trecut). Deci, dacă doriți, răspundeți la întrebarea: Dacă anul 2020 din viața ta ar fi o carte, ce titlu ar avea? Și ce fotografie din expoziție ai alege pentru copertă? Lasă răspunsul tău pe un bilețel în cutia de la raft (încă o idee creativă 🙂 și la sfârșit vom alege cele mai faine răspunsuri care vor primi respectivele fotografii.
M-am gândit că expoziția aceasta este și un prilej de a aduna aici câteva gânduri despre procesul creativ (scrise de-a lungul anului), însoțite de fragmente din cărțile citite anul acesta, care m-au susținut și m-au motivat să continui să lucrez la proiectele mele „artistice” într-un an în care parcă numa de artă nu-ți ardea.
Câteva gânduri pentru artiști
Poate și mai greu decât îndoiala, decât munca pe cont propriu, decât alegerile făcute, a fost să îmi îmbrățișez latura mea artistică. Știu, poate părea ceva mai degrabă indulgent și ușuratic. Sau așa mă simt eu uneori. Poate pentru că nu am făcut asta dintotdeauna. Nu a venit „de la sine”. Până pe la 34 de ani am făcut chestii cu totul și cu totul diferite, mai „realiste”. Așa că și acum mă întreb… pentru ce?
Frumusețea
Papa Francisc spunea că un artist este un apostol al frumosului.
De multe ori m-am gândit ce aș vrea să transmit prin ceea ce creez (fotografie, scris, cursuri, tururi). Și acesta e răspunsul: frumusețea. Asta nu înseamnă o chestie dulceagă, să ocolesc subiecte dificile sau să neg existența urâtului și răului, dar nu acesta e mesajul pe care aș vrea să-l transmit eu.
Dar se pare că frumusețea înseamnă mult mai mult decât un aspect plăcut.
„Nu oricare din noi poate dansa sau se poate exprima prin mișcări coreografice, după cum nu oricine poate desena sau picta sau cânta sau să exprime frumusețea într-un fel care să fie instantaneu recunoscut ca atare. Și totuși, putem percepe frumusețea și o putem transmite la rândul nostru dacă ceea ce facem este purtător de sens, adică dacă ceea ce facem poartă amprenta universalității și a unor țeluri ultime, a unui conținut suprem.”
„Adevăratul rost al artei nu este plăcerea simțurilor, ci faptul că transmite ceva și că, așa știm de la Platon și din Upanișade și din vasta experiență a unor oameni deopotrivă creativi și ageri, frumusețea este partea atrăgătoare a adevărului, că frumusețea este adevărul care ne mișcă într-un mod aparte, în sensul că, atunci când vorbim despre frumusețea unui peisaj, poate uităm sau trecem cu vederea faptul că ne mișcă tocmai pentru că descoperim un sens în ceea ce vedem. Nu mă refer la un sens din punct de vedere intelectual (pe care să îl elaborăm mai departe și să spunem că însemnă cutare și cutare lucru, așa cum traducem un cuvânt dintr-o limbă în alta), ci un sens care cuprinde taina vieții și ne-o descoperă.”
(Mitropolitul Antonie de Suroj – Despre frumusețe)
Publicul
Cred că toți oamenii care creează ceva, își doresc ca „arta” lor (în sens larg, creațiile lor) să aibă un public. Își doresc să fie admirate, să aibă succes. Dar poate că și mai mult decât atât, își doresc să simtă că cineva rezonează în mod profund cu ce au creat. Nimeni nu creează în gol, este necesar un public. Tocmai pentru că atunci când creezi, pui ceva important din tine, într-un fel dorința de admirație sau de împărtășire este veșnica tânjire a omului după comuniune, după a fi înțeles și primit în sufletul altcuiva.
Iar în loc de asta, de multe ori primim… like-uri, inimioare și followers. Da, știu, așa e lumea în care trăim și acestea sunt instrumentele de comunicare și apreciere potrivite timpurilor. Știu că multe din acestea sunt sincere dovezi de apreciere, că lumea nu mai are timpul și disponibilitatea de a interacționa în mod personal cu multitudinea de lucruri de pe internet. Doar că acestea nu îmi satură acea nevoie de apreciere (ca să nu mai zic de comuniune). Oare simt și alții la fel? Cred că se întâmplă asta pentru că, într-un fel, e ca și cum ți-ar fi foame și te-ai hrăni cu surogate de hrană. Nu mă înțelegeți greșit, și eu iubesc să primesc like-uri și să am follower-i. Vă rog, chiar :))
Dar pot să pun sub semnul întrebării ce îmi aduc de fapt. De fapt, pun sub semnul întrebării raportarea mea la ele. Uneori par ca banii de jucărie din Monopoly, care mă încântă și mă fac bogată într-o lume imaginară. Iar în viața reală nu mai există și de fapt nu sunt cu nimic mai bogată.
Mi-am dat seama că de multe ori așteptam cu sufletul la gură like-urile la poze, la articole, pentru că like-urile acelea îmi dădeau senzația de validare, de confirmare că ceea ce fac este bine. De fapt de asta am încercat să mă eliberez. Succesul sau calitatea a ceea ce am creat nu se măsoară prin like-uri. Până la urmă, e și o chestiune de respect față de acel „public” atât de dorit, care sunt oameni, indivizi, nu o masă de like-uri care susțin turnul ego-ului meu.
În rest, încerc doar să fiu onestă cu mine și cu ce dăruiesc „publicului”.
Mai jos, câteva gânduri despre relația cu publicul de la Tarkovski, din cartea sa minunată „Sculptând în timp”, la care mă întorc din nou și din nou pentru inspirație.
„Așadar, într-un anume sens, pe mine nu mă mai preocupă viitorul succes al filmului, fiindcă treaba este deja făcută și nu mai pot să schimb nimic. Și în același timp, nu îi cred pe regizorii care spun că nu-i interesează părerea spectatorului. (…) Nu este nici o contradicție în faptul că eu, pe de o parte, nu fac nimic special pentru a plăcea spectatorului, iar pe de altă parte, cu sufletul tremurând, sper ca filmul meu va fi acceptat și iubit de acest spectator”
„Procesul de creație este diferit de la artist la artist, dar ascunzând sau declarând direct, ei așteaptă și speră, în același fel, la înțelegere reciprocă și contact cu publicul, făcându-și griji pentru orice insucces. Se știe că Cezanne, elogiat și recunoscut de colegi, a fost profund nefericit că vecinul lui nu i-a acceptat pictura, deși nu putea schimba nimic în maniera sa de a picta”
„Trebuie să recunosc, că după încheierea lucrului la Oglinda, mi-a venit ideea să renunț complet la meseria mea, căreia i-am dedicat mulți ani de muncă grea. Dar după ce am primit nenumărate scrisori de la spectatori, mi s-a părut că nu am dreptul la un asemenea pas irevocabil. Atunci mi-am dat seama că, dacă există spectatori capabili de asemenea sinceritate și bună-credință, care au nevoie cu adevărat de filmele mele, sunt obligat să-mi continui munca, indiferent cât m-ar costa”
(Andrei Tarkovski – Sculptând în timp)
Necesitatea
De multe ori mă întreb dacă fotografiile sau taxtele mele sunt bune. Nu prea am o grilă de apreciere. În mod clar nu este câștigul material 🙂 Nici măcar că au fost apreciate de un juriu sau am câștigat vreun concurs (de cele mai multe ori, dimpotrivă). Se ivește acel de ce? Aș vrea să spun că e nevoie de încredere în sine ca să continui să fotografiez, să scriu, să cred în proiectele mele, să le scot în lume, în ciuda oricărui eșec, dar e mai mult decât atât. O simt ca pe o necesitate, de a-mi urma chemarea lăuntrică (uneori și când nu am încredere sau tărie).
„Și dacă vor apărea din această îndreptare spre interior, din această adâncire în propria lume versuri, atunci nu vă veți gândi să întrebați pe cineva dacă sunt versuri bune. Nici nu veți face încercarea să interesați reviste pentru aceste lucrări; căci veți vedea în ele posesia dumneavoastră dragă și firească, o bucată și o voce a vieții dumenavoastră. O operă de artă este bună dacă a apărut din necesitate. Originea sa dă aprecierea; alta nu există. De aceea, n-am avut niciun sfat în afară de acesta: mergeți înlăuntrul dumneavoastră și încercați adâncimile din care vă izvorăște viața; la izvorul ei veți găsi răspunsul dacă trebuie să creați. Însușiți-vi-l așa cum va suna, fără să interpretați. Poate vi se va arăta că sunteți chemat să fiți artist. Atunci luați destinul pe seama dumneavoastră…fără să întrebați vreodată de răsplata care ar putea veni din afară”
(Rainer Maria Rilke – Scrisori către un tânăr poet)
Sensul
Fotografiile din acest proiect sunt mai simbolice. Unii ar putea comenta că asta nici nu mai e fotografie. Dar nu vreau să explic fotografiile. Până la urmă sensul sau înțelesul lor nu se poate exprima prin cuvinte întotdeauna, dar asta nu înseamnă că nu au sens – cel puțin așa aș vrea să cred.
„Arta ne descoperă adâncimi logic inexprimabile. Într-adevăr, nu e cu putință să povestești o poezie, să descompui o simfonie sau să fragmentezi un tablou. Frumosul este prezent în armonia tuturor elementelor sale, punându-ne în fața unei evidențe care nu poate fi demonstrată și pe care nu o putem justifica decât contemplând-o. Misterul său iluminează dinlăuntru exteriorul fenomental, așa cum sufletul radioază în mod tainici, înrudit cu însăși substanța ființei noastre. Nu e vorba nicidecum de o amăgire sau de un transfer al emoțiilor noastre subiective; suntem pur și simplu cuprinși de această stare, chiar fără a putea găsi întotdeauna cuvintele poetice potrivite experienței noastre”
(Paul Evdokimov – Arta icoanei. O teologie a frumuseții)