August e în general lună de vacanță, dar și de stat mult pe acasă, pentru mine, cel puțin. Pe lângă faptul că lucrez preponderent de acasă, nici nu ies prea des pentru că nu mai suport prea bine căldura și să stau la soare (deh, vârsta). Asta înseamnă că citesc destul de mult, doar ce să și faci? La începutul lui iulie încă am avut mult de lucru, dar pe final am fost o săptămână la Constanța, care e oarecum a doua mea casă, pentru că mama mea e de de acolo și mergem în fiecare vară de când sunt copil. Iar în august am fost o săptămână la noi în zonă, adică în Banat, la Sasca, Văliug și Herculane. Cel mai mult mi-a plăcut la Văliug, pentru că era mai răcoare, într-o zi am făcut baie în lac iar C. s-a dat cu placa stand up. Iar într-o zi a fost chiar frig – ziua mea preferată, în care am fost într-o drumeție pe platourile golașe și bătute de vânt ale Munților Semenic, spre Baia Vulturilor, sub un cer cu nori negri, multă liniște, spații largi, deschise, cu zbor de corbi în înalt. În rest, am cam stat cu nasul în cărți, astfel încât am citit două cărți și jumătate într-o săptămână. Adevărul e că nu a fost chiar vacanța preferată, dar pentru mine calitatea vacanțelor se măsoară (și) în câte cărți citesc, deci pot spune că a fost o vacanță (și o vară) bună 🙂
În iulie și august aceasta am citit, ca de obicei, destul de variat, autori români și străini, ficțiune și non-ficțiune, în total zece cărți. Încep cu cele mai bune două cărți pe care le-am citit lunile astea:
- „Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei” de Lea Ypi
Pentru mine, cel puțin, este cea mai bună carte despre comunism dintre cele pe care le-am citit până acum. Recunosc că nu am cunoscut prea bine situația din Albania și cât de asemănătoare a fost cu România, atât stilul lor de comunism de tip stalinist, cât și tranziția lor. Las doar un citat despre libertate care rezumă foarte bine ce s-a întâmplat și în România după revoluție.
„Numai un cuvânt rămăsese: libertate. Apărea la fiecare discurs de la televizor, în fiecare slogan scandat cu furie în stradă. Când libertatea a venit în cele din urmă, a fost ca un preparat servit congelat încă. Am mestecat un pic, am înghițit rapid și am rămas nemâncați. Unii se întrebau dacă nu ni se dăduseră doar resturile. Alții atrăgeau atenția că sunt doar aperitivele reci.”
Pentru că mi-a plăcut atât de mult cartea, am scris o recenzie mai amplă la liternet, unde puteți citi și un fragment din carte: aici.
- „Kenneth Clark – „Civilizația”
Continui să mă apropii cu pași timizi de istoria artei, fie prin romane, fie prin cărți mai „serioase”, care invită la studiu. Dar această carte e cumva între cele două categorii și sunt atât de încântată de ea!
De pe coperta din spate îmi zâmbește autorul, Kenneth Clark (1903 – 1983, director la National Gallery Londra și profesor de istoria artei la Oxford!) și, citind cartea, mi-l pot închipui: un gentleman desăvârșit, la costum, cu accent britanic, și umor pe măsură, cu o educație clasică și un om de înaltă cultură, care parcă „se ia” și pe mine, doar stând în preajma lui 🙂 . Cartea cuprinde 13 eseuri, transcrieri ale episoadelor serialului „Civilization” care s-a difuzat la BBC în 1969. Eram sceptică dacă o transcriere, fără imagini, poate sta în picioare, dar structura ei e impecabilă, iar stilul sprințar și entuziasmul autorului transpar în text și fac prezentarea (de altfel, plină de informații) accesibilă și plăcut de urmărit. Se vede că autorul e un bun povestitor, un excelent pedagog, dar și cu foarte solide cunoștințe de istoria artei. Cred că e profesorul după care am tânjit când eram în școală, cineva care nu doar să-ți toarne informații, ci să-ți deschidă mintea și să-ți insufle dragostea pentru un subiect.
Ce mi-a plăcut cel mai mult e privirea de ansamblu pe care o are autorul asupra epocilor istorice, ca și cum un ghid te-ar plimba în elicopter pe deasupra câtorva secole de creații artistice și ai vedea de sus legături, conexiuni și tipare. Nu știu dacă aș fi apreciat la fel de mult „Civilizația” dacă nu aș fi avut o minimă-minimă bază în istoria artei datorită cărții „Arte și idei” la care tot trudesc de câteva luni și am terminat abia volumul I (deci am ajuns până la baroc). Cred că altfel m-aș întrerupe prea des pentru a căuta pe google toate operele la care face referință. Însă poate fi și invers, adică această carte să fie introducerea generală pentru un studiu mai amănunțit ulterior. O recomand cu căldură!
Apropo de tiparele istorice, îmi aduc aminte de o glumă: Cei care nu cunosc istoria, nu știu că se repetă. Cei care cunosc istoria, stau pe margine și se uită neputincioși cum istoria se repetă. Și asta mă face să mă întreb pentru ce tot studiez atâta? Dintr-un snobism intelectual? Sincer, nu știu ce m-a apucat cu istoria artei. E clar că nu-mi „folosește” la nimic. Dar totuși, acesta e un gând atât de utilitarist, atât de… modern, de a judeca totul prin prisma folosului material pe care ți-la duce un lucru, o activitate. Până la urmă am nevoie să-i dau minții mele ceva de lucru, să o îndrept spre ceva bun. Și asta îmi aduce o fericire aparte, la fel ca o carte bună.
Continui jurnalul de lectură de vacanță cu două cărți care nu mi-au plăcut așa de mult, deși le-am găsit și părți bune.
- „Boala și războiul. Jurnal 2020-2024” de Radu Vancu
Mărturisesc că îmi plac foarte mult jurnalele scriitorilor, așa că am început cu entuziasm acest volum și am citit pe nerăsuflate jurnalul pe 2020, jurnalul pe 2021 l-am citit mai poticnit, iar pe la jumătatea jurnalului pe 2022 m-am cam oprit și am mai sărit prin 2023 și 2024. Probabil că o să-l reiau cândva. Dar să încep cu lucrurile bune: dragostea autorului pentru literatură, o literatură-lumină, care ne poate salva de urâtul cotidianului, cititul enorm și foarte divers (muzică, critică literară, biografii, studii sociale, etc), modelele de oameni de înaltă cultură, „curiozități” din literatură, artă, biografii, culese din lecturile lui, replicile fiului său, Sebastian, faptul că trăiește cufundat în poezie și că „muncește” atât de mult pentru a o scrie, căutarea frumuseții în orice. M-a mișcat felul în care vorbește repetat despre sinuciderea tatălui său, care străbate cartea (și viața sa) ca o rană care tot supurează.
Atmosfera pe care jurnalul ne lasă să o întrezărim din laboratorul scriitorului este de multe ori apăsătoare și obsesivă. Traducerea, dar și scrisul sunt o „ocnă delicioasă”. „Traduc ca și cum mi-aș săpa mormântul. Așa scriu de douăzeci de ani încoace”. Cititul obsesiv uneori seamănă cu o bulimie și totodată, pare o fugă de realitate și de sine – autorul mărturisește că îi e rău de la citit prea mult, uitat la prea multe filme în noapte, dormit prea puțin, ceea ce-i face creierul terci, dar e o stare care îi e necesară pentru a scrie. Conform lui, definiția literaturii și a poeziei în special e deseori un paradox, în care se întâlnesc simultan contrariile:
„Nu-mi dau seama dacă literatura e un elogiu sau o condamnare.”
„Nici măcar poezia nu are dreptul de a fi atât de funebră și ridicolă – ba da, îl are…”
„Nu-mi dau seama dacă poezia e sufletul care se eliberează sau trupul care rămâne în urmă. Ce dilemă stupidă – poezia e, evident, amândouă deodată.”
Ce nu mi-a plăcut aș putea rezuma la trei puncte:
1) Lipsa editării jurnalului.
Nu tot ce scriem în jurnal este valoros pentru un cititor. Pe de altă parte, jurnalul unui scriitor (mai ales unul „mare”) este și o mărturie a timpului său și are o valoare documentară. R.V spune că el nu recitește niciodată ce scrie, fapt care, combinat cu grafomania pe care autorul și-o asumă, produce cantități mari de text, uneori repetitiv, care, dacă nu sunt editate ulterior, la publicare, încarcă cititorul. Probabil acesta e unul din lucrurile care m-a făcut să încetinesc ritmul cititului. Prin comparație, Andrei Pleșu a publicat un jurnal de „doar” 250 pagini cu selecții din 40 de ani de jurnale! Dar atunci se ridică întrebarea: dacă e editat, mai e jurnal? La finalul cărții, R.V. se întreabă care e rolul jurnalului. Sunt de acord cu el, este un foarte bun instrument pentru a-ți debloca creativitatea sau a depăși blocajele de scris, un atelier literar și un „partener” de discuție. „Într-un fel, jurnalul e profesorul meu de literatură. Un soi de chatGPT pe care mi l-am inventat singur, ca să am cu cine vorbi despre literatura conținută în creierul și inima mea. Și care, de la un anumit punct încolo, a început să mă inventeze el pe mine.”
Îmi aduc aminte de ce am auzit o dată la un curs de creative writing în legătură cu scrisul textelor autobiografice (dar poate fi valabil pentru orice text, în general). Care este cel mai important personaj dintr-un text autobiografic? Am fi tentați să spunem că autorul, că doar despre el e vorba în text. Dar nu, este cititorul! (să nu uit!)
2) Absența mărturisirilor neconfortabile
Cred că jurnalul trebuie să intre măcar puțin în zona neconfortabilă a sondării sufletului și să-i dea cititorului măcar ceva „ascuns”, ceva greu de mărturisit – și nu mă refer la nevoia de senzațional sa șocant, cu pur și simplu, dacă ești sincer când stai față în față cu tine în jurnal, nu se poate să nu te întâlnești cu propriile slăbiciuni, micimi și nimicnicii. Altfel, rămâi în zona confortabilă și sunt doar păreri care pot fi liniștit scrise și pe Facebook, cu „vulnerabilitate”. Într-adevăr, autorul spune la un moment dat în jurnal că ar dori să aibă curajul să scrie mai mult despre sine.
3) Prea multă politică
Părerile politice nu-și au locul într-un jurnal (din nou, dacă ești sincer cu tine atunci când scrii în jurnal, doar tu cu tine însuți). Ele pot fi eseuri, articole, postări în social media, etc. Atunci când vorbește despre politică (dar și în alte părți), se simte că a scris jurnalul cu intenția de a fi publicat, ceea ce dă o notă artificială, oarecum nesinceră textului – de fapt nu nesinceră, ci nepotrivită jurnalului. Sunt fraze care se simte că vor să „propovăduiască”, să convingă, păreri „oficiale”, laude exagerate (chiar și ale unor lucruri bune – scriitori români, evenimente, cărți). Și totul culminează cu faptul că într-un discurs public la deschiderea unui festival literar ucrainean la București îi condamnă la damnatio memoriae pe Dostoievski și Vodolazkin pentru că literatura lor e „antieuropeană, imperialistă, colonialistă” (p. 394). R.V. e lăudat, discursul e publicat în El Pais și autorul se simte mândru pentru asta. Cred că e o părere periculoasă, cel puțin, dacă nu complet greșită. Pe la 1500, la Florența, Savonarola ardea mari capodopere are Renașterii pentru că erau deșertăciuni (câțiva ani mai târziu, el însuși era ars pe rug). Dar nu e singurul exemplu de „ardere pe rug” a operelor/scriitorilor care nu convin părerii „oficiale” din prezent – au făcut-o și naziștii, comuniștii, etc. Asta apropo de istoria care se repetă și nu învățăm nimic din ea. (Aici, mărturisesc că am abandonat cartea.)
Despre critică
Poate părea că am avut mai multe critici decât laude la adresa acestei cărți, dar s-a vrut o critică constructivă și mai ales onestă, pe de altă parte, e subiectivă, ca orice critică. De multe ori se spune că în România recenziile literare sunt preponderent laude exagerate, pentru că au un scop promoțional – da, știu, oamenii nu citesc, statistice referitoare la citit și la cumpăratul cărților sunt groaznice și nu vrem să descurajăm puținul interes prin recenzii negative. Pe lângă asta, e solidaritatea de breaslă, nu-ți critici colegii scriitori pe principiul: merg la nunta ta, vii și tu la nunta mea 🙂 Poate că și eu aș fi ezitat să scriu criticile de mai sus dacă l-aș fi cunoscut personal pe autor. Întotdeauna ești mai favorabil oamenilor/scriitorilor pe care-i cunoști. Dacă critici, rămâi singur, te părăsesc și colegii scriitori, cititori nu prea sunt… Dar lipsa unei critici oneste duce la scăderea calității literaturii. Pe de o parte, cred că e nevoie de încurajare, altfel talentul se ofilește din fașă, dar lauda exagerată nu face bine nici la orgoliu, nici pentru a progresa (în literatură, la fel ca în plan personal). Și poate că e ceva tipic românesc, suntem în extreme: între critica care desființează/defăimează persoana și lauda extaziată. Cred că e nevoie de o critică făcută cu bunăvoință (sper că o am), dar și primită ca atare. Uneori mai zic cu C.: „bine că suntem noi deștepți, mari critici literari” 🙂 Deci să nici nu ne luăm așa în serios – pentru că acesta e un alt pericol care îl paște pe scriitor.
- „Păturica roz” de Marius Balo
Autorul a fost închis pe nedrept timp de 8 ani (opt!!!) în închisorile din China comunistă și scrie despre detenția lui. Se spune că în închisoare, în acea izolare de lume și lipsă de activitate, te bântuie toate faptele tale reprobabile. La fel și Marius Balo își dă seama abia în închisoare de toate faptele rele pe care le-a făcut: modul egoist și rece în care s-a comportat cu mama lui când era pe patul de moarte, felul în care s-a „debarasat” de prietena lui chinezoaică, o fată foarte tânără, care-l iubea, fanteziile cu o colegă de lucru, minciunile și micimile lui. Recunosc că am fost oripilată și am mai sărit peste pasaje din carte. Întotdeauna pățesc asta când mă întâlnesc cu răutatea umană.
Am comparat cartea aceasta cu cea a lui Tibi Ușeriu, „27 de pași” și mărturisesc că Tibi Ușeriu omul mi-a fost mai simpatic și, chiar dacă a furat și făcut jafuri armate, cumva faptele lui mi s-au părut mai puțin reprobabile decât faptele lui Marius Balo. Știu, nu trebuie să judec. Cine e fără de păcat să arunce primul piatra. Eu, sigur nu sunt.
Îmi aduc aminte de Steinhardt, care spunea în „Jurnalul fericirii” că faptele bune sunt singurul „foc” care te poate încălzi când ajungi în situații limită (în închisoare, pe pat de spital, în așteptare, etc.). Însă faptele bune îi lipsesc autorului, și îi rămâne doar acea păturică roz mizeră pe care o primesc deținuții (care dă și titlul cărții), poate un simbol și pentru mizeria sufletească.
Dar am apreciat că autorul este sincer (poate cu prea multe detalii) și nu încearcă să își cosmetizeze faptele sau să-și creeze o imagine bună. Iar asta e foarte dificil. Încerc să mă gândesc cu ce îți umpli timpul în închisoare, fără toate device-urile și distracțiile pe care le avem la îndemână tot timpul. Astfel, e foarte emoționant episodul în care pentru prima dată în multe luni sterile de stat în celulă intră în contact cu o carte de rugăciuni și se „întâlnește” cu Dumnezeu. M-a mișcat „venirea în fire” în acești ani lungi de închisoare, „pocăința” lui și faptul că acceptă că i-a fost necesară închisoarea pentru a se trezi din viața pe care o ducea.
Și totuși, ceva a lipsit din cartea asta și am avut mixed feelings în legătură cu ea. Am citit mai multe mărturii ale celor închiși pe nedrept în temnițele comuniste din România (Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Gheorghe Calciu, Aspazia Oțel Petrescu, etc.), unde regimul era mult mai dur: reeducarea prin tortură, munca spre exterminare, umilirea și înfometarea la limita supraviețuirii. Însă acele cărți mi-au lăsat un incredibil sentiment luminos. Desigur, au fost mulți oameni pe care i-a strivit închisoarea, au înnebunit sau au devenit turnători, dar sunt și cei care s-au întâlnit cu Dumnezeu în iadul din închisoare, iar asta i-a făcut pe mulți dintre ei sfinți, iar iubirea lor efectiv se revărsa din paginile cărților și m-a schimbat și pe mine. Iar această carte nu este „jurnalul fericirii”… și poate sunt nedreaptă să-i cer asta. Totuși, e foarte bine că Marius Balo și-a scris mărturia, mai ales că nu este singurul caz de acest fel. Din punct de vedere istoric, documentar, trebuie să existe o astfel de carte.
Ultimele două cărți despre care voi vorbi se încadrează la categoria lecturi bune de vacanță, ambele bestseller-uri internaționale. Și abia acum mi-am dat seama că amândouă sunt cu grădini 🙂
- „Grădina uitată” de Kate Morton.
Trebuie să spun din start că povestea în sine e foarte puțin credibilă. Dar asta nu e neapărat ceva rău. Mi se pare că funcționează ca un basm. Se potrivește cu faptul că unul din personalele principale ale cărții este Autoarea, o scriitoare de povestiri pentru copii, care sunt inserate în carte. Povestirile sunt inspirate de întâmplări din viața scriitoarei, „codificate” în basme sub forma unor personaje și simboluri (ador asta! și recunosc că și mie îmi place să scriu așa ceva).
Abia când am ajuns spre finalul cărții mi-am dat seama că personajele sunt descrise foarte puțin, cu o tușă rapidă sau un detaliu (părul roșu al scriitoarei), deci nu le-am putut vizualiza prea bine. La fel și locurile, poate sunt date doar câteva detalii semnificative, atmosferice, dar nu descrieri ample. Dar nu m-a deranjat deloc asta. Asta contrazice tot ce am învățat la cursurile de scris, că trebuie să descrii foarte bine locația și personajele, cu cât mai multe detalii fizice, senzoriale (deci regulile scrisului pot fi încălcate cu succes). Însă motorul cărții este acțiunea (iar faptul că este curățată de descrieri face ca ritmul cărții să fie foarte alert). Totodată, are în centru dezlegarea unui mister, fiind scrisă ca un roman polițist care te ține în priză până la final.
Are și multe clișee, locuri comune, dar cumva funcționează în carte. Am înțeles că autoarea e specializată în ceea ce se numește „modern gothic” și într-adevăr romanul are o atmosferă mai sumbră, cu secrete, iubiri pierdute, conace bântuite sau o Londră mizeră la început de secol XX. Am însă mixed feelings despre omorârea personajelor în romane – poate sunt prea naivă și sufăr pentru ele 🙂 (oare eu voi reuși vreodată să omor un personaj?) Și aici parcă au fost prea multe morți tragice și neașteptate. Regăsesc tema copilului pierdut (oare de ce tot citesc romane despre copii pierduți?), dar și tema unei cărți misterioase (ca orice împătimit de lectură am adorat asta). În concluzie, a fost o carte foarte bună pentru vacanță.
- „Grădina de iarnă” de Kristin Hannah
Încă o carte pe care am luat-o pentru mama (i-a plăcut) și m-am gândit că e o carte bună de concediu și pentru mine. Mărturisesc că nu auzisem niciodată de această autoare, deși cărțile ei sunt vândute în zeci de milioane de exemplare (e și un serial pe Netflix după o carte de-a ei). Nu pot zice că e extraordinară, pe alocuri prea melodramatică, pe alocuri prea dulceagă (s-a spus de prea multe ori „te iubesc”, ca un film de pe Hallmark, la care la sfârșit răsufli ușurat și lăcrimezi un pic. Dar nu vreau să fiu prea ironică, nu e o carte rea. Mi-a plăcut inserția basmului în carte (la fel ca în „Grădina uitată”). Și chiar m-am recunoscut într-un personaj: soția de vârstă mijlocie, un pic cam deprimată, obsedată de ordine, ca mijloc de a păstra controlul asupra vieții și de a diminua anxietatea 🙂 Dar am citit-o și cu gândul: hai să vedem care sunt ingredientele unui bestseller. Tadaam:
– un secret de familie
– mamă și fiice înstrăinate
– un road trip (în care se regăsesc mama și fiicele)
– moarte (aici chiar a fost un episod foarte dramatic: ger, foamete și bombardamente în Leningradul din WW II)
– război
– ceartă și împăcare în cuplu
– ceva sex, dar nu prea explicit sau neobișnuit
– un final fericit, dar nu primește chiar toată lumea absolut tot ce vrea (asta chiar e o lecție bună!)
Oare dacă aș fi cunoscut-o pe Kristin Hannah i-aș fi spus toate astea despre cartea ei? (apropo de discuția anterioară, referitoare la critică). Cine știe, poate că cititorul este o specie prea pretențioasă și neîndurătoare… sau doar eu sunt așa?
