Articolul de luna aceasta despre scris are în centru două cărți de tip jurnal care m-au ținut prinsă în lumea lor: „Note, stări, zile” de Andrei Pleșu și „Amintiri” de Valeriu Anania.

„Note, stări, zile” cuprinde o selecție de însemnări din jurnalele lui între 1968 și 2009. Deși subiectele tratate sunt foarte variate, am selectat câteva citate care m-au inspirat în ceea ce privește scrisul.

  • Partea bună a bășcăliei: diluează excesul de solemnitate și combate suavitățile. Induce un sănătos relativism. Produce bună dispoziție. Partea rea a bășcăliei: șterge hotarele dintre derizoriu și gravitate. Creează confuzie. Subminează acțiunea. Lezează și inhibă afectele delicate.”

Cred că bășcălia este tipică pentru români. E forma noastră de reacțiune la probleme. Într-adevăr, bășcălia inhibă acțiunea, pentru că nu te mai revolți împotriva problemelor atunci când poți râde de ele.

Atenție la folosirea în scris a bășcăliei! Auto-ironia (care cred că e o notă sub bășcălie) face parte din stilul meu de scris. Chiar m-am gândit la asta recent, că aș vrea și o notă de gravitate, de greutate în textele pe care le scriu (pe lângă umor). Îmi doresc și „afecte delicate”, delicatețe, lentoare, senzorialitate, senzația de spațiu. Cred că de multe ori fac asta pentru că nu vreau să încarc cititorul cu o greutate inutilă – de fapt fac asta și în realitate, nu vreau să încarc pe nimeni cu problemele mele și atunci le relativizez, râzând de ele, folosind auto-ironia. E și bine, și rău. De folosit cu discernământ. Ah, discernământul!!

  • De ce atunci am decis să public această carte-jurnal? Pentru că îmi fac iluzia că nu sunt eu prezent în paginile ei. Prezent e un ins care, între 19 și 60 de ani, a traversat (și traversează încă) un episod de Bildung, adică de instrucție și formare. Nu mă propun ca model, nici ca studiu de caz. (…) Mă expun, ca să mă alătur tinerilor (dar și celor mai puțin tineri) care se simt încă nesiguri de ei, încă tatonanți, orgolioși, dar timizi, harnici și leneși deopotrivă. Le propun ca temă de reflecție, propriile mele ambiții, neputințe, experiențe și speranțe.”

Deși jurnalele sunt deseori atelierul meu pentru textele pe care le scriu, mi-am promis că nu o să public niciodată un jurnal ca atare. Mi se pare prea indulgent cu sine, egocentric, chiar, diluat ca mesaj, slab din punct de vedere stilistic. Asta spune și Pleșu în introducerea la „Note, stări, zile”, justificând totuși publicarea de fragmente din jurnalele lui. Bineînțeles, nu mă pot compara cu dl. Pleșu, dar cred că aceasta e singurul mod în care aș putea aborda jurnalul sau în general textele autobiografice. Totodată, văd cât de important efortul acesta de o viață de a te cultiva, de a învăța, de a te întreba, adică să nu abandonezi niciodată acea „instrucție și formare”. Pe de altă parte, este un efort bine direcționat. În mai multe locuri din jurnalul său apar și însemnări despre Constantin Noica. Ce mare lucru ca atunci când ești tânăr să ai un „maestru” care să te ghideze în studiu, dar și principii de viață, să îți intuiască potențialul și să te încurajeze în direcția potrivită. Relația maestru-ucenic a dispărut în zilele noastre. Fiecare e pe cont propriu.

  • „Nu știi bine o limbă, dacă nu deții cantitatea cuvintelor ei, dacă nu te miri clipă de clipă, de jungla sinonimiilor, de exotisme regionale, barbarisme picante, împrumuturi, contaminări și substraturi. (…) Trebuie să te miști voluptos în spațiul semantic dintre dandana, belea, tărăboi, bucluc, dăndănaie și daravelă, să te îmbeți de etimologii, de obscurități folclorice și sensuri uitate. Din unghiul unei asemenea exigențe, nimeni nu știe cu adevărat românește. Trebuie să-ți înveți, necontenit, limba maternă, să descoperi mereu, în cotidianul ei, limba străină.”

Deși dl. Pleșu nu folosește în jurnalul lui prea multe regionalisme sau cuvinte mai rare, totuși, sunt impresionată de bogăția limbajului său, de calitatea și distincția exprimării. E o plăcere să citești astfel de texte, ca o mâncare savuroasă, care nu doar te hrănește, ci îți lasă și după aceea aromele și texturile ei. Limbajul e una din caracteristicile literaturii de bună calitate.

  • Din păcate talentul nu e, uneori, decât îndemânarea de a scrie bine chiar dacă n-ai nimic de spus

Atunci când ai talent, dublat de experiență, pericolul este că poți scrie relativ ușor și chiar bine un text care să aibă formă, dar să nu aibă conținut. Am simțit asta deseori citind articole sau cărți, că autorul a „înșelat” cititorul din acest punct de vedere. Cred că mai subliniază un aspect important al scrisului, să scrii atunci când ai ceva de spus, adică atunci când ai ceva de dăruit cititorului. Iar asta nu cred că se întâmplă prea des, ci presupune perioade lungi de acumulare, de trăire, de gândire, de stagnare si pauză de scris chiar, și în final, multă trudă. Nu doar să scrii de dragul scrisului, din orgoliul de a publica ceva sau pentru că „trebuie” (?!) să mai scoți o carte.

  • Nu trebuie pornit niciodată de la concept. Trebuie pornit de la o nemijlocire. la concept poți, eventual, să ajungi, dar dacă începi cu el, pierzi simultan accesul la problemă, la lume și la cititor

Ce înseamnă nemijlocire? Pentru mine, cel puțin, înseamnă o cunoaștere directă, din sfera intuiției/revelației, este acea scânteie de inspirație care vine din interior într-un fel pe care nu îl înțeleg (și cred că nimeni nu îl poate înțelege), care nu poate fi nici controlată, nici măsluită. Deci nu e un concept, adică ceva care vine pe calea rațiunii, a minții conșiente. Bineînțeles, apoi intervine mintea conștientă, cunoașterea, experiența, măiestria în scris pentru a transforma ideea aceea, „nemijlocirea”, într-un text bun. Cred că trebuie să fii foarte sincer și cumva smerit ca scriitor pentru a reuși asta. Atunci când o carte (literatura, sau chiar arta, în general) pornește de la un concept, se simte, este mai „rece”, se adresează tot minții, ci nu inimii. Iar cititorul/privitorul dorește să fie mișcat, să-i fie atinsă inima, nu-i așa?

  • Sertarele în dezordine ale oricărui intelectual: un fel de îngrășământ inform care, scormonit, dă la iveală deopotrivă scârbe și miracole. De câte ori vrei să faci ordine te descumpănești: întâlnești însemnări de o stupiditate inavuabilă, alături de citate pompoase, pasaje obscure și candori de subretă. Știi (sau îți închipui) că ești deasupra acestor reziduuri, dar ele rămân, totuși reziduurile tale, urma nesfârșitelor munci și zile pe care le-ai trăit. Și simți mereu nevoia să recuperezi câte ceva, oricât de puțin, din balastul acesta enorm, în speranța că îți salvezi astfel obrazul și sufletul. E ca o mântuire în veac pe care uneori o dorești mai intens decât mântuirea de apoi.

Asta e pentru toți care scriem jurnale și facem însemnări și ne dorim să salvăm totuși din ele un text valoros.

  • A fi angajat, a avea o viață orientată nu înseamnă a face un singur lucru, ci a subordona tot ce faci unui singur lucru. (De adâncit, a apropos de Van Gogh).

Pentru a scrie foarte bine, trebuie să pui scrisul în centrul vieții, să subordonezi totul lui. Eu vreau asta? Nu. Dar uneori scrisul mă absoarbe complet și nu mă pot gândi la nimic altceva și tot ce vreau e să scriu, să scriu, să scriu. Uneori mă sperie asta. Mă gândesc că pentru Van Gogh sau alte genii, poate că nici nu a fost o alegere, ci o chemare prea puternică căreia i-au răspuns cu toată viața lor (un sacrificiu, până la urmă) și rezultatul a fost pe măsură.

Însă cred că este o întrebare foarte bună, cu care și închei: care este cel mai important lucru, căruia dorești să îi subordonezi tot ce faci?

Valeriu Anania – Memorii

Este un jurnal clasic, narativ, cronologic, al omului care își trece în reviswtă viața la bătrânețe. Un scris viu, o memorie extraordinară, o mărturie a timpurilor sale și o viață ieșită din comun. De data aceasta nu m-am oprit asupra tehnicilor de scris ci despre ce poate însemna scrisul pentru cei care se țin de el: un fir roșu prin ani, o ieșire din cotidianul opresiv sau lipsit de sens, o vocație și mai ales arată că nu există scuză pentru a NU scrie. Valeriu Anania a scris pe timpul războiului, a scris în închisorile comuniste, în timp ce era bolnav, a scris chiar dacă era persecutat și știa că nu va fi publicat niciodată în timpul comunismului, având un dosar de deținut politic. Cu toate acestea, s-a ținut de scris și nu a făcut compromisuri nici în scris, nici în viață pentru a obține favorurile „sistemului” sau pentru a fi publicat”, cum au făcut mulți scriitori din vremea lui. Mi-a plăcut verticalitatea lui morală, credința și faptul că și-a păstrat libertatea interioară, singura care contează.

„Ea (mama) nu știa că viața te împovărează oricum și că totul este dacă povara ei, acceptată cu umilință sau purtată ca un blestem, îți proiectează în veșnicie un grumaz de zimbru sau o cocoașă de cămilă”

Știu că nu e o carte pe care să o citească multă lume, are și o grosime impresionantă (700 de pagini scrise mărunt). Pe mine mă interesează mărturii despre istoria comunismului în România și de aceea prima jumătate a cărții am devorat-o. A doua parte a memoriilor, scrisă la distanță de 30 (!!) de ani vorbește de experiența lui în America – aici am sărit peste câteva capitole care vorbeau despre diverse persoane, poate de interes pentru cei care studiază mai în amănunt perioada respectivă. Dar pentru mine cel puțin, a fost o inspirație și un model.

A, și mi-a plăcut jurnalul lui de scriitor în… Hawai! Din America, în urma a ceea ce azi numim un burn-out, a plecat într-o jumătate de an sabatic în Honolulu pentru a se dedica scrisului. Ce poate fi mai fain decât o colibă simplă înconjurată de vegetație, zile dedicate cititului, scrisului, participării la evenimente culturale locale, scrisorilor (uneori primea și 30 de scrisori pe zi!) și… gătitului 🙂 , toate acestea cu pauze de înotat în ocean. Notă: câtă muncă și trudă însemna fiecare rând scris (pentru o poezie lucra uneori o zi întreagă), și cât de mult timp (uneori ani) cerea coacerea unei idei, până să devină un text final.

Las mai jos două citate din carte: primul, de pe la 20 de ani, din perioada formării lui, în timpul celui de-al doilea război mondial; al doilea din închisoare, unde a scris… în minte, neavând la dispoziție creion și hârtie, și a învățat pe de rost tot ce compunea (mărturisește că mai greu era să „șteargă” frazele greșite), fiind și o mărturie despre cum era în închisorile comuniste.

*

Atunci nu aveam de unde ști cum vom merge și cum vom ajunge fiecare; ne dăruiam visului – visam mult și frumos – în timp ce stăpânitorii lumii acesteia porniseră măcelul. Începuse războiul, armatele române, la ordinul Mareșalului trecuseră Prutul și ocupaseră Basarabia, dar noi stăruiam în literatură și, spre a plăti o parte din datoriile revistei, eu devenisem chelner în restaurantul jupânului Manole. Viața, ca și moartea, avea un sens, iar când s-a dat în București prima alarmă aeriană (era un raid al avioanelor rusești) și m-am ascuns sub scara casei, mă gândeam deprimat (și era prim oară în viață), că de va cădea o bombă peste clădire, voi muri ridicol și inutil, ca un prost care nici nu a căzut eroic, nici nu se stinge de moarte bună. Sentimentul acesta m-a întărâtat în gândul de a ține mâna pe condei și a-i dărui vieții – ca și morții – mele un înțeles de care să nu mă rușinez nici în fața oamenilor, nici la scaunul de judecată al lui Dumnezeu.”

*

Lucrasem și înmagazinasem în memorie peste zece mii de versuri – teatru și poezie – repetarea îmi solicita mult mai mult timp, soliditatea memoriei îmi era deseori amenințată de subnutriție și boală. Când mă gândesc la Aiud (la închisoare), mă gândesc la aceste două piese. Munca aceasta – și mai ales conștiința creației – mi-au menținut de-a lungul acestor ani (1958-1964), un echilibru moral de care nu mulți se bucurau. Acest univers interior al meu m-a făcut să îndur cu numai jumătate de suferință toate privațiunile și promiscuitatea vieții de pușcărie: foamea, frigul, oboseala, murdăria, praful, spaima, perchezițiile, umilințele de tot felul, turnătoriile, nervii camarazilor de celulă. Nu am cuvinte să-i dau mulțumită lui Dumnezeu pentru acel dar de a fi în stare să mă implic într-o asemenea muncă. Aproape nici de boală nu-mi mai aduc aminte. Rana continua să-mi supureze și până la urmă medicii șefi ai închisorii au hotărât să fiu dus la spital și operat (…) Dar la nici cinci zile după operație, am fost dus din nou în celulă, cu regim de „marginea patului” (nici la Aiud nu era voie să stai întins pe pat în timpul zilei), ala încât la numai câteva săptămâni plaga s-a redeschis și a început să supureze.

Și totuși, scrisul nu e totul, nu e ținta finală pentru el și știe să renunțe la marea lui dragoste pentru scris pentru un alt țel, pe care-l primește ca fiind rânduit de Dumnezeu. Spre finalul vieții, la 70 de ani se apucă de traducerea/diortosirea (aducerea la zi a traducerii) Bibliei, care este o muncă enormă de aproape 8 ani (mărturisește că doar biblioteca de cărți pe care o folosea spre consultare și referințe în traducere au umplut zece metri de rafturi!) și probabil este și lucrarea cu care a rămas în istorie, mai mult decât literatura pe care a scris-o.

„Din 23 decembrie 1990 când am început lucrul la Biblie, eu nu am mai scris nici măcar o pagină de literatură proprie, socotind că tot ceea ce scrisesem până atunci nu era altceva decât un exercițiu de o viață pe limba română, pregătindu-mă pentru ceea ce Dumnezeu îmi rânduise să fac în ultimii mei ani.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *