Karl Ove Knausgard, „Lupta mea. Un bărbat îndrăgostit”.
Continui cu seria mini-articolelor despre scris pe care am inițiat-o anul acesta cu câteva reflecții pe marginea cărții lui Karl Ove Knausgard – „Lupta mea. Un bărbat îndrăgostit”. Este al doilea volum din seria „Lupta mea”, care cuprinde șase volume și peste 3500 de pagini. Am citit acest volum de aproape 700 de pagini (cu scris mărunt!) în mai puțin de trei săptămâni și de mult nu am mai fost așa de prinsă în universul unei cărți. Am încercat să înțeleg cum a reușit să creeze această calitate a scriiturii, cu o textură atât de bogată, deși subiectul este banal: viața de zi cu zi. Și pe mine asta mă interesează cel mai mult ca subiect (chiar și în fotografie): „comorile” care se găsesc ascunse sub aparenta banalitate cotidiană.
Contemplarea vieții de zi cu zi
Descrie în detaliu și în același timp într-un mod foarte simplu, ne-ornamentat, cum merge la cumpărături, ce alimente cumpără, cum se oprește într-un anticariat și răsfoiește cărți sau cumpără cărți pe care știe că nu le va citi, ce gătește, cum fumează, cum merge la o petrecere pentru copii, cum plimbă căruciorul, cum face curățenie, cum se plimbă cu soția lui prin Oslo sau în Norvegia rurală. De câteva ori mi-a venit să mă apuc și eu de fumat, când citeam cum contemplă împrejurimile în timp ce fumează pe balconul din spatele blocului său 🙂 Parcă recuperează toate acele momente din viețile noastre pe care aproape nu le conștientizăm sau nu ni le amintim, momentele plictisitoare sau nicicum și prin acest fel de a scrie ni le restituie nouă, cititorilor, îmbogățite. A fost descris ca un Proust modern. La începutul anului am citit primul volum al celebrei cărți a lui Proust, „În căutarea timpului pierdut” și într-adevăr, are aceeași aplecare minuțioasă asupra detaliilor vieții, cât și asupra sentimentelor, însă stilul lui Proust nu m-a prins – poate și pentru că e mai greu să rezonezi cu descrierea cotidianului din secolul 19.
În această carte îți dă impresia că el, scriitorul, se găsește tot timpul în afara vieții, privește totul de la o oarecare distanță, dând textului, și vieții în același timp, o notă contemplativă. În același timp, din această banalitate se deschid brusc ca niște „ferestre” în care merge în profunzime cu reflecții despre artă, masculinitate, iubire, scris, timp, caracteristici ale timpurilor moderne. Sau pe vreo 40 de pagini se întinde o conversație superbă pe care o are cu un prieten la o berărie, spunându-și adevăruri unul despre altul.
Ritmul textului
În ultima vreme m-am gândit că și mie mi-ar plăcea ca textele mele să aibă un ritm mai lent, mai contemplativ și iau cartea lui Knausgard ca pe o lecție de scris. Când am scris prima carte, am fost mai mult centrată pe acțiune și textul are un ritm destul de alert (mi-au mai spus și cititorii asta). Am și tăiat intenționat destul de mult din primele variante ale manuscrisului pentru a îndepărta toate detaliile inutile, divagațiile sau bucățile mai slabe, pentru a curge mai bine textul la citit. După cum spune și Stephen King în celebra lui carte „Despre scris”, a tăia 10% dintr-un text are efectul unei viagra literare 🙂 Acum simt că acest ritm e prea rapid pentru mine. În același timp, îmi dau seama că am nevoie de modele noi, de abordări noi, dar și de un aport din alte domenii (poate artă, istorie, filozofie, etc.), altfel mă voi repeta și voi scrie din nou aceeași carte.
Chiar la începutul cărții, la pagina 79 (mi-am și notat) Knausgard iese pe balcon să fumeze o țigară și a revine în același punct la pagina 621! În acest timp ne plimbă înainte și înapoi în timp, prin tehnica păpușilor matrioșca sau a cutiilor chinezești (de care vorbea și Llosa – vezi episodul 1), deschizând una, apoi din aceea se deschide altă cutie și tot așa, povestind despre cum a cunoscut-o și cum s-a îndrăgostit de actuala lui soție, cu mai multe episoade laterale, iar în tot acest timp nu a pierdut niciodată „hățurile” din mână, adică nu mi-a pierdut atenția și interesul mie, ca cititor, ceea ce mi se pare remarcabil!
Uși interzise sau nu
Totodată, el descrie în detaliu scene care nu sunt prea flatante despre soția lui actuală (căderi psihice, crize de nervi, certurile dintre ei) sau și despre prima lui soție. Abia după ce am terminat cartea m-am gândit oare cum au primit „personajele” cartea? Cum a fost să se vadă descrise, dezvăluite astfel? Este o întrebare pe care mi-o pun și eu, pentru că scriu preponderent texte autobiografice, cât de mult poți dezvălui din propria viață astfel încât să nu dea în penibil, obscen, plictisitor și cum îi afectează pe cei apropiați sau cei despre care scrii. Pe de o parte, îmi aduc aminte de un sfat pe care l-am auzit la un curs de scris: atunci când simți că ceva e foarte vulnerabil sau e dificil să scrii despre acel subiect, „Open the door a little more”, adică să mai scrii încă puțin măcar în direcția aceea, să nu rămâi doar în zona confortabilă a scrisului.
Pe de altă parte (apropo de uși), îmi aduc aminte că Gabriel Liiceanu se întreabă același lucru în jurnalul lui „Ușa interzisă” și conchide că totul depinde de felul cum scrii – felul în care îmbraci realitatea în cuvinte, transformând propria viață într-o poveste despre propria viață (care până la urmă, fiind o poveste, urmează aceleași reguli ca ficțiunea). De aceea, întotdeauna un jurnal nu va fi același lucru cu un text/roman autobiografic. Încă ceva ce am înțeles și eu încet-încet: chiar și atunci când scriu despre mine și propria viață, vocea naratorului nu este aceeași cu vocea mea personală. Și cu cât este mai limpede și mai puternică această voce a naratorului (chiar dacă eu nu sunt), cu atât textul este mai bun.
Literatură cu orice preț?
Din interviuri am aflat că soția lui, Linda, a fost foarte rănită de ce a scris despre ea. Totuși nu i-a cerut să scoată din carte părțile despre ea (poate pentru că și ea este scriitoare și a recunoscut o carte foarte bună iar acest lucru a primat asupra sentimentelor ei? poate pentru că a putut privi adevărul despre sine în față? poate pentru că îl iubea?). Dar și autorul mărturisește că a fost foarte dureros să scrie acele părți despre ea. Totodată, nu se cruță nici pe sine, nu e deloc îngăduitor cu sine în aceste cărți, ceea ce face ca perspectiva lui în carte să fie a unui martor (oarecum) imparțial, astfel scrisul lui nu capătă note de „bălăcăreală”. Prima lui soție a aflat abia când a citit cartea că el a înșelat-o. La fel, în primul volum din această serie, „Moartea unui tată” sunt multe scene „urâte” în care-l descrie pe tatăl lui alcoolic sau pe bunica lui senilă și am înțeles că familia din partea tatălui l-a dat în judecată și a scris dezmințiri în presă.
Poate că uneori, atunci când scrii autobiografic aceste două aspecte – a scrie despre oameni apropiați fără a-i răni și în același timp a-ți păstra libertatea ca scriitor – sunt incompatibile și trebuie să alegi dacă vrei să publici cu orice preț. Și Knausgard se întreabă: „Is literature more important than hurting people? You can’t argue that. You can’t say it. It’s impossible.” Totodată, scriitorul spune că regretă că a scris această serie de cărți. „The difficult thing for me is that I want basically to be a good man. That’s what I want to be. In this project, I wasn’t.” Eu cred că este important să fii un om bun în primul rând și apoi un scriitor bun. Dar scrisul (atunci când devine artă, într-o formă mai înaltă, cum cred că a reușit și Knausgard) îți cere să plătești un preț la nivel personal, presupune un oarecare sacrificiu, o renunțare la ceva din tine, chiar și la ideea pe care o ai despre tine, de a fi un om bun.
Fericirea scrisului
În cartea aceasta este foarte pregnantă lupta autorului cu sine pentru a se împărți între lucrurile importante din viața sa – scrisul și familia. De cele mai multe ori este frustrat că nu are timp de scris și toate obligațiile vieții familiale și ale vieții, în general, i se par plictisitoare, neimportante. Deseori, el ar vrea doar singurătate, să fie în biroul lui și să scrie (sau să citească, să studieze sau să aibă acel timp gol atât de necesar creației). Fericirea înălțătoare pe care o simte atunci când scrie nu se compară cu nimic din viața cotidiană. Și oricine a scris și a fost măturat de fluxul acela de energie care aproape te anulează atunci când simți că ai scris ceva bun, de parcă ar fi curs din tine, îi dă dreptate.
Un text e de multe ori mai important decât soția lui sau viața de familie, pe care le împinge la periferia vieții lui atunci când trebuie să termine de scris un roman, de exemplu și câteva luni se închide în birou, doarme acolo și doar scrie-scrie-scrie. Zilnic se găsește prins în această contradicție: ar vrea așa de mult să scape din cotidianul care-i pare atât de anost (cu toate că o iubește pe soția lui, își dorește copii), în același timp, este foarte prins în acest cotidian – iar acesta îi oferă subiectul cărții. Și culmea, o carte care-i aduce celebritatea.
Scrisul și o căutare a sacrului
Scrisul capătă la Knausgard o aură spirituală, prin care vrea să transcendă banalitatea existenței, să iasă din timp. El este în căutarea sacrului prin scris. Dar nu pare să găsească ce caută cu atâta ardoare și e veșnic nefericit. „Fusese apoi munca mea din ultimul an. Nu ceea ce scrisesem, ci lucrul spre care înțelesesem treptat că mă îndrept, sacrul. În roman îl travestisem și-l invocasem deopotrivă, dar fără gravitatea imnică care există în tratatele acestea (biblice), iar gravitatea aceea, intensitatea nestăpânită din ele, care se afla întotdeauna în apropierea sacrului, unde eu nu fusesem și nici n-aveam să fiu, dar pe care totuși, o intuiam…”
Parcă tot timpul se aude un strigăt, că-i este frică să trăiască mărunt, nesemnificativ. Îmi aduce aminte, din nou, de Stephen King care spunea că și-a cumpărat o masă masivă de scris pe care a pus-o în centrul camerei, pentru ca apoi să o înlocuiască cu o măsuță într-un colț în garaj, pentru că și-a dat seama că viața e în centru, nu scrisul. Scrisul e un stăpân rău.
Distanța dintre sine și text
Knausgard mai spune că atunci când încearcă să scrie ficțiune, el simte o distanță între sine și text, dar atunci când scrie autobiografic, această distanță dispare (exact așa simt și eu). Și se simte asta în textul lui, acest nivel de prezență, de materialitate, de implicare, pe care de multe ori nu le simt în alte romane/povestiri/cărți de ficțiune – nu-l simt pe autor prezent, cărțile le simt ca pe un exercițiu de a face literatură sau și mai rău, ca un scris după o rețetă.
În final las un citat din această carte care mi-a dat de gândit la calitățile pe care ar trebui să le aibă un scriitor.
„Idealurile celor mai importante romane ale lui Dostoievski sunt smerenia și renunțarea la sine, iar măreția lui constă în faptul că acestea nu sunt niciodată atinse în acțiunea romanelor, lucru care este tocmai o urmare a propriei smeriri și renunțări la sine ca autor”
No responses yet