Tag Archives: munte

Varful lui Stan

La sfrșit de octombrie am încercat împreună cu un grup de prieteni să ajungem pe Vârful lui Stan. Nu am ajuns, din lipsa de timp, dar drumeția a fost foarte faină. Iar traseul acesta a devenit unul dintre preferatele mele în Munții Mehedinți, la concurență strânsă cu Crovurile.

Am pornit pe o ceață deasă, burniță și temperatură aproape de zero. La meteo dăduseră soare, așa că nu eram îmbrăcați prea gros, dar nu ne-am lăsat. Traseul începea cu o urcare prin pădure…

IMG_8651

IMG_8643 IMG_8648…continua printr-un grohotiș de calcare, unde ceața era așa de deasă că deabia vedeam marcajul la câțiva metri în față

IMG_8660 IMG_8657și apoi minune, ceața începe dintr-o dată să se ridice

IMG_8666IMG_8680se văd stâncile și văile din jur, toate cuprinse de culorile minunate ale toamnei

IMG_8687 IMG_8697se vede chiar și șoseaua pe unde am venit cu mașina

IMG_8700…se vede și destinația noastră, Vârful lui Stan IMG_8693 IMG_8730intrăm și ieșim din pădurea fermecată de toamnă, și incredibil, soarele ține cu noi în continuare, după vremea neprietenoasă de la început.

IMG_8711 IMG_8737 Cu cât urcăm mai sus, temperatura scade și toamna se luptă cu iarna. Deocamdată nu a câștigat nici una și locuiesc împreună, în copacii argintii-aurii.IMG_8757 IMG_8746IMG_8745 IMG_8749 IMG_8759IMG_8762și ajungem aproape de vârf, îl vedem, mai sunt câțiva zeci de metri, dar trebuie să ne întoarcem, ziua e scurtă și ne-ar prinde întunericul

IMG_8770Pe acolo am venit…

IMG_8776IMG_8780Panoramele în jur erau superbe, nu mă puteam opri din fotografiat. Se pare că am prins ultima zvâncire a toamnei, când toate culorile sunt date la maxim.

IMG_8791 IMG_8792 IMG_8793și un ultim cadru, înainte de a se lăsa seara.

IMG_8835Pe curând.

Prin munții Țarcu

IMG_8098Urcam deja de vreo 3 ore și eram deabia la jumătatea drumului. Rucsacul părea foarte greu. Era prima dată după mulți ani când căram un rucsac mare cu cort, sac de dormit, haine groase pentru noapte, mâncare, aparatul foto (care numai el și obiectivele și trepiedul are vreo 5 kile). Sincer, era greu și voiam să ajung o dată sus pe vârful Țarcu. Mi-a trecut prin cap de vreo mie de ori să mă opresc, dar mai făceam un pas și încă unul, mai săltam rucsacul pe umeri și mă gândeam la ce priveliște minunată va fi sus la apus și la răsărit și mergeam înainte.

Deși în munții Țarcu am fost de multe ori, aș tot merge. Munții aceștia, natura, priveliștile de acolo mă uimesc de fiecare dată. Aș putea zice că împreună cu zona Herculane  sunt locurile mele de suflet.  Însă până la stația meteo Cuntu sau pe vârful Țarcu am fost doar în ture de o zi, așa că era ceva ce de mult voiam să încerc, să dorm cu cortul sus pe vârf.

Doar că se pare că am uitat că atunci când ești cu ochi ațintiți doar spre vârfuri, nu mai vezi drumul și tot ce-ți poate oferi el. În urmă cu un an fusesem într-o tură în munții Parâng, o tură grea, foarte solicitantă, dar foarte frumoasă și după aceea părea că am înțeles mesajul: Greu, da fain. Doar că, așa ca un amendament la ce am scris atunci, pare că de multe ori uit lecțiile pe care le învăț, mai ales atunci când dau de greu (în situația de față vorbesc de un greu minor, totuși, era doar un rucsac prea greu, sau în mintea mea era prea greu :). Cred în continuare că e foarte important să facem lucruri care ni se par grele și să ne extindem limitele personale, dar cred că e important și să facem totul cu măsură și discernământ, nu cu teribilism și oarece mândrie, adică să alegem să facem lucruri mult peste puterea noastră, pentru că atunci când, evident, nu reușim, cădem în deznădejde și asta ne întoarce din drum, nu e o renunțare care ajută.

Dar să mă întorc la drumul spre Țarcu. La un moment dat, mi-a venit în sfârșit gândul bun că de fapt de ce mă grăbesc așa să ajung sus? După cum ziceam, trecuseră vreo 3 ore de urcat încontinuu și ajunsesem la un punct unde traseele se bifurcau, un drum mergeam spre vârf pe creastă, altul cobora printr-o căldare gigantică, ca apoi să urce din nou spre vârf prin altă parte. Așa că am aruncat rucsacul jos și în primul moment, eliberată de greutatea din spate, mi s-a părut că eram așa ușoară, parcă zburam. Am stat câteva minute și am contemplat spectacolul acela impresionant ce se juca în fața mea. Eram deja la aproape 2000 m și efectiv eram în nori. Vântul puternic mâna norii peste creste spre căldare, eliberând stânci și văi în cealaltă parte, scăldate în soare. Peisajul se schimba de la o secundă la alta. Totul era așa de grandios și de așa o frumusețe, că parcă și imima îmi bătea mai tare. Ca de multe ori când sunt în natură îmi vine să cad în genunchi și să spun, Doamne, cât de minunate le-ai făcut pe toate. Mulțumesc că pot vedea, că pot umbla, că sunt aici.

Dar spectacolul nu s-a terminat aici. Eram pe marginea căldării, pe o stâncă, soarele a strălucit din spatele nostru iar umbrele noastre lungi au fost proiectate pe un nor care trecea prin căldare, și au fost înconjurate de un halou de lumină multicoloră. Era un fenomen optic despre care doar citisem, îl văzusem în pozele altora, iar acum l-am trăit și eu. A durat doar câteva secunde. Mă cuprinsese așa o bucurie și uimire că deabia mi-am adus aminte să pun aparatul la ochi și să trag câteva cadre.

IMG_8045Și apoi, de parcă nu era de ajuns, din căldare au răsărit, așa, din nori parcă, o turmă de oi, care se conturau așa de frumos pe cerul plin de nori. și au trecut și ele, cu câini, ciobani și măgăruși și au dispărut în alți nori.IMG_8070IMG_8076IMG_8072 Cred că am stat acolo vreo 10-15 minute. Și m-am gândit, cum ar fi fost dacă nu m-aș fi oprit, dacă aș fi continuat să urc, fără să mă uit în jur. Cât aș fi pierdut. După aceea am luat rucsacul din nou în spate și mi s-a părut ușor. iar restul urcării până pe vârf a trecut repede, am făcut chiar și glume.

Iar acolo sus ne aștepta alt spectacol. Dar despre asta voi lăsa fotografiile să vorbească.

E foarte multă frumusețe în jurul nostru.

IMG_8135 IMG_8137 IMG_8144

IMG_8138

IMG_8147 IMG_8155 IMG_8168 IMG_8187IMG_8189Un album cu mai multe fotografii din munții Țarcu, făcute de-a lungul anilor aici

Fotografiind iarna

Stiu ca in fotografii nu se vede gerul patrunzator de care nu te puteai proteja cu oricate haine, nici degetul meu degerat (care deabia acum incepe sa-si revina), nici alergatul prin zapada mare si viscol de-mi dadeau lacrimile care inghetatu instant si mi se lipeau pleoapele, totul pentru a ma apropia si a vedea si fotografia cat mai bine de un apus fantastic la -28 de grade. Dar toate astea nu conteaza, caci era atat de frumos momentul si bucuria de a vedea si fotografia asemenea frumusete salbatica a naturii, incat am uitat de tot disconfortul si greul. Mi-am dat seama ca aceste ultime zile din 2014 in care am fotografiat in conditii extreme au fost o incheiere buna pentru un an in care am infruntat multe lucruri grele (pentru mine), dar tocmai de aceea, mi-a adus multe roade bune. Mai mult va urma in retrospectiva pe 2014, cu care sunt un pic in intarziere.

IMG_0561 copy

IMG_0564 copy

IMG_0622 copy

IMG_0632 copy

IMG_0573 copy

Printre nori

Poate că cel mai mult mi-au rămas în minte imaginile, chiar şi nefotografiate, de la finalul acestei ture în munţii Parâng. La început mi-a părut rău că nu era soare în ziua aceea, însă aşa, am umblat efectiv printre nori, nori denşi, cu scurte reprize luminoase, şi a fost mult mai spectaculos. Aproape de finalul zilei, mă oprisem pe marginea unei văi largi, cu soarele care apunea peste munţii ce se vedeau hăt departe, pe unde fusesem chiar în ziua aceea. Iar în fata mea, ca pe o scenă imensă venea din dreapta o mare de nori, care trimitea valuri albe şi eterice ce se uneau cu alţi nori, se jucau, se intersectau si apoi se retrageau. Am ramas acolo, uitand de timp şi de mine, urmarind acest spectacol atat de maret, incat nu se putea să nu atigă ceva în tine…
Cam aşa a fost

IMG_7979 copy

IMG_7986 copy

IMG_7998 copy

IMG_7990

IMG_7970 copy

IMG_7965

IMG_7929_cer

IMG_7936

IMG_7882 copy

IMG_8007 copy

IMG_7949 copy

Prima mea fotografie cu stele sau cum mi-am petrecut 1.141 de secunde din viata

"retezat"Era aproape miezul nopţii şi prietenii mei deja dormeau în corturi. Fusese o zi lunga, urcasem pana la 2500m pe Vârful Păpuşa din munţii Retezat, prin peisajul lor fantastic, cu văi bolovănoase, lacuri glaciare înconurate de flori viu colorate, vârfuri stâncoase care răsăreau din nori, schimbări bruşte de vreme, ca şi cum ar fi fost patru anotimpuri într-o singură zi, de la soare care ne ardea feţele, la ceaţă sau nori care alerau în urma noastră, acoperind poteca şi nori negri venind ameninţători şi aducând un potop scurt şi intens.

"Retezat"Cred că asta îmi place cel mai mult când sunt la munte, lucruri mărunte care te fac să te simţi aşa bine: să te schimbi în şosete uscate şi să simţi că ţi-e cald la picioare, să mănânci cu foamea care vine după ce ai umblat multe ore, care face ca o cină simplă din o bucată de brânză, roşii, slănină şi pâine să fie un adevărat ospăţ, să faci ceai cu apă de la izvor, aromat cu muguri de brad şi ţuică :), să vorbeşti şi să râzi în jurul focului cu prietenii, să ai cerul cu mii şi mii de stele deasupra, să cazi rupt de oboseală în sacul de dormit cald şi să te trezeşti dimineaţă în liniştea unei poieni, unde se simte miros de brazi şi de rouă.

"poiana Pelegii"

În acea seară focul pâlpâia, aproape stins. Se făcuse foarte frig şi era multă umezeală în aeer, pe iarbă şi pe geaca mea. Dar mi-am zis, ok, încă o fotografie, numai una :) Îmi doream de mult să încerc să fotografiez dâre de stele, care se văd într-o fotografie când timpul de expunere este mai lung, ca urmare a rotaţiei pământului (poţi vedea un articol despre tehnica fotografierii stelelor aici). În oraş este foarte dificil să prinzi o astfel de fotografie, datorită luminilor şi poluării, dar aici în Retezat cerul era perfect. Mi-aş fi dorit să ştiu mai mutle despre astrologie.

"Retezat"

Cum era prima dată când făceam o astfel de fotografie, nu ştiam exact cât ar trebui să fie timpul de expunere şi nu-mi dădusem seama cât de greu este să focalizezi în întuneric. Aşa că am pus aparatul pe trepied, în modul Bulb şi mi-am propus să las un timp de expunere de 20 de minute. Am apăsat telecomanda pentru a declanşa aparatul şi am aşteptat. Poate părea mult să stai 20 de minute în întuneric şi linişte completă, dar nu trebuia decât să mă uit în sus la stele şi timpul trecea fără să-mi dau seama. Era ca o mediaţie.

"Retezat"

Dar mi s-a făcut frig şi somn şi eram aşa de nerăbdătoare să văd cum a ieşit fotografia, aşa că am oprit expunerea cu puţin înainte de 20 de minute, mai exact la 1141 secunde. Am intrat tremurând în cort, încercând să nu trezesc colegul de cort, am căutat cu mâini îngheţate fermoarul sacului de dormit şi apoi am m-am strecurat înăuntru ca-ntr-un cocon  şi m-am înmuiat de la căldură. Mi se închideau ochii, dar am încercat să rezist încă vreo zece minunte până aparatul a procesat fotografia făcută. Am văzut-o, m-a cuprins fericirea pentru că arăta atât de incredibil şi am adormit instant.

"Poiana Pelegii"

PS: excursia în Retezat am făcut-o exact în urmă cu un an, august 2011. Între timp, câteva dintre fotografiile pe care le-am făcut atunci mi-au adus locul trei la concursul de fotografie Fotogeografica, sectiunea fotoreportaj (fotografiile castigatoare aici).

For the English version of this post go here